Recitesc răspunsul pe care Andrei Tarkovski l-a dat unui jurnalist care-l întrebase: „Vă iubiți propria persoană? Ați dori să fiți diferit?” Ceea ce urmează e un fel de summa cinematografica, în variantă demo, a cineastului poet care se considera mereu responsabil pentru arta sa și căuta să-i slujească el ei, iar nu viceversa (cum se întâmplă adesea), prin cele 8 1/2 filme-mărturie (sau filme-spovedanie) pe care le-a lăsat: „Nu mă iubesc. Noi, oamenii, nu ne iubim îndeajuns. Cel care nu-și cunoaște rostul în viață nu poate avea dragoste nici față de propria persoană, nici față de alți oameni. Nu mă iubesc îndeajuns, așa că nu iubesc oamenii îndeajuns... Dar mi-aș dori să pot. Unul din defectele mele majore este nerăbdarea. Încerc să scap de ea, dar nu reușesc. Nu sunt îndeajuns de îngăduitor pentru vârsta mea. Iar asta îmi aduce multă durere, pentru că nu găsesc necesara milostenie față de oameni. Pur și simplu, oamenii mă întărâtă....” E exact rezumatul Oglinzii pus în cuvinte de femeia de servici care participase — în avanpremieră — la o vizionare în cerc restrâns, alături de jurnaliști, critici de film și alți firoscoși care se contraziceau întruna cu privire la sensul filmului. (Care, e ce-i drept, cel mai „ermetic” și mai „personal” film tarkovskian.) Ea a fost cea care a spus doar atât: „E un film despre un om care trage să moară, se gândește la răul pe care l-a făcut celor dragi și nu știe cum să-și ceară iertare...”
Presupun că și Tarkovski era „pe cale” și-și cunoștea rostul prin chiar faptul că-și punea neobosit problema sensului vieții. (Constantin Noica: „Viața n-are niciun rost? Dă-i tu unul!”). Nu despre asta este vorba. Răspunsul lui Tarkovski trimite, mai degrabă, spre lipsa de consecvență a omului (chiar a celui preocupat să se cerceteze, să-și găsească un rost). E acea destăinuire paulină din Epistola către Romani (7.15-19): „...Pentru că ceea ce fac nu știu, căci săvârșesc nu ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc... Fiindcă a voi binele este în mine, dar a face binele nu aflu, căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela în săvârșesc...” Da, numai că această logică a paradoxului o poți primi cu folos doar dacă nu cauți — amăgindu-te — soluții de-a gata. Și soluții de-a gata (pentru nefericirea personală sau a întregii umanități, pentru neînțelegeri din diverse pricini, pentru neiubire etc.) sunt cu duiumul. Dostoievski avertiza că ele sunt doar un substitut înșelător al idealului pe care (în Tradiția Bisericii sale) îl numea „Dumnezeul cel viu”. Un secol mai târziu, Tarkovski a reluat discuția și — în aceeași Tradiție (dacă lăsăm la o parte lectura în grilă SF a Călăuzei — i-a spus „Zona” (stricto sensu: Camera Dorințelor). E de ajuns să încetezi a-L mai căuta pe „Dumnezeul ce viu”, spunea Fiodor Mihailovici, pentru a-L înlocui cu un idol de lemn, de metal sau — cum se întâmplă în „minunata lume nouă” plăsmuită de Dostoievski în opera sa — imaginar: sub forma ideologiilor. E greu de crezut însă că scrierile sale sunt plăsmuiri, iar nu locuri geometrice (și profetice) unde-și dau întâlnire, pe balansoarul unuia și aceluiași gând, realul cu fantasticul... Acolo (la fel ca în Demonii, Karamazovii sau ca în visul lui Raskolnikov din Crimă și pedeapsă, cu „ciuma înfiorătoare, nemaiauzită și nemaivăzută, venind din străfundurile Asiei spre Europa”) nu mai e loc pentru credința despre care vorbea Călăuza („Mai presus decât orice, să credeți!”) în Stalker. În zadar, pentru că Scriitorul și Profesorul, deși aveau ochi și aveau urechi, tot nu pricepeau — nici fericirea, nici poezia, nici răstignirea (ori batjocura adusă Celui fără de vicleșug prin cununa de spini cu care Scriitorul se joacă cinic).
Pe de altă parte, ceea ce e de priceput ține de un anumit angajament lăuntric, de o anumită consecvență față de binele pe care îl voim (iar noi știm că îl voim) dar făptuim doar contrariul său și — mai ales — de răbdare. Acea răbdare ce ne ajută să rezistăm până la capăt, să nu încremenim în proiect, ci să biruim. Acea răbdare ce ne ajută să isprăvim o zi pe săptămână (cum se spune despre Gandhi) fără să vorbim cu nimeni. În lipsa ei apar toate belelele și tot răul pe care, fără să vrem, îl săvârșim. Întrebarea ce rămâne, în această Europă care „va muri”, pentru că „creștinismul a făcut Europa”, iar „creștinismul a murit” (Geroges Bernanos), e: Câți din cei răstigniți mai au tăria (și gândul limpede) de a rosti vorba bună către cei ce nu iubesc (și nu se iubesc) îndeajuns: „Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac!”? …
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu