marți, 8 ianuarie 2013

După dealuri - Minimalism bine temperat



După dealuri - Minimalism bine temperat
sursa: Revista "Tribuna" nr. 246 (15 decembrie 2012, p. 35)
autor: Marian Sorin Rădulescu

După dealuri este un „film de autor” de Cristian Mungiu, inspirat din romanele-reportaj ale Tatianei Niculescu-Bran ce au ca subiect intens mediatizatul „caz Tanacu”: la o mănăstire din Moldova, o tânără recalcitrantă moare, după ce preotul şi maicile o imobilizează, ca urmare a purtării sale violente. Regizorul a declarat de la bun început că filmul său e altceva decât un documentar ce „ecranizează” întâmplările, încheiate tragic, de la Tanacu.
În film, două tinere fete care au crescut împreună la orfelinat se reîntâlnesc. Între timp, una din ele – Voichiţa (Cosmina Stratan) – e pe cale să devină o „făptură nouă”, nota bene!, prin asumarea unei „experienţe ecleziale” (deprinzând, încetul cu încetul, taina spovedaniei, a împărtăşaniei), nu „religioase” (de tip pietist). Pare că şi-a găsit pacea în viaţa de obşte a unei mănăstiri, unde  se nevoieşte cu „postul şi rugăciunea” (în limbaj „progresist”: este spălată  pe creieri). Cealaltă – Alina (Cristina Flutur) – se întoarce la prietena ei din România după ce lucrează o vreme în occident (pe care personajul preotului din film îl consideră „cam căzut de la dreapta credinţă”). Acum a găsit de lucru pentru amândouă pe un vapor. Voichiţa însă pare să asculte de o „altă lege” (după ce a descoperint bucuria comuniunii euharistice, îmbisericindu-şi mintea), pe care „revoltata” Alina nu o poate pricepe. Una pare să fi câştigat (cel puţin deocamdată) lupta cu  singurătatea. Cealaltă, nedusă aproape deloc pe la biserică, încă se războieşte cu „urâciunea pustiirii”. După ce tulbură exagerat de mult slujbele şi rânduiala din mănăstire, este internată câteva zile într-un spital de psihiatrie. Acolo e sfătuită să se reîntoarcă la mănăstire pentru „că are mai multă linişte”. Devenind tot mai agresivă, maicile o leagă de o scândură foarte asemenea unei cruci şi, câteva zile mai târziu, moare.
Sub aparenta sa „obiectivitate”, După dealuri ascunde profunzimi de apolog ce ating  dimensiunea euharistică a existenţei umane. Rugăciunile pe care preotul (Valeriu Andriuţă) – cu duhul blândeţii – le citeşte Alinei (în vederea îndepărtării „duhurilor necurate”), canonul pe care i-l dă (mătănii, „post negru”), lectura îndreptarului de spovedanie în grupul de maici, interdicţia femeilor de a pătrunde în altarul unei biserici ortodoxe, „icoana făcătoare de minuni”, permanentele raportări la despătimire, la „vieţuirea bineplăcută lui Dumnezeu”, la importanţa de a-ţi cunoaşte şi spovedi toate păcatele etc. par – pentru privitorul agnostic, certat cu (sau indiferent faţă de) credinţa bisericească – desuete, încifrate, obscure, inutile sau ilare. Ca tot ce ţine de religie. La final însă, aproape întreaga obşte (care, departe de a fi ostilă şi indiferentă faţă de soarta recalcitrantei, se roagă până în ultima clipă pentru despătimirea ei) ajunge sub incidenţa legii lumeşti. Preotul şi câteva maici cad sub felurite acuzaţii ale Poliţiei şi urmează a fi anchetaţi de Procuratură pentru „privare de libertate”. În aceste clipe, Voichiţa trece prin momente de confuzie, de îndoială. Filmul lui Mungiu nu exprimă însă zădărnicia jertfei Mântuitorului (a cărei icoană, într-unul din ultimele cadre, priveşte – de pe catapeteasma bisericii – atât personajele, cât şi spectatorii), ci, eventual,  greutatea pe care o întâmpinăm noi, oamenii, de a ne asuma până la capăt jertfa Sa, atunci când am ales – asemenea Voichiţei – „calea cea strâmtă” a pocăinţei. Privit mai atent, După dealuri transmite fiorul acestei răscolitoare mărturii de credinţă. Filmul (care nu este – nici în această privinţă – ilustrativ şi artizanal, ci expresiv, bogat în sugestii) încarcă spectatorul cu o neîntreruptă şi stranie stare de tensiune, cu o emoţie pe care ţi-o strecoară în suflet doar întâlnirea cu capodopera. Sau cu poezia – tot una, care este însuşi limbajul experienţei bisericeşti, al Ortodoxiei. Expresivitatea imaginii (Oleg Mutu) şi scenografiei (Călin Papură, Mihaela Poenaru) recuperează o anume plasticitate cu care filmul românesc nu s-a mai întâlnit de ceva vreme. Dialogurile şi interpreţii (toţi, fără excepţie) transmit o reconfortantă senzaţie de firesc, iar montajul (Mircea Olteanu) conferă poveştii un dinamism de thriller.
S-a spus că După dealuri pune societatea românească, o dată mai mult, într-o „lumină proastă”; că obedienţa regizorului faţă de „corectitudinea politică” a occidentului e scandaloasă; că e „blasfemiator”; că aduce în discuţie lucruri ce nu se cuvin abordate (ca şi cum ar exista, într-adevăr, teme şi subiecte tabu ­– şi se vede că ele există, pentru unii) ş.a.m.d. După vizionarea primelor teasere, am ştiut că După dealuri nu va fi nici dulceag-sentimental, dar nici grotesc-licenţios. Viziunea minimalistă, bine temperată, a lui Mungiu îl lasă pe privitor să-i desluşească miezul, tâlcurile ascunse. Pentru că, aşa cum „după dealuri” se află – în funcţie de perspectivă – fie mănăstirea (unde cei ce vieţuiesc după învăţătura Bisericii îşi vin în fire), fie lumea (pluralistă, liber-cugetătoare, semeaţă), la fel şi drama filmului – asemenea parabolelor hristice – este  percepută diferit, potrivit aşezării duhovniceşti a fiecărui spectator în parte. 

6 comentarii:

  1. ... sau potrivit asezarii cinefile. Vreau sa spun cu asta ca destui oameni asezati duhovniceste destul de solid in realitatile launtrice ale Ortodoxiei, ori n-au vazut filmul (poate pentru ca nu socotesc arta cinematografica o cale a maturiei unei credinte indeobste marturisita intr-o maniera neptica), ori daca l-au vazut nu l-au socotit ca fiind o capodopera marturisitoare a Duhului Sfant pe care care-L cauta toata vremea, potrivit optiunii lor eminamente monastice. Desigur, cei mai multi dintre acesti oameni prezumtiv duhovnicesti sunt nefamiliarizati cu tainele cinematografiei, asa incat ei nu pot da seama de calitatea tehnica vadita a filmului sau de virtutile lui artistice pe care, cu sagacitate, le-ati si pomenit mai sus. Profesionisti ai Duhului, apti sa-l recunoasca si sa-l exerseze in mediul eclesial-litugic, ei par a nu putea trece de bariera unui limbaj strain, a carui necunoastere devine un handicap insurmontabil si pretextul unei cecitati specifice. Posibil. Totusi, daca din pricina nealfabetizarii cinematografice acesti oameni nu pot identifica Duhul Ortodoxiei, oare nu e la fel de posibil si reversul situatiei: anume ca in lipsa unei experiente duhovnicesti eminente, criticul, intelectualul, cinefilul, specatorul avizat sa poata gusta toate subtilitatile culturale, psihologice, antropologice, sociologice, artistice pentru ca le recunoaste ca intime, dar sa nu poata pune marturie credibila despre ceva ce-i este totusi, eventual, strain: Duhul Sfant?

    urmaresc textele dvs. si va felicit pentru dedicatia cu care promovati arta cinematografica,

    numai bine,
    Maxim Turcu

    RăspundețiȘtergere
  2. @ Maxim Turcu: Am intalnit - slava Domnului - destui preoti sau monahi care gasesc multa bucurie si folos duhovnicesc in acest film. Oameni cu sau fara asezare cinefila, dar sigur cu asezare duhovniceasca. Si, iarasi din fericire, nu suntem noi stapani pe Duhul Sfant, asa cum le place unora sa creada. El bate si sufla pe unde vrea. Nu este nevoie decat sa doresti sa asculti, sa intelegi, sa vezi ce ESTE in acest film (iar nu ceea ce am dori sa fie sau sa nu fie) pentru ca sa afli ca sunt - nu putini - oameni "din Biserica", "asezati duhovniceste", nu doar cu "asezare cinefila", care considera DUPA DEALURI un eveniment si pe Cristian Mungiu un cineast cu totul de exceptie. Filmul (ca orice capodopera) este o oglinda si aduce la iveala ce este IN om. Nu numai DUPA DEALURI este controversat. Un film ca JESUS CHRIST SUPERSTAR a fost si este inca extrem de controversat. La fel si Monahul de la Rohia, care a avut numai cuvinte de lauda despre el, in al sau JURNAL AL FERICIRII. Lista este in continuare deschisa. Dar cine are urechi de auzit pricepe. Asa a fost dintotdeauna.
    Multumesc si eu pentru interesul fata de postarile de pe blog. Doamne ajuta.

    RăspundețiȘtergere
  3. crestinul habotnic13 ianuarie 2013, 05:31

    Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.

    RăspundețiȘtergere
  4. crestinul habotnic13 ianuarie 2013, 05:52

    Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.

    RăspundețiȘtergere
  5. crestinul habotnic13 ianuarie 2013, 06:04

    Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.

    RăspundețiȘtergere
  6. crestinul habotnic12 mai 2013, 11:13

    domnule Pseudokine... , era destul sa nu-mi raspundeti la comentarii . Nu m-ar fi deranjat .Din cele citite pe blogul dumneavoastra va inteleg foarte bine pozitia si stiu ca nu v-au fost pe plac. Insa ar fi fost o dovada de bun simt si de respect fata de aproapele ( ca tot ne dati sfaturi de morala crestina) sa lasati comentariile oricat de proaste ar fi fost. De ce nu ati facut-o ? Va este frica de parerea altora ? Sau simtiti dispret fata de cei care nu se ridica la nivelul culturii domniei voastre ? Oricare ar fi fost motivul , un lucru este clar : poate ca va pricepeti la filme de arta insa la capitolul faptele milei crestine stati prost. Pana si paganii stiu sa-si respecte dusmanii . Ma asteptam ca dumneata , ca frate in Hristos ce-mi esti , sa ai putina ingaduinta fata de mine , si cu tot dispretul pe care ti-l provaca atitudinea mea sa-mi arati macar putin respect.
    Imi cer iertare daca comentariile mele v-au suparat atat de mult . Oricum , eu nu sunt la nivelul dumneavoastra si al prietenilor dumneavoastra care va pricepeti sa detectati harul Sfantului Duh din filme . Macar atata lucru pot si eu sa recunosc . Doamne ajuta frate si din nou te rog sa ma ierti daca te-am suparat.

    RăspundețiȘtergere