duminică, 8 decembrie 2019

Inocență neprotejată

În timp ce Raluca viziona, la mall, Systemsprenger (tradus la noi Copilul problemă), am revăzut cu Ioan un film românesc aproape uitat: Piciu (regia Iosif Demian, 1985). Tot ceea ce, în filmul Norei Fingscheidt din 2019, este considerat hardcore, în filmul lui Demian a ajuns (după ce a trecut prin furcile caudine ale cenzurii comuniste) sub forma unui apolog la umbra Concursului lui Dan Pița (din 1982). Cadrul este tot natura, pădurea, în care pătrunde nu un autobuz (cu o echipă ce are în program un fel de team building), ci un camion (ce transportă o rachetă „de agrement”). La Pița, Puștiul (jucat de Claudiu Bleonț) este destestat de toți pentru candoarea sa. La Demian, Piciu (un băiețel de vreo 8-9 ani; Răzvan Rădulescu) este prigonit doar de noul dascăl, dogmatic, aspru și principial, venit de la oraș la o școală de țară - Butunoiu (Răzvan Vasilescu). Și Puștiul și Piciu au valențe hristice valorificate expresiv (în primul caz) sau ilustrativ (în cel de-al doilea caz).
În felul său, Piciu este un singuratic, iar filmul lui Iosif Demian, cu toată imperfecțiunea lui (dar cât de proaspăt este, la 35 de ani de la premieră, față de majoritatea covărșitoare a peliculelor românești nu doar din acea stagiune 1984-1985!), tocmai despre asta vorbește: despre oameni care - fiecare în felul său - trăiesc precum singuraticii. Și Piciu, și profesorul de sport (Horațiu Mălăele) sunt, parcă, ultimii mohicani ai luminii lăuntrice numite dragoste. Sunt profesioniști ai singurătății, dar nu se simt niciodată singuri. Sunt - chiar dacă (aparent) vulnerabili - stăpâni pe gândurile lor. Au îndoieli, nu sunt bolnavi de certitudini, ca Butunoiu. Acesta e maculatorul prin excelență. Adică cel care maculează, care judecă și, cinic, se „adaptează” cel mai bine. „S-a adaptat întreg Pământul la oameni ca voi!” - îi spune Berton psihologului Kris Kelvin din Solaris.
Ar fi, cred, extrem de interesant de aflat ce (sau cine) anume l-a împiedicat pe Iosif Demian să obțină Piciul pe care și l-ar fi dorit, atunci, la mijlocul anilor '80. „Autorii au stat pe un bulgăre de aur, dar nu se știe cum au alunecat alături de el. Dintr-o posibilă parabolă despre inocență și despre brutalizarea inocenței, despre puritate și maculatura purității, despre banal și extraordinar, filmul alunecă într-o poveste ușor moralizatoare în care binele colectiv învinge răul izolat.” - scrie Eva Sîrbu în Cinema (6, 1985). Dar chiar și așa, cu „firul cel bun și autentic” pierdut, cu „destrămarea și subțierea unei idei importante” („cum ar fi ideea răspunderii pe care o purtăm pentru fiecare dintre gesturile și vorbele noastre”), Piciu său mi se pare - de departe - cel mai izbutit film românesc (și) despre copii din anii '80 (cel puțin). Filmat de Călin Ghibu, după un scenariu de Mircea Diaconu, cu Victor Rebengiuc în rolul directorului de școală.
Diana Lupescu, Victor Rebengiuc și copilul Răzvan Rădulescu

Echipa filmului Piciu

Operatorul Călin Ghibu, regizorul Iosif Demian și actorii Diana Lupescu și Răzvan Vasilescu


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.