Taxi Blues - șoc & șic

Am revăzut, după mulți ani (aproape 30), un alt film devenit ... istoric: debutul scenaristului Pavel Lunghin în regia de lung-metraj, Taxi Blues. L-am descoperit în toamna lui 1991, la un an după ce primise Premiul pentru regie la Cannes. A fost, atunci, filmul-șoc de la începuturile mizerabilismului în cinema-ul (încă) sovietic. Ochiul lui Lunghin surprinde o lume care, peste doar un an, avea să înceteze să mai existe. În 1991, URSS se destrăma. Taxi Blues e metonimia pentru societatea (încă) sovietică. Un dialog (eșuat) între „necesitate” și „libertate”. Dincolo de aparenta dihotomie, povestea despre Vania (taximetristul comun, omul  sovietic) și Alioșa (jazz-man-ul de geniu, jidovul rătăcitor) e un road movie despre imposibilitatea unei prietenii pe fondul facerii unei lumi în care legea junglei nu mai este mascată de o ideologie ce voia să aducă în viața omului fericirea cu de-a sila.
Revizitând prospețimea acestui Taxi Blues, redescoperindu-i privirea frustă, jazzy, asupra vieții, umorul  caustic adesea negru și deloc „reconfortant”, neorealista atmosferă cinematografică pe care (prin fizionomiile interpreților, prin decorurile - exterioare, interioare - sordide) debutantul Lunghin a izbutit s-o aducă pe ecran, mi-am amintit de Ostrov. Hit-ul său (îndeosebi în mediile ultrapioase, ortodoxiste) din 2006. Cum poate cineva care a dat lumii un Taxi Blues să facă Ostrov? Cum poate să abandoneze verite-ul pentru o narațiune ilustrativă, excesiv de moralizatoare și minimal de cinematografică? Cum a putut cineva să abandoneze cinema-ul (pe care, la debut e evident că l-a iubit) pentru o hagiografie tendențios (și obositor) de „pilduitoare”, în care viu și cinematografic e doar interpretul principal, Piotr Mamonov, jazz man-ul din Taxi Blues? Da', numai că nu Taxi Blues i-a adus lui Pavel Lunghin titlul de Artist al Poporului, ci Ostrov. Curând, „minunea” a intrat în grațiile Patriarhului Rusiei, ale multor ierarhi ortodocși (care, într-un cor, spuneau și spun că acest „film educativ și ziditor” are un singur cusur: se termină și nu durează veșnic), ale milioanelor de binecredincioși (vox populi, vox dei) care, pentru o dată, recunosc că cinema-ul (chiar dacă e făcut de un evreu rus, deci evreu) merită nițică atenție și nu puțină evlavie...

Taxi Blues

Close Encounter

Știu că pe 16 februarie 1990, adică acum 29 de ani, urmăream cu nesaț (cred, a 16 oară) Pas în doi (obsedantul film al lui Dan Pița, pe nu mai puțin obsedanta muzică a lui Adrian Enescu), pe ecranul unui televizor alb-negru (Sanwa). Eram deja acasă, în Timișoara, după un an și patru luni (plus două săptămâni bonus) de armată. Avea să fie cel dintâi film românesc vizionat (în întregime) la TV, în euforia acelor zile (săptămâni, luni) de după prăbușirea dictaturii. La distanță de 100 km știu că-l mai urmărea atunci cineva, în dormitorul comun al companiei ATS de la o unitate militară din Caransebeș: Dan Voinea. El l-a văzut atunci pentru întâia oară, însă - în cele șase-șapte luni de cătănie petrecute în aceeași companie - am reușit să-l astenizez cu muzicile lui Enescu și magia apologurilor lui Pița. Dan, credeam, primise acest dar chiar de ziua lui de naștere. Și eu, și Dan (el mai multe și mai diverse ca mine), am ascultat de atunci o groază de alte muzici, am văzut o groază de alte filme. Ceea ce a rămas constant în noi e tot un dar (categoric, a avut și armata măcar un rost!): prospețimea unui simțământ numit - cu aproximație - camaraderie. Cu aproximație, pentru că e mai degrabă o strânsă comuniune. Și o căutare-uimire, o dorință de comunicare. De înțelegere și sărbătorire a vieții, de meditație pe marginea deșertăciunilor acestei lumi văzute. O căutare-uimire pe care Dan, artist, o îmbracă de ani de zile în mereu alte forme și culori în pânzele lui de, adesea, mari dimensiuni...

Close Encounter (tablou de Dan Voinea)