Ecouri dintr-un recviem

Nunta de piatră (segmentul „Fefeleaga”), 1971

Mă gândesc adesea că - dacă nu ne-am contaminat ireversibil de utopia libertății, fraternității și egalității - am mai putea găsi și sensul uitat al vieții și frumusețea ei nealterată în cele câteva momente care punctează viața omului. A omului de pe această parte de lume. A omului care nu contrapune culturii cultul, care înțelege că el, cultul, este fermentul culturii. Că ea, cultura, nu este o „distracție”, ci o chestiune vitală ce cheamă spectatorul (privitorul, cititorul, ascultătorul) să se implice serios, cu toată ființa sa.
Am recitit, după întoarcerea de la slujba (ortodoxă) de îngropăciune a dragei noastre Simonei Croitoriu, capitolul „Cultura cultului și cultul culturii” din volumul lui Costion Nicolescu, Răsfrângeri (Ed. Sophia, București, 2019). Pentru că acolo, în cimitirul de pe Calea Buziașului (și, în ajun, la casa funerară), slujba preotului (după rânduiala Bisericii înțeleasă ca „rezervor tezauritor de cultură filtrată cu mult rafinament pe parcursul istoriei ei”, scrie Costion Nicolescu) mi-a redeșteptat actualitatea acestei dileme (cult, cultură) sub cele trei forme în care se manifestă: sau-sau, nici-nici. Mai rar și-și.
Costion Nicolescu îl pomenește pe Horia Roman Patapievici care, într-un interviu de la începutul anilor '90, îi spunea că dorește să dea peste preotul (ortodox) care să poată vorbi despre cyber-space. Chiar mă întrebam cum se va desfășura slujba Stâlpilor (din ajunul îngropării) și slujba propriu-zisă de înmormântare a Simonei. Pentru că Simona s-a distins nu doar printr-o deosebită eleganță, ci și prin implicarea în viața culturală a cetății. A fost un spectator ideal al oricărei opere de artă, un neobosit (și deloc blazat) iubitor de cultură. Ori, se știe, o spune și Costion, „oamenii de cultură reproșează celor din cler lipsa de deschidere spre cultură, limbajul de lemn, închistarea, neputința și lipsa de dorință reală de a comunica cu societatea contemporană, arghirofilia...” La care s-ar mai putea adăuga „o vădită rigiditate, o lipsă de flexibilitate, o neputință de nuanțare”. Cultivarea excesivă a cultului, de către mulți clerici, este „păgubos”, scrie Costion, așa cum raportarea lor la lumea culturii profesioniste este adesea „deficitară”, oscilând între „o proastă timiditate sau o nejustificată agresivitate” și „o plecăciune exagerată” în fața intelectualilor”. La rândul lor, oamenii Bisericii le reproșează slujitorilor culturii „incultura teologică, neparticiparea la cult, ignorarea celor sfinte, viața dezordonată, imoralitatea...” Cuvintele „de învățătură” ale preotului, la fel ca cele rostite de el în cadrul celor două slujbe, nu aveau nimic strident. Chiar dacă nu a vorbit despre cyber space decât atunci când a amintit că Simona a fost activă pe facebook. Vorbele sacerdotului transmiteau smerenie (adică o justă raportare la real, fără complexe de inferioritate sau superioritate față de intelectuali) și emanau un duh al blândeții. Asemenea cuvintelor rostite de preotul din Sieranevada (de neînțeles pentru „baba comunistă”, care o întreabă pe Nușa, la urmă: „Tu ai înțeles ceva din ce-a spus popa ăsta, că eu n-am înțeles nimic!”). Într-un fel, rostirea din slujba unui botez, a unei cununii sau au unei îngropăciuni, reprezintă o oază de limbaj, prezența unui grai printre „vorbe ce sunt”. Cuvântul preotului - atunci când oficiază un botez, o cununie, o înmormântare - este o chemare la venirea în fire, la trezire. La adevărata trezire dintr-un vis înșelător (ce se transformă, adesea, în coșmar). În ajunul îngropării Simonei, după slujba Stâlpilor, doamna Alexandra Guțu a cântat la violoncel „Après un rève” de Gabriel Fauré (cu nici o lună în urmă avea să cânte această piesă în duet cu Theodor, la BCUT) și „Vocaliza” de Serghei Rahmaninov.
Simona, care deprinsese bucuria învierii prin întâlnirea (încă din adolescență) cu filmele lui Tarkovski, Fellini, Abuladze, cu marea literatură și marea muzică, și-a săvârșit călătoria pământească alături de prieteni care au cântat „Hristos a înviat”! (În 2016, la sesiunea Q&A de după proiecția cu Sieranevada, la cinema Capitol din Timișoara, o binecunoscută și venerabilă jurnalistă, a întrebat actrițele participante la discuții dacă e potrivit să se cânte „Hristos a înviat” la un parastas.) Rânduiala după care Simona s-a despărțit de această lume (și de mama ei îndurerată) ne-a dat nădejdea, celor ce am însoțit-o pe ultimul drum, că „nebănuitele trepte” o vor duce nu de la viață la moarte, ci de la moartea (atât de fulgerător survenită) față de tot ceea ce e pieritor și (cum spune Eccleziastul) deșertăciune, la viața cea veșnică.