Joyce vs. Siluan

Printre „motto”-urile care mi-au mers la suflet în adolescenţă cu siguranţă se va fi numărat şi gândul joycean „History is a nightmare from which I am trying to wake” („Istoria este un coşmar din care încerc să mă trezesc”). Îl primisem împreună cu o lume, iar acea lume de cuvinte se chema Ulysses. Nu credeam că voi mai citi vreodată ceva asemănător, ceva la fel de copleşitor, de uluitor, de grandios în umorul său. Peste ani aveam să mai sap în dreapta şi-n stânga şi am descoperit fericite vecinătăţi ale unui alt gigant descoperit tot în primii ani de liceu: Dostoievski F.M. În textele unui renumit părinte athonit din secolul XX – Cuviosul Siluan Athonithul – aveam să descopăr un gând (până la un punct) pereche cu omologul său joycean.  Sintagma avea să fie un logo pentru înţelepciunea sa cuprinsă în volumul Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei.

Ieşirea din coşmar, la Joyce, îmbracă forma parodiei, a metatextualităţii şi conotaţiilor ilare, a aluziilor şi  jocurilor de cuvinte, a erudiţiei persiflante şi autoironiei. Cuviosul Siluan însă ne îndeamnă să ne ţinem mintea în iad (în „istoria-coşmar”) şi să nu deznădăjduim. Ne aminteşte că trebuie să ne dojenim semenii cu blândeţe şi iubire. Chiar (sau mai ales atunci) când aceştia – părinţi, copii, prieteni, colegi, vecini etc. – nu ne par vrednici de iubirea noastră. A proceda altminteri înseamnă a risipi pacea sufletului care se pierde când ne ridicăm deasupra aproapelui nostru. Când uităm că toţi oamenii sunt buni şi Domnul îi iubeşte. Printre multele pilde cu care Cuviosul Siluan ilustrează acest gând, se află şi relatarea din sus-pomenitul volum: „S-a petrecut la noi următoarea întâmplare. Economul mănăstirii a trimis un muncitor la un lucru oarecare, dar muncitorul, din lipsă de experienţă, n-a vrut să se ducă. Economul i-a zis: „Du-te!” Atunci muncitorul s-a înfuriat şi în faţa tuturor celor care erau acolo, ca la vreo patruzeci de oameni, l-a făcut pe econom „câine”. Şi, dintr-o dată, muncitorul a fost cuprins de o asemenea ruşine, că faţa lui s-a înroşit cu totul şi, mai apoi, a fost cel mai ascultător dintre toţi.”