Timpuri noi

Artistul fotograf Andrei Baciu remarcă graba cu care (post)modernitatea califică drept clişeu celebrul enunţ dostoievskian „Frumusețea va mântui lumea”. Cuvintele, atent alese de autorul Fraţilor Karamazov, sunt fireşti doar pentru cei care împărtăşesc acelaşi ideal, care dau aceleaşi înţelesuri slovelor, care folosesc aceeaşi „grilă de lectură”. A valida o asemenea „cruntă deraiere de la normalitate”, scrie Andrei într-un articol numit „Clişeul şi ochiul privitorului”, presupune a minimaliza (sau trece cu vederea) şi „sentimentul recunoștinței pentru cineva care ți-a făcut un bine când aveai cea mai mare nevoie” şi însăşi „dragostea mamei pentru copilul ei”. 

F. M. Dostoievski

M-am confruntat şi eu cu etichetări de acest fel. Deunăzi mi s-a spus că a folosi cuvântul „taină” e desuet. Că acest termen e un clişeu. Că implică o anume aroganţă, o experienţă de „club select” unde nu au acces toţi oamenii. Acelaşi rebel întru o cauză bine definită (tăierea oricărei legături cu „instituţia Bisericii”) admonesta un amic cinefil care îndrăznise, în cronica unui film (Calul din Torino), să pomenească de Dumnezeu. A fost şi el amendat pe considerente „iluministe”. În cursul unei discuţii cu neastâmpăratul „reclamant” (de altminteri, o persoana foarte inteligentă, sensibilă, familiarizată – spre deosebire de majoritatea privitorilor la filme – cu limbajul cinematografic şi subtilităţile celei de-a şaptea arte) aveam să aflu că orice om care ia parte la ritualurile bisericii (era vorba despre Biserica Ortodoxă) se face vinovat de crimele din vremea cruciadelor (?!). Tot atunci mi-a povestit ce patetică i s-a părut experienţa unei convertirii ad-hoc despre care aflase, la rândul său, de la un amic de-al său baptist. (Astfel de experienţe de transformare instantanee sunt străine de învăţătura Bisericii Ortodoxe, care pune preţ pe dreaptă socotinţă, pe cercetarea duhurilor, pe exersarea îndelungii răbdări.)  

Hadersfild

De fiecare dată când sunt încolţit de câte un astfel de „zbuciumat” (la propriu, pentru că, la un moment dat, nu mai ştiam la ce să răspund – întrebările, mai mult sau mai puţin retorice, se succedau ca gloanţele dintr-o mitralieră) îmi spun că nu e totul pierdut. Câtă vreme admitem că omul are liber arbitru, există şi posibilitatea restaurării. Atâta doar că, de la un anumit nivel de „revoltă” încolo, „numai o voinţă de fier şi mila lui Dumnezeu” (Nil Sorski) îl mai poate întoarce înapoi (prin  metanoia) pe cel aflat în gâlceavă cu toţi şi cu toate, inclusiv (sau mai ales) cu propria conştiinţă (cum se întâmplă în filmul sârbesc Hadersfild).

Frumuseţea la care se referă Dostoievski – puţini sunt cei care ţin seama de acest detaliu – trece prin Biserică. Prin icoană, prin cântul bisericesc (gregorian, psaltic), prin rânduiala unei vieţi pecetluite şi hrănite de dimensiunea liturgică a vieţii. Tot aşa, în Solaris, psihologul Kris (care începe să-şi vină în fire doar în faţa unei icoane cu „Sfânta Treime” de Andrei Rubliov) spune, parafrazându-l pe Dostoievski: „Ruşinea va salva omenirea”. 

Sfânta Treime de Andrei Rubliov

Gândirea contemporană însă (asemenea mentalităţii Profesorului şi Scriitorului – blazaţi, sceptici, nihilişti – din Stalker) pare să anuleze cu totul orice ţine de Biserică. Pentru cei care încă nu au ajuns să guste şi să bea din frumuseţea ei, nu există decât spoială, grobianism, corupţie, îndoctrinare. Nu prea este loc de libertate – spun ei – acolo unde atâţia, în ultimele două mii de ani, şi-au potolit cu adevărat setea de libertate. Şi dacă spun aşa, poate se cuvine să-i lăsăm să descopere – la vremea pârguirii, neprimind nicio idee şi nicio experienţă de-a gata – că s-au înşelat. Oricum, la cât de îndărătnic şi de sceptic e omul timpurilor noi, doar experienţa de gradul întâi (iar nu de tip second hand) a frumuseţii îl mai poate seduce, pentru că de convingere nici nu poate fi vorba. 

Stalker