După Ikiru, Nostalghia și Offret, am revăzut — cu Ioan — A șaptea pecete. Am ajuns din nou la el (după mai mulți ani) din câteva pricini conjugate. Mai întâi, pentru că Max von Sydow, interpretul Cavalerului, acum câteva zile (pe 8 martie, la 90 de ani) a pierdut cu adevărat partida de șah cu „nobilul stăpân” la care — într-una din ultimele secvențe — se închină personajele filmului. Apoi mai e și psihoza globală și apocaliptică a noului virus, abil fabricată și întreținută de oculți playeri. A șaptea pecete, prin însăși trama sa, respiră un fior traductibil prin același „Dies irae”. Totuși, dincolo de nota tragi-comică, mai e și senzația paradisiacă pe care ți-o lasă prezența luminoasă a saltimbancilor nomazi din filmul scris și regizat de Ingmar Bergman în urmă cu peste 63 de ani.
Foarte interesant cum, și în acest caz (ca, de altfel, în întreg „cazul Bergman”), fiecare ia ceea ce caută și-i întreține interesul și atenția. Bunăoară, scepticii, recunoscând ca marcă a problematicii de tip bergmanian sugestia că „Dumnezeu tace”, salută ideea că omul — îngrozit de propria moarte iminentă — își face un idol din frica de necunoscutul „marii treceri” și o numește „Dumnezeu”, sau pe aceea că ea, această frică paralizantă, este de secole abil orchestrată — prin instituționalizare — de către Biserică. Prin contrast, viziunile saltimbancului cu Maica Domnului ce-l învață pe pruncul Iisus să facă primii pași par copilării desuete. Ce-i drept, din câte știu, Bergman nicicând n-a fost mai copil (mai curat cu inima) decât în A șaptea pecete. În ciuda problematicii escatologice pe care — printre giumbușlucuri și (auto)ironii — o aduce în discuție. Pe de altă parte însă, recitind considerațiile lui Nicolae Steinhardt despre acel Hrist ce strigă, pe cruce, „Eli, Eli, lama sabahtani!”, înțeleg — o dată mai mult — că artistul (atunci când nu e dublat sau înlocuit de un ideolog sau de un politician lozincard) a venit pe lume ca să vestească nevoia omului de a înțelege și chiar de a se mira. De aceea arta nu se adresează celor bolnavi de certitudini și obsedați de corectitudini și autoîndreptățiri morale. Astfel, în ajunul celei din urmă „faceri a lumii” (pe 15 martie, cu puțin înainte de începutul carantinei) descopăr posibile piste de pornire pentru o apropiere altfel de opera lui Dostoievski sau Tarkovski, Soloviov sau — de ce nu? — Bunuel și Bergman în chiar acest fragment din Jurnalul fericirii. Manusrisul de la Rohia:
„Dumnezeul nostru ne cere să trăim în lumea aceasta ca și cum El nu ar fi. El se lasă izgonit din lume, pe cruce. Prin urmare, Dumnezeu în lume e slab și fără putere și numai așa ne poate El ajuta și ne poate fi de folos aici: prin slăbiciunea, neputința și suferințele sale de răstignit. Matei 8.17 ne arată că Hristos ne ajută nu prin atotputernicia sa, ci prin însușiri exact opuse. Urmează dialectica: Dumnezeu cel absent (pe care nu-l poți chema în orice clipă, să te scoată din necazuri și greutăți) este Dumnezeul cel adevărat. Dumnezeul cel fals, idolul, Dumnezeul „religiei” (nu al Bib liei), este acel deux ex machina care-i prezent când oamenii au nevoie de el, care vine când e chemat. Adevăratul Dumnezeu nu vine când e chemat: este cel care nu a venit la Hristos în grădina Ghetsimani și nici pe cruce, să-l scape din pătimire. Dumnezeul cel fals, mecanismul locuitor, e o iluzie a „religiei”. Cel adevărat e prezent numai pe și prin cruce El poate ajuta lumea doar prin neputința și chinurile sale. Oamenii, desigur, vor un Dumnezeu atotputernic și săritor, să le rezolve necazurile. Dar Dumnezeu în Hristos nu e puternic, ci slab — și numai sub înfățișarea aceasta a Sa le poate fi de priință.”
De-a lungul anilor l-am regăsit pe Dumnezeu sub această înfățișare (prezență ce pare că se retrage tocmai pentru a nu fi tentați să o iubim așa cum zgârcitul își prețuiește comoara) și la Bunuel, Dreyer, Bergman, Tarkovski, Ceylan, dar și în filme de Mircea Săucan, Lucian Pintilie, Dan Pița, Mircea Veroiu sau, mai recent, Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Radu Jude, Gabriel Achim sau Andrei Cohn. Este o înfățișare defel populară, iar împărtășirea ei celor „slabi de înger”, ce așteaptă semnele concrete ale unui „Dumnezeu atotputernic și săritor”, un fel de „deux ex machina”, poate avea consecințe din cele mai catastrofale. Așa cum tot Bergman povestește, în Lumină de iarnă, unul din episoadele tripticului său pe tema credinței (sau — depinde cum o iei — „urâciunii pustiirii” pricinuite de necredință).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu