Teatrul, chiar și atunci când e jucat într-o limbă care nu îți e familiară, poate fi un prilej de profundă uimire și încântare. Cu condiția să fie Teatru. Să „vorbească” limbajul Teatrului. Să pună în valoare talentul și dăruirea artiștilor — actori, scenografi, compozitori, dramaturgi — pentru care viața însăși capătă sens doar în măsura în care este transfigurată prin eliberarea de tot ceea ce o sluțește: minciuna, ipocrizia, ideologizarea, depoetizarea și, în ultimă instanță, dezumanizarea.
În 2016, când am văzut cel dintâi spectacol la Teatrul Maghiar de Stat (TMST) din Timișoara — Opera cerșetorilor, în regia lui Kokan Mladenovic, unul din cele mai sonore nume în regia de teatru din Serbia — am fost, mărturisesc, încântat, uluit, vrăjit. Câteva luni mai târziu (între timp am mers și la alte spectacole ale teatrului) aveam să-l revăd. La terminarea spectacolului l-am întrebat pe actorul Bandi András Zsolt dacă ei sunt cumva „stat în stat”. Foaierul TMST este relativ mic și familiar. După ce actorii — despărțindu-se de măști, peruci și costume — redevin ei înșiși, se întorc la statutul lor civil și adesea discută cu publicul dornic să intre în vorbă cu ei, să comenteze ce tocmai văzuse. Nu mai vorbisem niciodată cu Bandi, astfel că întrebarea (adresată, evident, în românește) i se va fi părut cel puțin bizară. „În ce sens?” — a venit răspunsul lui. „Păi nu vedeți ce se întâmplă aici, ce spectacol ați făcut?!…” „A, în sensul acesta…”
Aveam să mă reîntâlnesc cu Bandi și cu colegul său de scenă (și de facultate) Mátyás Zsolt Imre la noi și noi premiere. În Sonetul 66 și Swan Lake Revisited (în regia aceluiași Kokan Mladenovici) și Incendii (regia Radu Alexandru Nica) au jucat — alături de alți actori, desigur — amândoi. În Ultima mutare și Dansând în noapte (regia Kocsárdi Levente), Pace în Itaca (regia Boris Liesevic), La comun (regia Radu Alexadru Nica), După ploaie (regia Csábi Anna), Wiener Waltzer (regia Szász Enikő), Henric al IV-lea (regia Victor Ioan Frunză), Ursulețul Winnie Puh și Avalanșa (regia Kedves Emőke), Exit (regia Schilling Árpád), Rabenthal (regia Radu Afrim), Someone From Home (proiect coregrafic coordonat de Silke Grabinger) apărea când unul, când celălalt. Sfârșitul anului 2019 i-a găsit pe amândoi în pline repetiții pentru Contesa Zeppelin și mobila stil (regia Kedves Emőke). Cea dintâi premieră a TMST din 2020 marchează, pentru fiecare în parte, un sfert de veac de comună experiență scenică, la care se adaugă anii de studenție din Institut.
12 scaune, cunoscutul roman al lui Ilf și Petrov publicat în 1928 devine, în Contesa Zeppelin, un pretext pentru o călătorie amuzantă și (auto)persiflantă în universul de taină al actorului care, după trei decenii de slujire a scenei, se întreabă cum arată viața fără de rutină, ce anume așteaptă de la viață un actor sau, pur și simplu, un om care mereu schimbă măști. Succesul? Poate sinele trădat de rolurile sub care omul, actor de profesie sau de nevoie (pentru că și în viață sinceritatea mărturisirii e cel mai teribil risc), își ascunde necontenit adevărata identitate? Sau poate prezența aceea de spirit pe care, sub forma unei concentrări maxime (sau a unei străluciri vagi, ca de auroră boreală), o acumulezi atunci când pescuiești, nemișcat, pe malul unui lac.
Comedie „pastorală, tragi-comico-istorică” și „pur-sânge”, Contesa Zeppelin este — în mare măsură — susținută de verva, naturalețea și mobilitatea cu care, vreme de două ceasuri, Bandi András Zsolt și Mátyás Zsolt Imre trec de la un personaj la altul. În total, vreo douăzeci și cinci (inclusiv câteva travestiuri și „compoziții”), jucând pe rând aceleași personaje. Punctată de muzica lui Cári Tibor, naveta actorilor de la o ipostază la alta se petrece în spațiul scenic mobilat de Albert Alpár, autorul decorului și al costumelor. Umorul se apropie de zona farsei absurde și a comediei bufe. Dimensiunea tragică o păstrează, poate, retorica întrebării ce declanșează quest-ul — zadarnica zbatere omenească — întru aflarea … nimicului. Pentru că, atunci când ți se pare că ai dobândit totul (adică cele 12 scaune moștenire în familie, semn al unei lumi fascinante, dar iremediabil pierdute), înțelegi că de fapt nu ai (nu posezi) nimic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu