vineri, 15 februarie 2019

Close Encounter

Știu că pe 16 februarie 1990, adică acum 29 de ani, urmăream cu nesaț (cred, a 16 oară) Pas în doi (obsedantul film al lui Dan Pița, pe nu mai puțin obsedanta muzică a lui Adrian Enescu)pe ecranul unui televizor alb-negru (Sanwa). Eram deja acasă, în Timișoara, după un an și patru luni (plus două săptămâni bonus) de armată. Avea să fie cel dintâi film românesc vizionat (în întregime) la TV, în euforia acelor zile (săptămâni, luni) de după prăbușirea dictaturii. La distanță de 100 km știu că-l mai urmărea atunci cineva, în dormitorul comun al companiei ATS de la o unitate militară din Caransebeș: Dan Voinea. El l-a văzut atunci pentru întâia oară, însă - în cele șase-șapte luni de cătănie petrecute în aceeași companie - am reușit să-l astenizez cu muzicile lui Enescu și magia apologurilor lui Pița. Dan, credeam, primise acest dar chiar de ziua lui de naștere. Și eu, și Dan (el mai multe și mai diverse ca mine), am ascultat de atunci o groază de alte muzici, am văzut o groază de alte filme. Ceea ce a rămas constant în noi e tot un dar (categoric, a avut și armata măcar un rost!): prospețimea unui simțământ numit - cu aproximație - camaraderie. Cu aproximație, pentru că e mai degrabă o strânsă comuniune. Și o căutare-uimire, o dorință de comunicare. De înțelegere și sărbătorire a vieții, de meditație pe marginea deșertăciunilor acestei lumi văzute. O căutare-uimire pe care Dan, artist, o îmbracă de ani de zile în mereu alte forme și culori în pânzele lui de, adesea, mari dimensiuni...
Close Encounter (tablou de Dan Voinea)



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.