Aventura cea mare

„Mă gândesc adesea când sunt întrebat de ce cred, cum de pot accepta dogme ce par atât de rupte de realitate şi – mai ales – cum de mă pot supune unui sistem de afirmaţii lipsit de orice dovezi, mă gândesc, zic, că de fapt actul de credinţă seamănă, mai presus de orice, cu saltul unui trapezist fără plasă. S-ar zice că Domnul a făcut totul pentru a nu ne uşura credinţa, pentru a ne lăsa această credinţă cât mai liberă, mai riscantă, mai nebunească. Nu ne ajută defel – dimpotrivă! Trebuie să riscăm totul, să riscăm de a fi nişte fraieri, nişte păcăliţi; să ne încredem fără de nici o chezăşie palpabilă, cuminte; actul de credinţă va fi deci cu totul şi cu totul riscat, neacoperit (în sens bancar), neajutat. Da, o dată cu orice rugăciune sărim în gol fără plasă, emitem un cec fără acoperire. Nu înţeleg de ce tineretul de astăzi, atât de amator de libertate, de risc, de aventură, de scandal, nu-şi dă seama că nimic nu este mai riscat şi mai aventuros – şi, îndeosebi, mai scandalos – decât încrederea acordată Celui care n-a vrut „să-Şi dovedească” divinitatea, ci S-a lăsat să fie pironit pe cruce şi să moară în cele mai sfâşietor de jalnice condiţii, pentru ca actul nostru de credinţă să fie cât mai riscat, mai nebunesc, mai apropiat de saltul în golul fără plasă de pe trapez.” (Nicolae Steinhardt - Dumnezeu în care spui că nu crezi)