Operațiunea „Monștrii”

Alexandru Darie despre un aspect al vieții sociale care, în 1979, îi incita cel mai mult interesul (potrivit unui interviu acordat lui Valerian Sava pentru Almanahul Cinema 1980): „Pe mine mă preocupă, cercetând relațiile dintre oameni, cazul unor indivizi care în aparență au raporturi de amiciție, și de fapt nu-și spun nimic, niciodată, nu reușesc să treacă pragul de la nesinceritate la sinceritate.” Patruzeci de ani mai târziu, acești indivizi aveau să capete (încă) un nume: Monștri. Și totuși, ceea ce se pierde din vedere, atunci când pui această etichetă, e că operațiunea „monștrii” se aseamănă (și chiar este totuna) mersului pe sârmă la mare înălțime, fără plasă de protecție. De ce? Pentru că riști să ajungi tu însuți un „monstru”. Tu, cel care arăți cu deștu' spre cei ce „nu înțeleg”, spre cei ce nu merg până la capăt, spre cei care „judecă”. Și cine merge până la capăt - ne putem, pe bună dreptate, întreba? Și, mai ales, care este acel „capăt”? Sunt întrebări pentru care nu există răspunsuri „prefabricate” tocmai fiindcă sus-pomenita operațiune implică nu indivizi, ci persoane - distincție din ce în ce mai greu sesizabilă. Da, numai că a gândi lucrurile astfel (în termeni de persoane, iar nu de indivizi) nu ajută prea mult la promovarea filmului. Persoana - când a fost însăși tema unui film - a reprezentat mereu un exercițiu greu vandabil.

În Monștri., filmul lui Marius Olteanu (difuzat în cinematografe cu certificatul AG, adică audiență generală), un el și o ea, căsătoriți de zece ani dar din ce în ce mai înstrăinați (pentru că ea se gândește la un alt el, iar el se gândește tot la un alt el), participă la un moment dat la slujba ortodoxă de botez (în care nașul - de trei ori și răspicat - știm că spune că se leapădă de Satana) a unui prunc, fiul cel mic al unor prieteni de familie. Trăim într-o lume în care gesturi și cuvinte s-au banalizat, nu mai înseamnă - dintr-o sumedenie de motive - nimic. Se execută și se rostesc în grabă, ca și cum momentul central (singurul care contează), ținta întregului „spectacol” ar fi în altă parte. Și chiar e. Nu într-o realitate nevăzută ori inefabilă, ci în petrecerea (cu toată conotația pe care Constantin Noica o dădea acestui termen în al său Jurnal filosofic) de după. Sunt adevăruri incontestabile. Ceea ce face diferența este felul în care regizorul pune sau nu pune accentul. Iar atunci când nu le pune, ceea ce rezultă este adesea un demers incert, în cel mai bun caz (încă) o încercare de a „explica”, de a „demasca”, de a „demitiza” acele „racile de care nu ne mai dezbărăm” (vorba lui Toma Caragiu în sceneta Icoane pe sticlă). De a acuza formele fără fond. Și totuși, care e fondul problemei?...

Încercarea de a vorbi despre transformarea evenimentului eclezial într-o formă sau alta de religiozitate, într-o formă fără fond, e lăudabilă atunci când autorul se apropie de o astfel de temă cu gândul că „cel dintâi sunt eu”. Când știe că, oricum, toată distracția se termină, invariabil, ca-n Caragiale: „pupat toți Piața Endependenții”. Când, mai ales, are experiența personală a evenimentului eclezial pe care - mai grosier sau mai rafinat - îl incriminează. E-he, dar au trecut acele vremuri, oamenii s-au făcut deștepți nevoie mare și simt nevoia să adauge că lucrurile nu stau tocmai așa, că e chiar de dorit să te opui, să protestezi, să refuzi „înregimentarea” și „obscurantismul” și „fobiile”. Ori ideea că - oricât de emancipați am fi - există încă lucruri de taină ce nu se rezolvă și nu se lămuresc cu una, cu două nu prea o afli în filme. Că războiul, de fapt, e nevăzut (și, deci, „necinematografic”). Cercul e însă vicios, pentru că cine zice ăla este. De-aceea nici eu n-am să mai spun nimic despre compania monștrilor autohtoni care au ajuns, acum, pe marele ecran de la mall. (Mă rog, nu chiar așa de mare, pentru o mare bucată de vreme, pentru că ecranul devine din pătrățos, dreptunghiular, cu lățimea mișcându-se încoace și-ncolo, în funcție de felul în care a simțit regizorul să-și împresureze personajele ori să le dea voie să se desfășoare și pe lățime.) Mă voi mulțumi să adaug doar că o aștept pe actrița principală Judith State (memorabila Sandra din Sieranevada) să reapară - în fine - în postura de subretă la conacul unde se pune țara (și întreaga lume) la cale, prin aprinsele dezbateri teologice decupate din Antihristul lui Vladimir Soloviov din încă nedifuzatul film al lui Cristi Puiu. I-am simțit (de departe, totuși) umbra lui Cristi - acel Cristi care, încă de la primul său lungmetraj, ne transmitea că „fă-te frate cu dracul până treci puntea” nu există. Că, altfel spus, atunci când te lași furat de val, rămâne (cu urmări incalculabile pentru om) doar înfrățirea cu ucigă-l toaca. Și mai ales acel Cristi Puiu care, cu exact un an în urmă, spunea că și-ar dori ca „Da”-ul nostru să fie ”Da”, iar „Nu”-ul nostru să fie „Nu”. Ocupația noastră mintală - așa cum s-a văzut în cele două zile dedicate referendumului cu pricina la care se referea Cristi în epistola sa publicată pe facebook, așa cum se vede în scena cu monștri de la botezul pruncului de către monștri care (cum spunea Ducu Darie) „au raporturi de amiciție, dar nu-și spun nimic” - este (și va mai fi) la alte alea.
Cum ar veni, dacă nu trăim ceea ce încercăm să transmitem (dar încercăm să ne substituim - pentru că „dă bine” - Hristului răstignit de „obtuzitatea” omului dintotdeauna, așa cum vedem analogia pe afișul bine confecționat de echipa de la PR), dacă nu ne doare până la sânge adevărul pe care încercăm să-l expumem, vorbim discuții. Chiar și atunci (mai ales atunci) când - cu aceeași religiozitate pe care, altminteri, o acuzăm la alții - vrem să spunem lucrurilor pe nume. De aceea, vorba personajului interpretat de Șerban Pavlu în film, „it's complicated”. It really is, indeed...