sâmbătă, 25 mai 2019

Muzică, dublă lansare de carte și film la BCUT



La Editura Noi Media Print au apărut, în ultimii ani (2018, 2019), două volume (cu text și fotografii) în memoria regizorilor Mircea Veroiu și Mircea Săucan: Mircea Veroiu, poezia unei lumi tragice și Mircea Săucan, geometrii poeticeEventualii interesați au ocazia să le răsfoiască ori să le cumpere de la BCUT, joi 30 mai 2019 ora19, când vor fi prezentate de criticul literar Cornel Ungureanu, care a ales și filmul lui Mircea Veroiu (după un scenariu de Mircea Micu) pe care îl vom proiecta în Aula BCUT: Semnul șarpelui. În deschidere vor cânta câteva piese clasice și teme din filme Aida Marc (pian) și Teofil Buteică (vioară). Seara o va încheia Theodor Alexandru Rădulescu pe acordurile câtorva teme din filme: New York, New York, Breakfast at Tiffany (la pian) și Semnul șarpelui (pian, nai, voce).

Despre Semnul șarpelui (unul din filmele românești de referință din anul 1981, când a avut premiera și Croaziera lui Mircea Daneliuc) am scris pe Liternet, cu ani în urmă:


Maria Junghietu în Semnul șarpelui (foto: Lucian Pârvulescu)

Pentru Mircea Veroiu, segmentele Fefeleaga din Nunta de piatră şi rza din Duhul aurului nu reprezintă "doar exerciţii în vederea marelui film". Sunt chiar "marele film rămas reperul unei biografii personale, dar şi al uneia naţionale". Sublimarea narativă, reducerea la esenţial, concizia, eleganţa şi metafora cosmică - arăta Alice Mănoiu în Cinema 7/1982 - plasau filmul românesc pe "drumul unei stilistici moderne şi totodată naţionale", o îmbinare armonioasă de realism şi meditaţie poetică.
Pauză de filmare la Semnul șarpelui
Coordonatele filmelor de debut - arta portretelor, rafinamentul punerii în cadru, mişcarea actorului într-un spaţiu atent elaborat (imaginea: Călin Ghibu; costumele: Hortensia Georgescu; montajul: Mircea Ciocâltei) - definesc şi programul estetic din Semnul şarpelui (1981). Ne aflăm undeva, într-un sat din Ardeal aproape de graniţa cu Ungaria, un fiu (Dinu Manolache) pleacă pe front. Al II-lea război mondial este pe sfârşite. Mumă-sa, hangiţa Handrabur (Leopoldina Bălănuţă), este mâhnită şi jură să se răzbune pe vameş (Dorel Vişan) şi pe contrabandiştii (Ion Vâlcu, Costel Constantin) care - cu bunăştiinţa jandarmului (Aristide Teică) - i-au trimis pruncu' la război. Nevasta tânără a celui plecat la oaste (Valeria Sitaru) îl aşteaptă până-ntr-o zi, când află că a murit - soacră-sa primise carte de la cătane cum că băiatul i s-a prăpădit. Atunci, într-un moment de furie, apriga hangiţă a zvârlit călimara în icoana (mă rog, tabloul religios) de pe perete: "Şi cât te-am rugat!.. Dar n-ai nicio putere. Nu mai cred! Numai în mine am să cred! Numai la mine am să mă rog!" În urma loviturii, candela este atinsă şi uleiul vărsat provoacă incendierea icoanei. Brusc, femeia este cuprinsă de căinţă şi, primejduindu-şi deştele, stinge para focului ce tocmai a prins să mistuie tabloul. Gestul răzvrătirii faţă de divinitate e emblematic pentru specia numită om, atunci când i se pare că ruga nu i-a fost ascultată după cum se aştepta. Când omul nu poate spune, cu inima întreagă: "Facă-Se voia Ta!"


Hanul din Semnul șarpelui (decoruri: Aureliu Ionescu)

Alimandru (Ovidiu-Iuliu Moldovan) - un fel de haiduc modern, un contrabandist justiţiar - face pe călăuza pentru cei care, mai ales după terminarea războiului şi cotropirea ţării de sovietici, fug de noul regim. Falnic, este râvnit de multe muieri din sat şi poate chiar de nora hangiţei. Cu sunet de baladă modernă, cântăreţul satului (Radu Gheorghe) - un fel de raisoneur - al poveştii - zice:

A trecut bădiţa dealul
Îi cunosc mersul şi calul
Calu-i sur, bădiţa-i sur
A-l blestema nu mă-ndur
Calu-i alb, bădiţa-i alb
L-aş blestema şi mi-i drag...
***
De-ar fi lumea de hârtie
Aş aprinde-o-ntr-o mânie
Dar lumea-i stană de piatră
Nu se-aprinde niciodată...
***
Sus e cerul, largă-i lumea
Bine c-a-nfrunzit pădurea
N-a ști nime' că m-am dus
Numa' m-or vedea că nu-s...
Ovidiu-Iuliu Moldovan
Leopoldina Bălănuță
Dinu Manolache
Un pribeag (Mircea Albulescu) se întoarce înapoi în satul natal din îndepărtata Americă, unde totul e "bine gândit" şi "te umpli de bani". Dar sufletul i se usca de urât acolo. N-avea cu cine schimba o vorbă şi nici românii pentru care - de la distanţă - lucra de o bună bucată de vreme (le dădea telefon, la ore fixe, de două ori pe zi, ca să le povestească ce mai e prin ţară, să le cânte melodii populare, să-l audă - altfel spus - glăsuind româneşte) n-au dorit nicidecum să-l întâlnească. Pentru românii de acasă el e, acum, un ciudat cu ifose de cinefil şi meloman. (Ce client perfect pentru lagăre, canale şi gulaguri - intrate în firescul lucrurilor în "obsedantul deceniu" - e acest personaj care, după ce a cunoscut "confortul occidental", s-a întors într-o patrie în care se simte un intrus.)

La sfârşit se întoarce de pe front (cel mai probabil din Siberii fără de sfârşit) şi fiul hangiţei. Ca să afle că nevastă-sa n-a mai putut să-l aştepte şi (unul din semnele şarpelui care, spune Alimandru, îl muşcă pe om în somn - când nu veghează, cum ar veni, dacă ar fi să-i interpretăm simbolic vorbele) s-a măritat cu altul. Îi iese în cale contrabandistului care, între timp, a schimbat murgul pe-o Pobedă (maşina la modă în acei ani), căci noua "putere populară" dăduse ordin să se împuşte toţi caii (era anul 1951). Tocmai cioplise o piatră funerară pentru hangiţa bătrână care se prăpădise. Dumnezeu îi împlinise ruga, chiar dacă n-a mai apucat să-şi vadă fiul întors acasă...

Semnul şarpelui - un film ce reînvie atmosfera de baladă a Nunţii de piatră. Imaginea: Călin Ghibu; scenariul: Mircea Micu; muzica: Adrian Enescu (feat. Radu Gheorghe); montajul: Mircea Ciocâltei; costumele: Hortensia Georgescu; distribuţia: Ovidiu-Iuliu Moldovan, Leopoldina Bălănuţă, Dorel Vişan, Ion Vâlcu, Costel Constantin, Mircea Diaconu, Valeria Sitaru, Mircea Albulescu, Radu Gheorghe, Dinu Manolache. Un film de Mircea Veroiu. 1981

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.