duminică, 22 septembrie 2019

O felie de Gulag — Arest

Arest - un film de Andrei Cohn, 2019


O vorbă din popor spune că adevărul, până la urmă, iese la iveală. Dramele trăite de victimele universului concentraționar instaurat în România în 1944 au ieșit la iveală în cinema-ul românesc — cu chiu, cu vai, într-un mod sporadic și cel mult aluziv — abia începând cu Reconstituirea (1970). În filmul lui Lucian Pintilie, câteva gesturi ale Profesorului (Emil Botta) sugerau tensiunea înfruntării cu Procurorul (George Constantin) ori, pur și simplu, neputinţa de a stăvili proliferarea răului. Adus în jeep-ul Miliţiei, ca să-şi revină din beție (băuse crema de mandarine pe care o pronunță, silabisit, „O-rien-tal”), Profesorului i se vede, prin geamul din spate, numai o parte din chip, privind în gol spre geam. Ai impresia că nu este într-o maşină, ci într-o celulă, căutând — împietrit şi absent — să străpungă cu privirea geamul maşinii-puşcărie. Şi România era toată, atunci (acţiunea filmului se petrece în 1961), o imensă puşcărie — nu atât pentru infractori „de drept comun”, cât mai ales pentru cei — asemenea Profesorului — „indezirabili” politic. După 1990, niciun film românesc — fără pauze de reclamă, fără abateri de la subiect, dar și fără derapaje în zona grotescului, a filmului didactic sau a parabolei sofisticate — nu a fost dedicat în întregime absurdului dintr-un univers concentraționar. Niciunul până la Arest.

Filmul scris și regizat de Andrei Cohn (și produs de Mandragora) este o felie de Gulag, de „zonă” în care nu se poate închipui ceva mai cumplit — plasat într-o vreme când ziarele din România nu scriau despre atrocitățile din închisori nici măcar cu litere de-o șchioapă, scriau doar că viața pe tot cuprinsul țării a devenit tot mai bună și chiar „socialistă, multilateral dezvoltată”. „Unde-aș putea vedea ceva despre noi, despre noi, cei umiliți și obidiți în celule insalubre de către torționari de ocazie?” se va fi întrebat arhitectul Dinu Neagu (Alexandru Papadopol), între două reprize de samavolnică „re-educare” de către colegul său de celulă, Vali (Iulian Postelnicu, într-un rol ce pare o amplificare mult nuanțată a partiturii sale din Un etaj mai jos), care acceptase să-l tortureze până la moarte în schimbul promisiunii de a fi eliberat condiționat din închisoare cu un an mai devreme. Răspunsul avea să vină peste treizeci și ceva de ani: în cele 126 de minute ale filmului ArestPovestea, filmată de Andrei Butică, conține trimiteri clare la cazul inginerului Babu Ursu, asasinat și el în închisoare — pe la mijlocul anilor ’80 — de un pușcăriaș de drept comun, la ordinul Securității. Personajul interpretat de Papadopol, asemenea lui Babu, poartă cu sine geamătul mut al condamnatului la moarte din literatura lui Soljenițîn: „În trup, în oase, în tot ce am, / Coboară încet pacea senină / A celor care merg la ghilotină”.

Intensitatea scenelor de tortură, de batjocorire — la fel ca în Procesul kafkian — fără nicio logică (dar și străină de orice interes pentru senzaționalism, pentru violența de dragul șocului și al ratingului) poate părea — și chiar este, în unele cazuri — greu de suportat. Și, pentru cei nefamiliarizați (nici măcar prin intermediul lecturii sau al mărturiilor unora trecuți prin infernul temnițelor comuniste și etichetați drept „dușmani ai poporului”) cu regula jocului dintr-o lume totalitară, de neînțeles. Capetele de acuzare (organizarea de „întruniri dușmănoase”, citirea și răspândirea de „cărți dușmănoase”, comentarii favorabile despre filme, muzici și cărți ce promovează o „concepție dușmănoasă”, „comentarii dușmănoase” la adresa conducerii țării și, mai ales, a cuplului prezidențial, conexiuni stânse cu diverse „activități dușmănoase” ca yoga, nudismul etc.) depășesc și ele puterea de înțelegere a celor ce au uitat mult prea repede sau nici măcar nu au aflat nimic despre nenumăratele crime în numele „celei mai bune dintre lumile posibile”. Altfel spus, a celor deprinși să trăiască într-o lume în care poți înjura pe oricine fără să încasezi cine știe ce pedeapsă, în care  — dacă ai bani — poți călători oriunde și-ți poți cumpăra orice, fără să dai socoteală pentru cei câțiva dolari care, la percheziție, s-au găsit asupra ta. A celor pe care — în număr mare — îi întâlnești la ieșirea din sala de multiplex (aproape goală), pe terase, în cafenele și în sutele de magazine ale mallului ce găzduiește proiecția. 

Arest ar putea fi cel dintâi film românesc într-un eventual montaj pe tema istoriei României din ultimii ani de comunism (și nu numai). Situarea sa în cadrul „epopeii naționale cinematografice” ar fi însă pe cât de necesară, pe atât de (cel puțin) bizară, ținând seama de canonul ei, din care, la un moment dat, torționarul Vali din film citează câteva titluri, între care: Haiducii lui Șaptecai, Iancu Jianu Zapciul, Iancu Jianu Haiducul, Mihai Viteazu, Atunci i-am condamnat pe toți la moarte, Cu mâinile curate. Toate (la fel ca celelalte, nemenționate) embleme incontestabile ale istoriei naționale (așa cum este ea reflectată în cinema), piese de patrimoniu, mai presus de orice bănuială, mai presus de orice considerație critică. Nu doar, așa cum s-ar putea crede, în ierarhia spectatorilor (din România) neavizați…




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.