Și va fi... - Acel acum și-acel apoi al vieții

La începutul anilor ’90, pe când se nășteau „vremurile second-hand”, Cetatea Filmului de la Buftea producea încă apologuri. Spre deosebire de Hotel de lux (regia Dan Pița) și A unsprezecea poruncă (regia Mircea Daneliuc), parabola antirăzboinică Și va fi (regia Valeriu Jereghi) - realizată în România, cu finanțare din Rusia - mizează aproape exclusiv pe imagine, pe expresivitatea  interpretei principale, a decorurilor și coloanei sonore. Extrem de puține, dialogurile puteau lipsi din acest poem al tăcerii și singurătății din veacul veacului.

Pe un teren muntos, arid (s-a filmat la Vulcanii Noroioși, în Vrancea), camera lui Vivi Drăgan Vasile descoperă (printr-un traveling de jos în sus) silueta unei femei (Maria Ploae). Pentru o clipă m-am gândit la scena în care Vadim Iusov o filma pentru întâia oară pe Hari (Natalia Bondarciuk), în „planeta ca un ocean gânditor” din Solaris-ul tarkovskian. Femeia poartă niște veșminte vădit zdrențuite. Curând intră în cadru un tanc (fără steag, pentru că nu e vorba de o armată anume), apoi o vacă și un copil ce se trezește într-o casă părăsită, în ruine. Pe toți îi amenință tancul - mașinărie născocită de om anume să distrugă omul și întreaga făptură. Sau ce a mai rămas din ea. Pentru o clipă mi-am amintit de urmărirea misterioasă din Duel pe autostradă. La fel ca Spielberg, nici Valeriu Jereghi nu-ți dezvăluie în prim-plan identitatea celui care pilotează „acel blestemat blindat”. Ceva mai încolo, vedem - de la depărtare - doi bărbați care o iau prizonieră pe Femeie în cabina tancului. Femeia iese de acolo siluită. Spre final, după ce reușește să se agațe de tancul care o tot amenința, îl răstoarnă într-o prăpastie. Primejdia însă rămâne. Câteodată, scenografia lui Daniel Răduță devine un „peisaj după bătălie” și zărim caschetele unor presupuși soldați pe care i-a înghițit lava unui vulcan. Câmpia verde din Călăuza lui Tarkovski fusese presărată cu mașini de luptă în care se deslușeau siluetele descompuse ale unor soldați care încercaseră să apere „Zona” de năvala „curioșilor” ce puteau periclita soarta omenirii. 

Femeia, aflăm la un moment dat, se iubise cândva cu un tânăr biciclist pe care l-au strivit șenilele tancului. Evocarea iubirii lor este și un imn de slavă adus dragostei care „nu cade niciodată”. Femeia, Copilul și Vaca rămân singurii supraviețuitori în acest ținut cu valențe de metonimie (parte pentru întreg), închipuind cosmosul populat cândva de om. Cu ei, ca într-o robinsoniadă, va reîncepe istoria. Dar nu oricum, pentru că, tot plimbându-se pe acel teren arid, pe dealurile împădurite din vecinătate (lui Dumnezeu i-au ieșit mai bine florile și copacii decât oamenii), Femeia descoperă o grotă. Acolo, odată ca niciodată, a viețuit un pustnic al cărui chip, sculptat într-un basorelief, se mai păstrează încă. Această „oază de sfințenie” trimite spre intrarea într-o nouă rânduială și suplinește „nevoia de cineva, Doamne, de cineva” (Michel Tournier, Vineri sau limburile Pacificului). În ultima secvență, Femeia este înveșmântată în pânza albă - ca de mireasă - a unei parașute rătăcite, iar lumina ce o scaldă acum vine, parcă, dintr-o lume în care nu e nici întristare, nici suspin. Grota devine astfel un semn pentru nevinovăţia pierdută, pe care orice om o plânge în taină și uneşte pacea dulcilor tenebre ale pântecului matern cu pacea mormântului, acel acum şi-acel apoi al vieţii. 

Proiectat în 1993 la Cannes (în secțiunea „Un certain regard”) și premiat (cu Premiul Juriului) la Saint Raphael și (cu Marele Premiu, Premiul pentru interpretare feminină) la Costinești, Și va fi … anunță, cumva profetic, războaiele care aveau să înceapă imediat după destrămarea fostei URSS - în Transnistria, Cecenia, Abhazia, dar și în Balcani sau în Orientul Mijlociu. Și războaiele, încă neștiute, care au să vină. Am rămas de la filmul lui Valeriu Jereghi cu gândul la Războiul nu are chip de femeie, cartea Svetlanei Alexievici: „Omul se vede cel mai bine și se dezvăluie în război și, poate, în iubire. Până în adânc, în straturile subcutanate. În fața morții toate ideile pălesc și se deschide veșnicia, pentru care nimeni nu e pregătit. Trăim încă în istorie, nu în cosmos.”

Și va fi ... (Valeriu Jereghi, 1992)

ȘI VA FI … Cu: Maria Ploaie, Daniel Ionescu, Lunaia • Scenariul și regia: Valeriu Jereghi • Imaginea: Vivi Drăgan Vasile • Scenografia: Daniel Răduță • Costumele: Anca Răduță • Machiajul: Mircea Vodă • Montajul: Nita Chivulescu • Muzica: Liudmila Jereghi • Sunetul: MIhai Orășanu, Viorel Ghiocel • Directori film: Lucia Pavlovschi, Ion Mititelu • Regizor secund: Emil Slotea • O producție a Studioului Cinematografic Buftea • 1992.