Există, în Îmi este indiferent dacă vom intra în istorie ca barbari, filmul lui Radu Jude ieșit pe ecrane în vara-toamna lui 2018, două trimiteri discrete, două semne referențiale ce scapă multor spectatori români și trec încă mai neobservate de către eventualii spectatori din lumea mare. Una, spre cinestul român (regizor de film și teatru) Lucian Pintilie, alta spre scriitorul-monah Nicolae Steinhardt - „evreu sută la sută și român mie la sută”. Pintilie este pomenit en passant pentru curajul cu care - în anii 70 - a amenințat că-și dă foc dacă cenzura nu-l lasă în pace. Numele lui Steinhard e folosit, cu vădită intenție polemică, din dorința de a-l judeca pentru „eroarea” de a-l fi considerat pe Mareșalul Antonescu nu un „criminal de război”, „antisemit” și „barbar” (cum este prezentat de teza filmului lui Jude), ci „dârz”, „curajos” și „modest”.
 |
| O vară de neuitat |
În Jurnalul fericirii aflăm că Mareșalul „a scăpat de la moarte câteva mii de evrei”, că „a trăit așa cum a murit: curajos”, că - le spune Oscar Steinhardt fiilor săi - „n-are nici un rost să ne supărăm, trebuie să înţelegem că altfel nu se poate”. Înclin să le dau dreptate negaționiștiilor lui Steinhardt, intrigați și scandalizați de simpatia cu care acesta a scris despre Antonescu și chiar despre legionari (care - în temnițele comuniste - și-au ispășit mare parte din vina de a fi fost excesiv de corecți din punct de vedere politic, într-un anumit moment istoric): el chiar voia să fie (și să rămână) un bun român, la fel ca Madam Dumitriu, soția căpitanului Petrică Dumitriu (un ofițer „inteligent și cult, caz rar - îmi pare rău că trebuie să spun - în Armata Română” - îl caracterizează un general) din O vară de neuitat (1993), filmul lui Pintilie după Salata lui Petru Dumitriu. În multe puncte, entuziasmul cu care îmbrățișa Nicolae Steinhardt bunătatea poporului român se aseamănă cu exuberanța personajului interpretat de Kristin Scott Thomas (crescută în Anglia, de o mamă româncă și un tată ungur) pentru care Dunărea este mult mai frumoasă când trece prin România decât în munții Pădurea Neagră, iar un vârf de munte dintr-o zonă aridă aflată la granița cu Bulgaria (pe când România avea Cadrilaterul) este mult mai frumos decât Fuji Yama. Crezul lui Steinhardt (preluat de la Saint Exupery): „De vreme ce sunt de-al lor, nu-i voi renega niciodată pe ai mei, orice ar face. Nu voi predica niciodată împotriva lor în faţa altora. Dacă va fi cu putinţă să li se ia apărarea, îi voi apăra. Dacă mă batjocoresc, voi închide batjocura în inima mea, şi voi tăcea. Orice aş gîndi atunci despre ei, nu voi juca niciodată rolul de martor al acuzării.” În Barbarii săi, Jude - ca „martor al acuzării” - așază pomenirea lui Steinhardt în gura unui personaj desprins parcă din sit-com-uri populare gen Vacanța Mare sau La bloc. În După-amiaza unui torționar, Lucian Pintilie ține să-l filmeze pe Radu Beligan (în rolul unei victime a regimului comunist care-și reîntâlnește, neresentimentar, fostul călău) citind Jurnalul fericirii - cartea care, după 1990, l-a făcut cunoscut românilor pe Nicolae Steinhardt. În 2001, când am văzut întâia oară filmul lui Pintilie, alegerea acestui titlu și acestui autor mi s-au părut a fi nu doar un semn discret, înțeles (în esența lui) doar de cei familiarizați cu experiența credinței paradoxale mărturisite și trăite de Steinhardt, ci și o opțiune bizară din partea unui cineast pe care-l socoteam excesiv de cinic, de grotesc, invariabil tributar motto-ului caragialean ales pentru De ce trag clopotele, Mitică: „Simt enorm și văd monstruos!”. Revăzând peste ani filmografia lui Lucian Pintilie, mi-am dat seama că s-a folosit de numele lui Steinhardt în deplină cunoștință de cauză. Pentru că - dincolo de ceea ce pare „excesiv”, în exprimarea lui mereu contestatară - aflăm o nesfârșită declarație de iubire pentru poporul din al cărui trup Lucian Pintilie se socotea și pe care l-a slujit (niciodată emfatic, prin producții sau super-producții gen „epopee națională”) până la moarte. Care moarte avea să-i fie gătită - în primăvara anului 2018 - întru slava Învierii. Căci, nota bene, Lucian Pintilie a fost petrecut pe ultimul drum nu asemenea colonelului de Securitate preschimbat într-un pumn de cenușă la crematoriu, ci asemenea utopicului Titi din aceeași Balanță, care - prin voință testamentară - a ținut să fie îngropat după rânduială în satul său natal.
Dacă Barbarii lui Jude nu m-a convins ca expresie cinematografică, cel puțin m-a făcut să mă gândesc, încă o dată, că drumul până la inima operei lui Nicolae Steinhardt și, nu mai puțin, a lui Lucian Pintilie, e mult mai anevoios decât pare la prima vedere. Iar prima vedere presupune - în ceea ce-l privește pe cel dintâi - o anume condescendență. Pentru că - nu-i așa? - anchetele, tortura, închisoarea te schimbă, te fac din om neom. Sau din evreu, creștin ortodox, iar mai apoi monah. Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii: „Nebun. Am şi eu o reputaţie de nebun bine stabilită, mai ales printre amicii evrei. Ce bine mi-a prins nebunia aceasta în ultimii douăzeci şi cinci de ani. Ce mă făceam dacă nu eram nebun? Înnebuneai! - îmi răspunde raţiunea.” În cazul lui Pintilie, funcționează încă grila de receptare exclusiv pe linie socială, politică, iconoclastă, anti-establishment etc. La o privire mai atentă (mult mai atentă, aș spune), accentele cad pe „hipopotamul lui Iov”, pe „locul geometric” numit terminus paradis. Care, precizează regizorul (într-un material video despre filmul său, Terminus paradis, apărut în box set-ul Pintilie Cineast) este - nici mai mult, nici mai puțin - Biserica. Chestiunea de onoare, ca și credința, exclude compromisul. Tertium non datur este nu doar titlul ultimului său film (inspirat din Capul de zimbru de Vasile Voiculescu), ci însăși arta sa poetică. Clopotele care altădată îl ademeneau pe Steinhardt să-și îmbisericească mintea (și viața) aveau să puncteze momente-cheie din De ce trag clopotele, Mitică?; Balanța; O vară de neuitat; Terminus paradis. În rând cu glasul monahului de la Rohia, dezertorul Mitu din Terminus paradis exclamă, cuprins de o „implicită iluminare” în fața altarului din biserică: „Să fie totul după rânduială!”. Pentru o dată, ideea apare - surprinzător - și la Radu Jude: în scurt-metrajul O umbră de nor (2012), unde un preot, devotat chemării sale, încearcă să spulbere nevoia de „miracole” (mai concret: de a învia morții sau măcar pe cei muribunzi) a unor personaje „progresiste”, invitându-le să-și îmbisericească viața. Să-și activeze și cultive conștiința eclezială. Să intre, cum ar veni, în rânduială, în loc să se închine unei religiozități sterpe. „Veniți la biserică!” - le spune. Adică: „Veniți și vedeți că bun este Dumnezeu!”. Da, numai că - pentru sceptici sau cinici - și aceasta nu e decât o replică, nimic mai mult. La fel ca finalul din Căința lui Tenghiz Abuladze: „Ce drum e acela care nu duce la nicio biserică?”…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu