Ca o umbră de nor

În vara lui 2018 am fost invitat în emisiunea Danielei Rațiu de la postul de televiziune al UVT să vorbesc despre Mircea Veroiu și volumul-album pe care i-l dedicasem. Cu câteva minute înainte de a intra în emisie am sunat-o (nu mai știu de ce) pe Simona Croitoriu și mi-a spus atunci că suferise un preinfarct. Câteva luni mai târziu ne-am reîntânit în Piața Unirii. Azi am fost din nou la Daniela în emisiunea ei de la UVT să vorbesc, de data asta, despre Mircea Săucan și volumul-album (apărut tot la Editura Noi Media Print) pe care i l-am dedicat. Câteva ceasuri mai târziu, primesc de la ea un SMS din care aflu că Simona a murit.

Margarete (un film de Vera Chytilova)

Nu mai știu când anume am întânit-o prima oară pe Simona. Poate la sala Capitol, la un concert simfonic. Și, sigur, în incinta liceului timișorean (C D Loga) pe care l-am absolvit amândoi, eu în 1987, Simona cu patru ani mai înainte. A fost avocat, dar am schimbat, în ultimii șapte ani (cel puțin), impresii despre altceva decât avocatura - filme, cărți, muzici și oamenii care le plăsmuiesc. I-am recomandat O zi mai lungă decât veacul, romanul lui Cinghiz Aitmatov, despre care nu contenea să vorbească apoi la superlativ absolut. În câteva privințe (cele esențiale), aveam aceleași gusturi (dacă despre gust e vorba) când discutam despre cinema. Călăuza lui Tarkovski, mereu uimitoare, era pe primul loc. Poziția de second best îi revenea Oblomov-ului gândit de Nikita Mihalkov.

Bobby Deerfield (un film de Sydney Pollack)

Ne-am apropiat amândoi cu destulă greutate de coordonatele stilistice ale cinemaului realist. Ne era dor de Fellini, de Paradjanov, de Jiri Menzel, de Meandre și Nunta de piatră, de Margaretele Verei Chytilova. Îi plăcea să povestească despre cum a văzut zi de zi, timp de o săptămână, Bobby Deerfield (cu Al Pacino și Marthe Keller) la cinema Dacia, pe la începutul anilor '80. Acum doi ani, după proiecția de la Capitol (în cadrul „Les films de Cannes”) cu Patterson, Simona părea mai degrabă rezervată. La sfârșitul tuturor proiecțiilor din acea zi, mi-a spus pe un ton categoric: „E cel mai bun!”

Câteva zile din viața lui Oblomov (regia Nikita Mihalkov)

Ne-am revăzut zilele trecute la niște spectacole de la Teatrul Maghiar din Timișoara din cadrul TESZT. Ei îi plăcuse Medeea's Boys (pe care nu l-am văzut), mie Macbeth. Spectacolul de dans, non-verbal, prezentat de francezi, a fost - amândoi am căzut de acord - so and so. Am povestit despre Leto, filmul rusesc din 2018 care ne-a plăcut enorm - eu l-am văzut doar o dată, Simona de câteva ori. Ultimele schimburi de replici le-am avut prin fereastra de facebook (pe messanger), pe seama aspectului vizual din Pădurea spânzuraților de la TNB, în regia lui Radu Afrim.

Pădurea spânzuraților (regia Radu Afrim, TNB, 2018)

Apoi timpul, ca o umbră de nor, n-a mai avut răbdare cu Simona. „A murit frumos!”, mi-a spus un prieten comun. În felul ei, Simona știa prea bine că sfârșitul nu-i aici. Că „lumea asta-i cum o vezi, iar cealaltă-i cum o crezi”, că „lumea asta nu-i așa, iar cealaltă-i altceva”. Inima omului este o taină și „lucrurile de pe urmă” sunt de nepătruns, dar și în cazul Simonei îmi place să cred că se potrivește cuvântul pe care mi l-a spus un preot la înveșnicirea mamei meie: „Dumnezeu ne ia la El când știe că ne-am apropiat îndeajuns, ca nu cumva să ne mai rămână timp să dăm înapoi.”

Sătucul meu drag (regia Jiri Menzel)

Deunăzi, Theodor mi-a amintit că peste mai puțin de opt luni, când va împlini 18 ani, va merge cu Simona undeva pe o terasă de pe corso, la o cafea. A fost dorința Simonei, încă de pe vremea când Theodor avea doar vreo 14 ani. „O să mergem și o să ne gândim la ea!” - mi-a zis Theodor azi. Simona a fost cea care ne-a prezentat-o pe Aida, cu cinci ani în urmă, când am rugat-o să ne recomande o profesoară de pian pentru Theodor. Întâlnirea lor a fost de bun augur. Și încă ceva: în câteva rânduri mi-a spus că Theodor e singura ființă de pe Pământ față de care îi e rușine când fumează...

Stalker, filmul preferat al Simonei Croitoriu

Post scriptum de la Simona: „Eu am o singură formă de terapie care funcţionează: sala de teatru sau sala de cinema. Oricât aş fi de tristă, de angoasată, de încărcată de probleme, când am intrat în sală şi s-a stins lumina, sunt fericită. Dacă şi actul artistic este la înălţime, sunt fericită. E un mod de viaţă, aşa cum unele fete tinere se duc la sala de fitness, eu mă duc la teatru.”