miercuri, 21 septembrie 2011

Recurs la fair play


Apropo de interviul luat de Lucian Mircu (prin telefon) lui Şerban Huidu, în care consumatorul de cinema de la Cronica cârcotaşilor declară, printre altele, că preferă – de departe – filmele americane celor europene (deşi world cinema e infinit mai bogat, mai nuanţat decât falsa dicotomie America-Europa): „Americanii pot să facă filme ca europenii. Europenii nu pot face ca americanii never-ever. Americanii, când vor, fac şi filme profunde, dar sunt foarte bine realizate. Europenii n-au cum…” Sigur, fiecare poate spune-crede-face orice, pe răspunderea sa. Mă întreb însă dacă moderatorul (cel ce intervievează) nu ar trebui să imprime discuţiei un mai pronunţat caracter de fair play. Puţină lume vede filme diacronic, puţini sunt cei care îşi îmbogăţesc cultura cinematografică în cinemateci sau prin lecturi. Pentru aceştia, afirmaţia lui Ş.H. poate fi luată de bună. Poate să confirme alegerea lor, opţiunea de a viziona filme exclusiv recente şi exclusiv în mall-uri sau la TV. Şi exclusiv americane, „bine realizate”. Că aşa e la modă.
Atunci când partenerul de dialog al unui VIP nu caută să restabilească adevărul, discuţia nu mai informează, ci manipulează. Pe de altă parte, referindu-ne stricto sensu la interviul sus pomenit, cui îi mai masă de adevăr? Pe cine mai interesează cu adevărat de profunzimile cinematografului – nu neapărat american sau european? Pomenirea unor nume sau titluri de referinţă, dar care nu sunt „în cărţi” în momentul de faţă, stârneşte mai degrabă confuzie şi îl pune în dificultate pe – vorba lui Lucian Mircu – „cinevorator”. Trist e că totul e o „cinevorare”, că nu prea a mai rămas loc pentru altceva – în sala de cinema sau la TV. Pentru frumuseţea uitată a filmului de altădată. Şi pentru frumuseţe în general.    

P.S. Într-o altă ordine de idei, mă mai întreb dacă nu cumva cârcotirea şi imitarea demenţei celor din preajmă (anonimi sau persoane şi instituţii publice) este amăgire. Mă gândesc dacă, socotindu-ne superiori faţă de lume şi judecând-o cu asprime, cu încrâncenare, nu ne acrim. Dacă, scandalizându-ne (mai mult sau mai puţin teatral, că doar suntem în show business) de spiritul gregar al vulgului, de intoleranţa şi strâmbătăţile unora, nu începem să ne asemănăm şi noi cu cei pe care îi desconsiderăm. Pe care îi luăm în răspăr. Cred că, fără să băgăm de seamă, începem să fim una cu ei. Extremismul lor devine – pe invers, chiar dacă mai „rafinat”, mai „sofisticat” – extremismul nostru. Şi spun asta neuitând că singurul program de entertainment de la televiziunile din România pe care (în ultimii zece ani) îl urmăream cu reală bucurie era Cronica cârcotaşilor

Un comentariu: