Ambiția
originalității – Ioan Cărmăzan
Pe marginea unei cărți de Ioan Pavel Azap: Oamenii de pământ ai lui Ioan Cărmăzan
(Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2014)
Articol apărut în revista Tribuna nr. 287 din 2014
Nu am fost
niciodată fan Ioan Cărmăzan. Debutul său în lung-metraj – Țapinarii –
l-am ratat la cinema, la începutul anilor 80. Era unul din acele filme despre care
se scria – în general – bine, dar aveau săli goale. Aveam să-l văd la TVR
international, aproape douăzeci de ani mai târziu, într-o vreme când locuiam în
străinătate. De aceea, cred, mi s-a părut mai interesant decât l-aș fi socotit
în alte circumstanțe. În schimb, am văzut Casa
din vis chiar la premiera din 1992, iar
cu Lișca aveam să mă întâlnesc la aproape
30 de ani după difuzarea sa pe ecrane, din 1984. Cele trei filme ale lui Ioan
Cărmăzan alcătuiesc o posibilă trilogie – a „oamenilor de pământ”, scrie Ioan
Pavel Azap. Cartea care le este dedicată rememorează
câteva momente importante din istoria filmului românesc, până la perioada
afirmării și confirmării lui Cărmăzan – anii 80-90. Volumul se încheie cu un
interviu (intitulat „În momentul de față, cinematograful e liber și trebuie
reinventat”) și o arhivă foto.
 |
| Țapinarii |
Există, în
memoria cinematografului românesc, așa cum s-a păstrat ea până la începutul
mileniului trei, o serie de momente și nume deja consacrate. Câteva din filmele
de referință ale lui Victor Iliu (La
Moara cu noroc), Liviu Ciulei (Valurile
Dunării, Eclipsa, Pădurea spânzuraților), Mircea Mureșan (Răscoala), Savel Stiopul (Ultima noapte a copilăriei), Mircea
Săucan (Când primăvara e fierbinte,
Țărmul nu are sfârșit, Meandre, 100 lei), Lucian Pintilie (Duminică la
ora 6, Reconstituirea, De ce trag clopotele, Mitică?), Dan Pița și Mircea
Veroiu (Nunta de piatră, Duhul aurului),
Andrei Blaier (Ilustrate cu flori de câmp),
Radu Gabrea (Prea mic pentru un război
atât de mare, Dincolo de nisipuri), Iulian Mihu (Felix și Otilia, Lumina palidă a durerii), Dan Pița (Filip cel bun, Tănase Scatiu, Concurs,
Faleze de nisip, Dreptate în lanțuri, Pas în doi), Mircea Veroiu (Dincolo de pod, Semnul șarpelui, Să mori
rănit din dragoste de viață, Adela, Umbrele soarelui), Alexandru Tatos (Mere roșii, Casa dintre cîmpuri. Secvențe,
Fructe de pădure), Mircea Daneliuc (Cursa,
Proba de microfon, Vânătoare de vulpi, Croaziera), Stere Gulea (Ochi de urs, Moromeții), Iosif Demian (O lacrimă de fată, Baloane de curcubeu),
Nicolae Mărgineanu (Un om în loden),
Dinu Tănase (La capătul liniei) sunt
deja mai mult sau mai puțin cunoscute. Unnele au fost difuzate (la cinema, la
TV, în format VSH sau DVD, în retrospective, gale și cinemateci) cu
generozitate sau – chiar și după abolirea cenzurii, în 1989 – cu parcimonie.
Altele (Țărmul nu are sfârșit și
varianta de autor a Sutei de lei de
Mircea Săucan) nu au rulat niciodată la cinema, n-au fost difuzate nici în
străinătate, iar în țară au putut fi văzute rar, doar în cinemateci.
 |
| Țapinarii |
Muzica din
filmele lui Cărmăzan comentate de Pavel Azap (compozitor, textier
și interpret: Dorin Liviu Zaharia, dar unde sunt Dan Andrei Aldea și băieții de
la Sfinx, împreună cu care DLZ a realizat neuitata muzică de la Nunta de piatră?) „dăruiește o
realitate, un sens și o valoare curgerii timpului pe care îl măsoară într-un
fel deosebit de viu”. Rezultatul:
„un cinema al stărilor, ce sugerează epicul, bazat pe o percepere a vieții
dincolo de imediat”.
„Oamenii pământului” din filmele sale, care „se înseriază voit într-o tipologie
îndelung chibzuită”, sunt deopotrivă ai apei, focului, aerului, cu tot ce nasc
ele ca superstiție și credință, ca datină și necrisă lege de viețuire „cum se
cuvine”. Își fac cu pricepere proprie focul, hrana, muzica, soarta. Din când în
cînd, omogenitatea este provocată de apariția unui personaj-surpriză, cum este omul-casetofon
din Țăpinarii.
 |
| Lișca |
Imaginea lui Anghel Deca (Țapinarii, Lișca), Cristian Comeagă (Casa din vis), neobișnuit de expresivă, face vizibilă atmosfera din
oameni, starea lor. Frumusețea lor tainică, aerul de baladă al poveștii, se cer
descoperite și recunoscute cu răbdare. Ceea ce i s-ar putea reproșa lui Ioan
Cărmăzan este, poate, o deficiență în „orchestrarea” tuturor vocilor filmelor
sale care, altminteri, funcționează bine separat. Un comentatori mai acid a
numit-o „anvergură intimidantă a unei polivalențe caleidoscopice”, „haos,
întîlnire întâmplătoare și nemotivată de lucruri eterogene”. Aceste
observații critice nu urmăresc să desființeze un autor (cum crede Ioan
Cărmăzan, care e nemulțumit de recenzia lui Valerian Sava din Cinema, unde criticul ar fi scris: „un
cretin, nu știe nimica, a greșit tot, e o aiureală”), ci să arate că „uneori
ambiția originalității este manifestă și lăudabilă, dar concretizarea ei apare
vagă, difuză și confuză în trimiteri, în ciuda ostentației ipotezelor”.
Ceea ce susține Sava este că, în anii 60-80, au existat și debuturi mature,
care „oricând se vor vedea, vor putea fi comentate fără niciun fel de
circumstanțe atenuante, fără rabaturi de la exigențele maxime”: Viața nu iartă, Când primăvara e fierbinte, Duminică
la ora 6, Nunta de piatră / Duhul aurului, Cursa, O lacrimă de fată și
altele.
 |
| Lișca |
Demersul autorului de a-și crea – cu mijloacele
filmului – un univers propriu (vag inspirat din Paradjanov, Kusturica, Tarkovski
și Pintilie) merită (măcar) puțină atenție. De la comunitatea de țapinari fidelă
codului etic (asemenea obștii unui schit), trecând prin drama Lișcăi
din care „a mai rămas doar o umbră”, și până la lumea gregară ce a distrus tot
ce s-a construit cândva, în Casa din vis,
se dezvoltă o întreagă concepție fatalistă despre supraviețuire: „Iminența
nenorocirii o poartă pe eroină spre biserica de care au uitat cu toții. Din ea
n-au mai rămas decât zidurile ruinate și găurile ferestrelor, altfel străjuite
de gratii! Altarul a devenit staul de vite. Doar acolo se mai poate afla
mântuirea ori se poate naște un nou prunc. Aceasta să fie singura speranță?” –
se întreabă retoric Bogdan Burileanu. Să
fie influența lui Pintilie, al cărui asistent Ioan Cărmăzan a fost, la De ce trag cloptele, Mitică?
 |
| Casa din vis |
Prin factura lor
experimentală și ne-narativă, cele trei filme ale lui Cărmăzan sunt mai aproape
– la modul strict formal – de opere insolite, oarecum dificile și
cvasi-necunoscute, ca Ochi de urs, Lumina
palidă a durerii, Moara lui Califar și Umbrele
soarelui. Trilogia lui Cărmăzan caută să recompună un univers arhaic,
primordial, în care personajul principal pare să fie însăși rânduiala omului
din veac, preocuparea sa pentru a-și afla și împlini rostul pe pământ, de a
trăi frumos, în curăție și armonie cu natura, cu datina. În toate aceste filme,
„umbrele strămoșilor uitați” își găsesc o nebănuită expresie filmică. Și
totuși, parcă rămâi, după vizionarea lor, nu atât cu o viziune sigură, matură,
articulată a unui cineast, cât cu frânturi de situații bine susținute
actoricește, în ambianțe plastice sugestive. Dar pot actorii
sau scenografia sau muzica să salveze un film (ori să-l articuleze), în lipsa
unui concept regizoral bine pus la punct și a unei dramaturgii pe măsură?
 |
| Ioan Cărmăzan |
De acest univers
„dincolo de cuvinte și imagini”, regizorul-poet (care a încercat și filmul „de
public”,
și pe acela sufocat de „umori și nebunia de a scăpa de sub comunism”)
se simte încă atras: „La ora de față sunt într-o altă fază, am scris un scenariu,
Scara de mătase a vieții, în care mă
apropii din nou de lumea mica și măruntă, lumea asta a mea în care tandrețea,
candoarea se povestesc cu ajutorul unor întîmplări simple” – mărturisește
Cărmăzan în interviul de la sfîrșitul cărții lui Pavel Azap. Rămâne de văzut
dacă mai e cale de întoarcere spre lumea cu „tandrețe și candoare” (adică perioada
căutărilor de sine, ce aveau să eșueze – mai ales după 1990 – în derizoriul
tranziției) când metafora – oricât de expresivă – n-a fost învinsă încă de
neputința disperării dintr-un discurs „gros”, tezist și lipsit de subtilitate.
.JPG)
