Aferim!

De la ultimul film al lui Radu Jude, Îmi este indiferent dacă vom intra în istorie ca barbari îmi voi aminti, cu siguranță, aplauzele multor spectatori care - în sala plină a Teatrului Național din Timișoara (unde a avut loc premiera de gală a filmului) - au jubilat atunci când personajul Ioanei Iacob - preluând vorbele folosite de regizor într-un interviu - condamnă BOR (Biserica Ortodoxă Română) en masse, acuzând-o - nici mai mult, nici mai puțin - de complicitate la fascism, legionarism, stalinism, ceaușism, de homofobie și antisemitism. În această replică rostită cu năduf (potrivit gândului că "iadul sunt ceilalți", lăsând pe fiecare - după imaginație - să traseze linia despărțitoare între "cei buni" și "cei răi") e cuprinsă jumătate din teza filmului. Cealaltă jumătate e o somație la empatie pentru anumite victime. Dar publicul, în anul de grație 2018 (anul centenarului), aplaudă și altceva. Bunăoară - așa cum s-a întâmplat deunăzi la concertul-eveniment de la Filarmonica Banatul , "Tradiții la români" - texte-cult de muzici populare de felul "Noi suntem români, aici pe veci stăpâni!". Unu‘ la mână că nu e adevărat. Stăpânii care - ca pe niște marionete - manevrează ocupațiunea mintală a românilor nu sunt neapărat (sau numai) români. În afară de nevoia multora de a auzi astfel de mesaje (și) în muzicile populare (sau folk), se poate lesne ghici ce anume stăpânește mințile românilor de azi: manelele, filmele americane de tip blockbuster (dacă se poate, din anul în curs), telenovelele, emisiunile de televiziune (tabloidizate aproape fără excepție), filmele românești (a se citi: cele din "epopeea națională" ori din seria succeselor populare cu actori celebri). N-am pus la socoteală "clarvăzătorii" și ghicitorii în cafea sau pe cei specializați în cititul în podul palmei. Doi la mână: chiar de ar fi adevărat (realitatea e, hăt, departe de aceste dulci iluzii) și românii ar fi stăpâni hic et hunc (pentru că nu trăim, pe pământ, o veșnicie, ca să vedem dacă - așa cum zice cântecul - vom fi "aici în veci stăpâni"), tot n-am avea motive să aplaudăm și să jubilăm. Buna stăpânire (=gospodărire, chivernisire) a pământului care ți-a fost dat nu e altceva decât cel mai firesc gest prin care arăți că nu-ți este indiferent cum treci prin istorie, că nu-ți este indiferent de poporul și pământul peste care - cu vrednicie - stăpânești, că-ți pasă de generațiile care vor veni, de ceea ce lași în urma ta. Iar popororul nu e, vai, omogen, ci - așa cum se întâmplă și prin multe alte părți ale lumii - divers, la fel cum e folclorul din spațiul românesc. Concertul extraordinar din sala Filarmonicii Banatul (cu Ansamblurile "Timișul" din Timișoara, "Mureșul" din Târgu-Mureș și "Lăutarii" din Chișinău) a demonstrat cu prisosință că - atunci când e pus în valoare de rapsozi și muzicieni dăruiți artei lor - melosul popular din fiecare provincie (regiune) românească e încântător și mereu proaspăt. A primit ovații binemeritate. Sala arhiplină de la Capitol și-a răsplătit cu căldură artiștii. Nu același lucru se poate spune despre compozițiile contemporane românești care - în registrul simfonic sau jazz - prelucrează, pentru sensibilitatea omului de secol 20-21, motive folclorice din timpuri străvechi. Mi-ar plăcea să aud aplauze și ovații la scenă deschisă și în cadrul apropiatului Festival de muzică nouă (manifestare anuală găzduită la Filarmonica Banatul), ce se va desfășura tot la sala Capitol, la început de noiembrie. Mi-ar plăcea să văd tot atâta lume și la compozițiile (unele dintre ele în primă audiție la Timișoara) lui Aurel Stroe, Anatol Vieru, Richard Oschanitzsky, Octavian Nemescu, Myriam Marbe, Tiberiu Olah. Artiști prezenți extrem de rar în repertoriile orchestrelor simfonice din România și care nu au altă vină decât aceea că s-au inspirat din muzica acestui pământ și au făurit un limbaj muzical propriu omului contemporan, familiarizat cât de cât (chiar dacă nu vrea să recunoască) și cu revoluția industrială și cu dilemele existențiale pe care le răspândesc în jur babilonia și neorânduiala acestui veac.