Pe la mijlocul
anilor 80 aveam să-mi cumpăr, de la anticariatul din Bastionul Cetăţii (pe
care-l frecventam, cu religiozitate, zilnic), un volumaş apărut în 1983 la
Editura Albatros, cu titlul Mic dicţionar
al spiritului uman. Coordonatorul proiectului era un anume Mircea Traian
Biju. Ţin minte că am vorbit, fericit, despre achiziţia mea, cu un coleg de
clasă care – pragmatic, zeflemitor, cinic – mi-a răspuns aşa: „Ai grijă,
ascunde-o bine, să nu ţi-o fure careva!...”
Răsfoind, peste
ani, acest dicţionar, regăsesc vreo douăsprezece pagini cu citate despre om şi
doar trei citate despre Dumnezeu. Pe linie cu doctrina comunistă atee (cum
altfel?), sunt alese aceste rânduri din cartea lui P. Lafargue, Le déterminisme économique de Karl Marx:
„nu creatorul, ci creatura omului care, pe măsură ce se dezvoltă, îl
remodelează /.../ departe de a fi conducătorul, el e jucăria evenimentelor
istorice”; „după filosofia spirtualistă este un mecanic care, ca să se
distreze, construieşte universul ale cărui mi;cări le reglează, şi fabrică pe
om, ale cărui destine le dirijează după un plan doar de el cunoscut”. În fine,
sintagma referitoare la Dumnezeu, decupată din A. Suarez (din textul numit Variables) – „recurs contra neantului” –
aminteşte de existenţialismul cineastului suedez Ingmar Bergman: „Personajele
filmelor mele sunt exact ca mine, adică animale mânate de instincte şi care, în
cel mai bun caz, gândesc atunci când vorbesc. ... Avem totul. Dar în mijlocul
acestei vieţi pline există un mare vid. În filmele mele descriu acest vid şi
tot ceea ce inventează omul pentru a-l umple. În felul acesta, vreau să dau un
sens spiritual unei civilizaţii care stă sub semnul abundenţei materiale.” Privind
retrospectiv, după (peste) 20 de ani, îmi pare că nu atât conceptul de Dumnezeu
a fost anihilat de „ciuma roşie” (dovadă sunt nenumătatele mărturii date de
„umiliţii şi prigoniţii” atâtor temniţe şi gulaguri), ci o anumită rânduială a
omului de veacuri. Un anumit fel de a fi şi o anumită „devenire întru fiinţă”, încremenită
prematur în proiect. Sigur, se poate pune întrebarea (şi nu puţini sunt cei
care, mai mult sau mai puţin retoric, au şi adresat-o deja): cât de responsabil,
cât de asumat, cât de conştient trăia acea rânduială „poporul binecredincios”
din ţările asupra cărora s-a prăvălit ideologia bolşevică...
Nu mică mi-a fost
bucuria să descopăr, la începutul anilor 90, în mărturia fără seamăn care este Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt
(n. 29 iulie 1912, d. 30 martie 1989), că tortura cea mai abjectă din
„obsedantul deceniu” nu a putut curma „prefacerea totală a omului”. Iar omul angajat
în această anevoioasă lucrare de „îmbisericire a minţii” ajunge a se privi şi
judeca pe sine „din afară”, aşa cum, „neîntrerupt, necruţător, netulburat”, îi
judecă pe cei din jurul său. Steinhardt a fost cel care mi-a descoperit o taină
pe care (la Dostoievski şi Tarkovski) doar o întrezărisem: cultura – „atunci
când este adevărată” şi „stă sub semnul unui duh iubitor de oameni” – este un
„imn de laudă adus vieţii”. Cultura („caldă, vivace şi puternică”) nu
constituia pentru el – chiar şi după ce a îmbrăcat straiele monahale – o
„pricină de sminteală”. Nicolae Steinhardt avea cultul călătoriilor în timpuri
şi spaţii dintre cele mai insolite. Contrar atitudinii crispate vizavi de
„celălalt”, de „străinătate”, Steinhardt învăţa din călătorii că oamenii, deşi
diverşi, sunt „solidari cu noi”, că „străinul a cărui scară de valori şi ale
cărui puncte cardinale sunt altele decât ale noastre, este totuşi aproapele nostru, vecinul nostru (cum
spun englezii), semenul nostru, adică, în sensul cel mai ontologic şi mai
teribil al termenului”. Nefiind sentimental, Steinhardt plânge „mereu şi de
obicei în hohote” atunci când citeşte sau vede o capodoperă. În muzică îl
socoteşte „cel dintâi chemat” pe Mozart, după care îi situează pe Haydn, Bach,
Schubert, Wagner, pe preclasici şi apoi pe „toţi ceilalţi” (inclusiv opera
pop-rock, Jesus Christ Superstar, de
Andrew Lloyd Webber, despre care scrie la superlativ). Evanghelia i se pare „primul roman absurd, negru”, „cu adaosul —
esenţial! — că sfîrşitul romanului nu-l constituie moartea pe cruce, ci
învierea”.
Nicolae
Steinhardt deplânge instaurarea „spiritului şmecheresc” chiar şi într-un loc
mai ferit de poluări comportamentale precum Maramureşul: „Cu ce câştigăm, cu ce
ni se dă, cu ce furăm, cu ce pică, ne descurcăm” – recunoaşte o bătrână
maramureşană. Dispariţia satelor – „urgie năprasnică”, „sinucidere”,
„catastrofă” – i se pare „foarte probabilă”:
„Hunii, gepizii, tătarii, turcii, pînă şi Carol II au fost tot atîtea
flori la ureche.”
Omul sfârşitului
de veac XX trăieşte, arăta el, sub „teroarea neobositei mediocrităţi” ce
„barează drumul oricărui cît de mic talent”.
Intervenţia minciunii în viaţa omului este „masivă”, „pustiitoare”, iar
„oxigenul, carbonul şi hidrogenul au fost înlocuiţi de minciună”. Anul 2000 îi
apare cât se poate de sumbru şi apocaliptic. Va fi, anticipa el, „triumful
haimanalelor, haidamacilor, teroriştilor, fanatismului fundamentalist”, o
„anarhie feudală bazată pe violenţă, brutalitate, neruşinare şi înrobirea
popoarelor civilizate bolnave de angelism şi laşitate”. În privinţa
indivizilor, vor fi purtători de revolver („oameni liberi, în sens
feudal”) şi nepurtători („noii iobagi”). Cel care a ieşit – întărit,
îmbunătăţit – din infernul temniţelor comuniste crede că „nu oricine e la
înălţimea suferinţei pe care o îndură”, că „li se cere victimelor o măreţie, o
capacitate corespunzătoare loviturii sortite lor”. După momentul 1944 evreii
„au ratat prilejul unic şi minunat de a-şi dovedi înţelepciunea şi mărinimia”
printr-un „exces de zel”, printr-o „conştiinciozitate
fanatică, absolută, imbecilă”, printr-o „vigilenţă absolută” şi „denunţuri cu
nemiluita”. Dar şi românii „s-au molipsit de la jidani”, devenind „mai
riguroşi, mai regulamentari, mai disciplinaţi decît germanii”, pierzânu-şi
„bunul-simţ, indulgenţa, superficialitatea, împăcarea cu forma fără fond”.
Ce anume îl făcea fericit pe Nicolae Steinhardt?
Câte o vorbă bună adresată spontan, ne-boala, amintirea clipelor fericite, „răbdarea
cu demnitate a singurătăţii şi părăsirii de către Ceilalţi”, „rarele
clipe de credinţă totală, fierbinte”, momentele de „civism
absolut, conform dublei devize: curva asta de lume, curul ăsta de trup”. Anii de temniţă (unde s-a botezat,
clandestin) au fost, pentru Nicolae Steinhardt, o „şcoală a curajului” de unde
a plecat încredinţat că trebuie să se ferească de şovăială, să-şi impună a fi
statornic în hotărâri. Că trebuie a socoti frica – „năpasta lumii” – „ca pe un
păcat de moarte”. Că trebuie a privi mereu lucrurile „cu spirit larg şi
tolerant”. Deosebit de semnificativă (pentru
felul în care Nicolae Steinhardt şi-a asumat crezul ortodox) este
citarea şi comentarea unui text al poetului Henri Michaux despre un candidat la
călugărie: „În mănăstirea unde ar dori să fie primit, se prezintă un candidat
la călugărie. Îi mărturiseşte stareţului: să ştii, Părinte, că nu am nici
credinţă, nici lumină, nici esenţă, nici curaj, nici încredere în mine şi nici
nu pot să-mi fiu mie însumi de ajutor, iar altora cu atât mai puţin; numic nu
am. Firesc ar fi fost să fie
respins de îndată. Nu aşa însă. Ci stareţul (abatele, zice poetul francez) îi răspunde: Ce-are a face! Nu
ai credinţă, nu ai lumină, dându-le altora, le vei avea şi tu. Căutându-le
pentru altul, le vei dobândi şi pentru tine. Pe fratele acesta, pe aproapele
tău eşti dator să-l ajuţi cu tot ce nu ai. Du-te: chilia ta e pe coridorul
acesta, uşa a treia pe dreapta.” O atenţie aparte se acordă momentului convertirii („un acces la fericire”)
din închisoare. Ieşind „din întuneric, din chin”, Steinhardt nu a intrat
numaidecât într-o „stare de fericire perfectă”. Totuşi, necazurile care se
întâmplă următor convertirii vin „pe un fond de fericire, de linişte”. Botezul
sincer însă „nu este cu apă”, ci „cu duh şi foc”. („Apa de la Jilava pentru
mine, cum ar spune: Fântânile Romei!”) Acolo, în închisoare, a trăit Steinhardt
o „experienţă atât de cutremurătoare şi de revelatoare”, încât ştia că – dacă o
să apuce liberarea – nu va putea reveni la viaţa dinainte. Şi n-a revenit. S-a
îngrijit încă trei ani de „bătrânul său părinte” (care a murit la nouăzeci de
ani), apoi a pornit să-şi caute o mănăstire. Prietenul său, filozoful
Constantin Noica, avea să-l „năşească” a doua oară. Lui îi datora
„blagoslovenia peregrinării prin închisoare” (pentru că a refuzat să fie martor
al acuzării într-un proce legionar) şi „deschiderea ochilor tâmpi”. Acum îi
descoperea „liniştita şi retrasa mănăstire de la Rohia”, în judeţul Maramureş.
Vrednică de
atenţie i se pare lui Nicolae Steinhardt distincţia între „descurcă-te” şi
răzbate”. Pe când „descurcă-te” lansează o „invitaţie la mită, şperţ, minciună,
linguşire, făţărnicie, furt”, fiind „expresia verbală, activă şi nocivă a
supremei şmecherii”, „a răzbate” duce cu gândul „la cu totul alte valori”. Deşi
descurcăreţul este „omul zilei”, răzbătătorul – ne aminteşte el – era altădată
„omul care prin muncă şi capacitatea sa înfrunta şi înfrângea greutăţile
vieţii, izbutind să le străbată până la o împlinire a sa”. Un loc aparte îl
ocupă „metamorfozele demonismului” în planul vieţii publice: „tirania Puterii,
dictatura, opresiunea, totalitarismul”, dar şi „prefacerea libertăţii în nebunie,desfrâu,
dezmăţ, anarhie”. Ambele i se
par lui Steinhardt „nefireşti, primejdioase şi demonice”. Vrednică de căutat şi
urmat rămâne numai „calea de mijloc, a dreptei socotinţe, a echilibrului”.
Jurnalul fericirii este o călăuză spre viaţa transfigurată de
„dreapta socotitinţă” care-i îndeamnă pe oameni să fie „treji în toate” şi
„întregi la minte”, că altfel „se cuibăreşte prostia”. Este şi cronica
înfrângerii fricii („sensul vieţii”, căci „numai cine nu riscă pierde totul”)
instaurate de un regim totalitar. Refuzând să fie martor al acuzării în „lotul
Noica”, Steinhardt ajunge la puşcărie. Jurnalul
fericirii nu înregistrează însă doar umilinţe şi abuzuri inimaginabile, ci mai
cu seamă „îmbisericirea minţii”, prin botezul clandestin din celulă (desăvârşit,
după ieşirea din închisoare, prin mirungere şi – câţiva ani mai târziu – intrarea
în monahism). Pentru Steinhardt, Biserica nu e o simplă schimbare de decor. „Fantasticul
credinţei” nu-l amăgeşte, nu-i distrează mintea cu „un alai (o comedie) de alte
lumi posibile, tot neesenţiale”, ci îl solicită „să se concentreze asupra
realităţii”. Motto-ul cărţii („Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”) trimite
la „legea fundamentală a universului”: contradicţia. A crede în Dumnezeu
înseamnă pentru el „să doreşti ca El să existe şi în plus să te porţi ca şi cum
ar exista”. În rândul „amicilor evrei”, Steinhardt are o „reputaţie de nebun
bine stabilită”. Dar, avea să gândească el în 1964 (anul ieşirii din
închisoare), i-a prins bine „nebunia asta”: „Ce mă făceam dacă nu înnebuneam?
Înnebuneai! îmi răspunde raţiunea.”
Mărturisirea
creştină este, iată, independentă de locuri şi vremuri: „Trebuie să te poţi
mărturisi creştin oriunde: în tren, în subsol, printre dobitoci, într-un spaţiu
locativ comun, pe cruce, într-o cameră de trecere, la coadă”. Credinţa
(„suprema armă secretă care anihilează
toate necesităţile, împrejurările şi situaţiile şi pulverizează hazardul”) avea
să-i descopere lui Steinhardt că singura bogăţie e aceea de „a ne bucura că
trăim”. Închisoarea l-a învăţat că „fiecare tot ce vrea obţine, dar ce vrea cu
adevărat, nu ce spune că i-ar plăcea să aibă; ceea ce se obţine cu neprecupeţit
sacrificiu, cu nedezminţită încăpăţânare, înfruntând lenea, nestăruind asupra
scupulelor”. Aceasta este „lupta vieţii” ce nu ţine seama de împrejurări („o
scuză pentru rataţi”): „Totul nu e să învingi, ci să lupţi până la capăt. Capra
d-lui Seguin, în nuvela lui Alphonse Daudet, a mâncat-o lupul, dar în zori,
după ce ea luptase toată noaptea. Asta-i singura noastră datorie sfântă: de ne
este dat să cădem, să fie în zori.”
Un personaj
important în această „odisee de lumină” este, nota bene, însuşi tatăl autorului: un „ovrei bătrân”, un foarte mic
pensionar, un „senator roman”, un „patriarh din Pantelimon”. Dintr-un dezvoltat
simţ al onoarei, îşi îndreaptă fiul spre jertfă: „Ţi-au spus să nu mă laşi să
mor ca un câine? Ei bine, dacă-i vorba aşa, n-am să mor deloc. Te aştept. Şi
vezi să nu mă faci de râs. Să nu fii jidan fricos şi să nu te caci în
pantaloni.” L-a aşteptat şi, „mic, necrezut de mic, mult gârbovit”, „fără
teamă” şi „cu ochii vioi”, îi răspunde fiului care-i cere să nu plângă: „Să
plâng? Ce-s prost? Ia spune, tu ai mâncat ceva astăzi?” Iar după ce află de
botez îi spune: „Numai să fi fost sincer, şi să-ţi dau un sfat: nu-ţi băga în
cap că acum s-a zis, Dumnezeu o să se ocupe numai de tine. Nu uita că mai
sunt vreo trei miliarde.”
În loc de epilog:
„Dacă din închisoare pleci şi de pe urma suferinţei te alegi cu dorinţe de
răzbunare şi cu sentimente de acreală, închisoarea şi suferinţele au fost de
haram. Iar dacă rezultatul e un complex de linişte şi de înţelegere şi de
scârbă faţă de orice silnicie şi şmecherie, înseamnă că închisoarea şi
suferinţele au fost spre folos şi ţin de căile nepătrunse pe care-i place Domnului
a umbla. Puterea de a iubi, la ieşirea din închisoare, trebuie să fi crescut în
proporţii de necrezut.” Nicolae Steinhardt a păstrat vie torţa acestui crez
până la moarte.
