Insule de memorie tarkovskiană

Text apărut în Convorbiri Literare, nr. 9. 2018

Am văzut întâia oară Solaris-ul tarkovskian pe la începutul anilor 90, cred că era în 1991. Imediat după Revoluție, s-au făcut cópii noi la unele filme românești și străine, pentru a fi difuzate în cinematografe. În Timișoara, Solaris a fost proiectat la cinema „Constructorul” - o sală elegantă, de vreo 300 de locuri (în săptămâna cât a rulat, sălile au fost pline), din complexul studențesc. Apoi l-am revăzut doi ani mai târziu, la cinema „Studio”, unde am organizat proiecții speciale (de câteva ori pe săptâmână), cu filme de artă (sau „de autor”), ale căror cópii se găseau în depozitul de filme din Timișoara. Țin minte că în seara când am adus Solaris la „Studio”, sala era arhiplină - vreo 600 de spectatori. În fața mea (stăteam în rândul al doilea de la balcon) erau două studente. După prima parte a filmului, când apărea insertul „Solaris. Sfârșitul primei părți. Partea a doua”, cele două fete s-au uitat vădit nedumerite una la alta. Pe una din ele am auzit-o spunând: „Băi, sunt eu proastă sau ce-i cu filmul ăsta, că până acum n-am înțeles nimic?!…” 

Solaris

Am observat, în repetatele proiecții cu Solaris și Călăuza de-a lungul anilor, că mulți din cei care veneau să le vadă le văzuseră deja de câteva ori și păreau pe cât de intrigați, pe atât de fascinați de misterul lor. Într-adevăr, începând cu Solaris, Tarkovski părăsește cinematograful așa-zis narativ pentru cinema-ul mai degrabă experimental, de expresie ciudată, cu multe imagini / sunete / replici / situații aparent fără nicio noimă. Oglinda rămâne cel mai experimental film al său, dar și Călăuza avea să nedumerască prin profunzimile sale de apolog. Impresia puternică e că filmele sale - chiar dacă nu sunt tributare, la suprafață, genului S.F. - vin de pe altă planetă. Sau, poate, dintr-un alt timp. Și dintr-o altă viziune - despre om, despre viață, despre cinema. Iată, scena cu mașinile de pe autostradă (filmările au avut loc în Japonia), ce poate părea unora prea lungă. Ei bine, aceste zece minute (care-ți lasă impresia că nu se mai termină) în care vezi mașini automate gonind pe niște moderne drumuri de beton (filmările au avut loc în Japonia), se învecinează cu alte două secvențe în care Tarkovski a filmat frumusețea naturii de care omul citadin s-a înstrăinat. Un copil de vreo zece ani vede pentru prima oară un cal și i se pare că a întâlnit un monstru. Părinți și copii sunt înstrăinați și nu apucă să-și spună ceea ce au evitat să-și vorbească, în discuțiile lor, ani la rând. Tarkovski contrapune, în Solaris, două lumi. Ori poate două ipostaze ale aceleiași lumi - înainte și după „revoluția industrială”. Este viziunea unui om profund realist, deloc paseist, care crede că nicio cunoaștere nu are valoare în lipsa unei dimensiuni morale. Întrebările fundamentale sunt aceleași ca la începuturi și - pentru specia numită om - vor rămâne aceleași mereu. Trecutul nu este idealizat, ca în cazul romanticilor. La fel ca în Călăuza, totul depinde „de noi, nu de Zonă”, de propria noastră dispoziție lăuntrică de a deosebi ceea ce ne păstrează de ceea ce ne zdrobește.

Stalker

Preocuparea excesivă pentru „știință” a savantului Sartorius din Solaris urmărește lichidarea „insulelor de memorie”. În realitatea închipuită de regizorul rus, aceste „insule” nu pot fi însă anihilate decât cu pierderea umanității. Solaris păstrează și cinstește memoria muzicii lui Bach sau a tablourilor de Breughel, memoria lui Don Quijote de Cervantes, dar și a interogațiilor abisale din Dostoievski și Tolstoi, memoria „Întoarcerii fiului rătăcitor” de Rembrandt, dar și memoria „Sfintei Treimi” de Andrei Rubliov, în fața căreia îl surprindem pe psihologul Kris, în rugăciune. Scurta secvență nu are însă nicio încărcătură pietistă, „religioasă”. Este o formă de rugăciune deprinsă de om în cadrul eclezial ce pare cu totul rarefiat în societatea (post)industrială. Rugăciunea, care la Tarkovski e un dar, nu o obligație, este și (sau mai cu seamă) expresia mirării în fața vieții care, ea însăși, este minunea. Snaut, un alt cercetător de la bordul stației spațiale „Solaris” (situată pe o planetă ca un ocean gânditor), privește spre ferestrele navei și-i vine să le deschidă, ca apoi să-L strige pe Marele Nevăzut aka Dumnezeu. (Eterna iluzie a omului că distanța dintre el și Dumnezeu se micșorează dacă se apropie de cer.) Dar - se întreabă numaidecât - care să fie numele Lui? Ori poate că ar trebui să-L bată cu o nuia de mesteacăn (așa cum au făcut iudeii din vechime cu Fiul Omului)? 

Solaris

Pentru Kris, chestiunea lui Dumnezeu nu ține de speculație. Este, mai degrabă, o reamintire. O întoarcere la o anume predispoziție sufletească, la o stare a omului care, după ce descoperă că „rușinea salvează neamul omenesc”, nu mai poate să reziste binelui, compasiunii. Nota bene: rușinea regeneratoare (ce presupune U-turn-ul metanoiei), nu remușcarea amară și autodistructivă. Dar - și aici este pomenit Tolstoi - nu poți să ai compasiune și să iubești toată omenirea. Iubești doar ceea ce poți pierde: pe femeia ta, patria ta. Solaris este chiar filmul acestor gânduri și trăiri cel mai bine păzite și ascunse care - datorită proprietăților speciale ale „oceanului gânditor” - se materializează, se „întrupează”. Kris e singurul norocos, fiind „vizitat” de „copia” fostei sale soții, de care se despărțise cu mulți ani în urmă și pe care o avea - cum se spune - pe conștiință, după ce - din prea multă dragoste - ea își luă viața. Levitația lor (atunci când, pentru 30 de secunde, nava este în stare de imponderabilitate) e perfect justificată dramaturgic, fiind sprijinită pe considerente „fizice” (la fel ca mișcatul paharelor din Călăuza, în casa personajului principal aflată în imediata apropiere a unei șine de tren), nu „metafizice”. Încă o dată, la Tarkovski (la fel ca la Dostoievski), realul (dimensiunea „fizică” a existenței) și fantasticul (dimensiunea sa „metafizică”) sunt două fețe ale aceleiași monede. 

Stalker

Ceilalți doi savanți din Solaris au parte de „reîncarnări” ciudate. Sartorius este nevoit să se confrunte cu un om de statură foarte mică, iar Snaut este „vizitat” de un bărbat ce stă într-un hamac. Cel de-al treilea cercetător de pe „Solaris” (pe care Kris, când sosește la bordul navei, nu-l mai găsește în viață), se consideră propriul său judecător și, nemaiputând suporta „vizitele” unei tinere fete (problema sa de conștiință rămasă nerezolvată), își pune capăt zilelor. Rușinea îi fusese învinsă de remușcare. Și - chiar dacă e apoi ironizat de cinicul Sartorius - dorește să fie înmormântat pe Pământ (Cinghiz Aitmatov: „Pământul acesta fragil ca un cap de copil”), iar nu preschimbat într-un pumn de cenușă, pentru a fi aruncat în hăul de dincolo de fereastra navei. Spre deosebire de ceilalți trei cercetători, Kris înțelege că iubita lui este „mai importantă decât toate descoperirile științifice”. Doar lui i se descoperă iubirea ca mijloc de păstrare „omenității” sale. Se poartă omenește în „împrejurări neomenești”, pe o planetă unde „cele de pe urmă” nu sunt simple născociri, ci o realitate imediată. Solaris este filmul acestei realități.

Solaris