Cuviosul Siluan Athonitul: „Păcatul îl urâţeşte pe om, iar harul îl face frumos”. Cu trecerea anilor, ne urâţesc nu atât ridurile şi ireversibila îmbătrânire a trupului, cât colaborarea cu ucigă-l toaca, în feluritele sale metamorfoze. Urâţenia devine astfel un „transfer de personalitate”. Grădina lui Dumnezeu e mare (it takes all sorts to make a world), lumea e pestriţă şi parcă tot mai înnebunitoare. Dar noi ne grăbim destrămarea atunci când ne rătăcim, când ne pierdem în mărunţişuri. Cum altfel decât mărunţiş să fie cârcotirea, imitarea demenţei celor din preajmă care ne scandalizează? Cine zice (şi imită), ăla este. (Poate au dreptate cei care cred că meseria de mim e cumplită, că personajele interpretate – mai cu seamă cele rele, autodistructive – se lipesc de sufletul actorilor şi aşa rămân.)
Îndemnul la smerenie adresat de Cuviosul Siluan vine tocmai de aici: ne socotim superiori faţă de lume şi începem să o judecăm cu asprime, cu încrâncenare. Şi ne acrim. Ne scandalizăm de spiritul gregar al vulgului, de intoleranţa unora şi – fără chiar să băgăm de seamă – noi înşine începem să ne asemănăm cu cei pe care îi desconsiderăm. Începem să fim una cu ei. Extremismul lor devine – pe invers – extremismul nostru. Pentru un singur gând de mândrie, sufletul pierde harul – spun Părinţii. Dar – ne asigură ei – harul vine iar, fie şi pentru un singur gând de smerenie. Pe acela se cuvine a-l căuta, a-l afla. Pentru acela merită să străbatem nebănuite căi. Înfrumuseţarea (prin restaurarea gândului nostru, prin metanoia) este – dacă e să fie – izbânda omului. Şi pariul său câştigat cu timpul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu