Ida - Îndoială spre pieire sau credinţă spre câştigarea sufletului?

De câţiva ani, de când în oraşul meu filmul – ca fenomen artistic şi de cultură – nu prea mai are nicio legătură cu sala de cinema, sunt tot mai puţin la curent cu creaţiile meritorii, cu „filmele de autor”. Primisem în format electronic filmul polonez Ida (2013), de la un bun amic, dar am amânat să-l văd. Am postat pe fb un comentariu extrem de pozitiv – ca un cec în alb dăruit acestui film – şi Betty Varga (fondator Pelicula Culturală) a crezut că mi-a plăcut şi m-a invitat să-l prezint. Am acceptat pe loc, deşi încă nu-l văzusem. I-am spus adevărul abia în seara proiecţiei speciale, într-o sală arhiplină cu peste 100 de spectatori.

La fel ca După dealuri de Mungiu, Ida (regia: Pawel Pawlikovski) – dincolo tramă, de poveste, de mijloacele cinematografice esenţializate – surprinde sufletul omenesc angajat într-un quest. Spre pieirea sau spre câştigarea lui. În acest sens mi se par cât se poate de potrivite cuvintele Apostolului Pavel din Epistola sa către Evrei pe care – deloc întâmplător, cred – le-am citit chiar în dimineaţa zilei când a avut loc proiecţia: „Iar noi nu suntem ai îndoielii spre pieire, ci ai credinţei spre câştigarea sufletului” (10.39). N-am spus asta publicului venit în număr mare s-o întâlnească pe Ida la Sediul Comunităţii Evreieşti din Timişoara. Am fost foarte laconic (şi emoţionat), rugându-i pe spectatori să primească filmul fără prejudecăţi (legate de ideologic, de corectitudinea politică), cum şi-a dorit Mungiu să fie primit (dar nu s-a întâmplat aşa) După dealuri.

Există însă oare un sens şi o semnificaţie pe care să le primeşti împreună cu forma (cu ambalajul – extrem de elaborată scenografia şi imaginea în alb-negru) dacă, să zicem, ai reuşit să te dezbari de (măcar unele) prejudecăţi? Şi care să fie acesta, în cazul Idei? Îmbisericirea minţii Idei (şi cuminţenia ei, şi nevoia ei de iubire în veşnicie, şi hotărârea de a se retrage „din lume”, de a-şi asuma calea crucii şi de a-şi ascunde părul frumos sub veşmintele de monahie)? Sau poate îndoiala spre pieire a Wandei (mătuşa Idei, singura rubedenie în viaţă, o evreică pe care stareţa mănăstirii unde crescuse insistă să o cunoască în ajunul intrării în monahism), cea care fusese un procuror de temut în zorii comunismului abia instalat în Polonia (anii 50), când recunoaşte că a trimis la moarte pe mulţi „duşmani ai poporului” (iar acum a ajuns o simplă judecătoare, dependentă de alcool, tutun şi ranchiună pe tăvălugul istoriei, pe creştinii care i-au ucis familia, cruţând-o numai pe Ida, şi apoi le-au luat casa)? Rânduiala Idei şi dorinţa ei de a deveni – prin credinţă, prin metanoie – o „făptură nouă” sau deprimarea acră şi cinică a Wandei, împinsă până la gestul ireversibil al sinuciderii?

Există, în film, o scenă definitorie pentru credinţa (curată nebunie, pentru Wanda) pe care Ida caută să o deprindă, trăind-o. Întoarsă de la barul hotelului unde înnoptează amândouă, Wanda îi spune Idei: „La urma urmei, Dumnezeului tău îi plăcea de curve ca mine. Gândeşte-te la Maria Magdalena. Ia, dă cartea să citim ...”, moment în care Ida – în deplină muţenie – recuperează Biblia aşa cum ar salva un lucru tainic şi sfânt de la distrugere, iar apoi o ascunde sub pernă. De parcă i-ar fi spus: Tâlcuirea celor scrise în Cartea Bisericii nu se face de oricine, oricând şi oricum; sensul „Dumnezeului meu” îl afli nu filozofând şi iscodind Scriptura, ci trăind în post şi rugăciune o viaţă întru despătimire.

Când află că Wanda s-a sinucis, Ida este chemată la slujba de îngropăciune. Pleacă din nou de la mănăstire pentru că nu se simte încă pregătită să-şi asume voturile monahale (sărăcia, fecioria, ascultarea). Ajunge în casa mătuşii sale, îi încearcă hainele, pantofii cu toc, se rujează ca ea. Vrea să trăiască la fel ca ea. Îşi pune masca ei. În faţa unei ferestre, face piruete în timp ce perdeaua transparentă (ca un giulgiu) îi înfăşoară întreg corpul. Se dăruieşte apoi unui fermecător jazzman – a one night’s stand – pe care mătuşa ei îl luase în maşină în călătoria lor spre casa părintească de dinainte de război. A doua zi dimineaţa, într-o scenă ce aminteşte pentru o clipă de Iubirile unei blonde (una din revelaţiile cinematografului cehoslovac din anii 60), îl întreabă pe cel care tocmai a cunoscut-o ca femeie: „Ce facem mâine?” (sau de-acum înainte, până când moartea ne va despărţi). Răspunsul lui evaziv, nehotărât, îi oferă perspectiva unei fundături. Fără să scoată un cuvânt, Ida se reîntoarce la mănăstire. Abia acum pare hotărâtă să intre în monahism.

M-am despărţit de Ida împăcat, ca după un film de Bresson (Jurnalul unui preot de ţară, Un condamnat la moarte a evadat) sau de Bergman (din perioada soft, gen Lumină de iarnă, Fragii sălbatici, A şaptea pecete). Ştiu că ne vom reîntâlni, că o voi purta multă vreme în gând, în memoria afectivă de cinefil. Din când în când, cinematograful te ajută să stră-vezi. 

Love Story

Firește, din curiozitate, ea s-a culcat cu primul bărbat

și a observat cum umblă el prin trupul ei

de parcă mâna un tractor

și era cumplit de obositoare munca asta a lui

până când și-a încheiat pantalonii și a plecat.

Apoi, tot din curiozitate, s-a culcat cu al doilea bărbat

care și el a arat adânc trupul ei

și ea a simțit un fel de compasiune

că bărbatul acela muncea atât de mult

încât i-a venit să-l întrebe dacă nu era mai bine

să stea de vorbă

dar el era prea prins ca s-o poată asculta

iar când și-a tras hainele pe el

era prea târziu pentru a-l mai întreba ceva.

Așa s-a culcat ea cu toți bărbații care-i cereau

s-o facă și toți îi cereau s-o facă iar ea nu s-a opus niciodată

cu toate că n-a reușit să înțeleagă

la ce folosește toată nădușeala asta

și ei plecau mult prea repede

încheindu-și în același fel

pantalonii lor care miroseau a mosc și tăbăcărie.

Într-o zi s-a întâmplat

ca un bărbat să nu-i mai ceară nimic

și așa a rămas el privind prin ea ca printr-o fereastră

care dădea, poate i s-a părut numai, spre dimineața care se desfăcea afară

și spre cerul umed

și bărbatul acela vorbea, povestea ceva rar

din războaiele lui

și era primul bărbat pe care l-a auzit vorbind.

Nu aflase până acum că bărbații pot vorbi,

toți gâfâiau doar

și apoi iute plecau nu înainte de a-și încheia pantalonii lor cu miros de capră.

Se făcuse seară

și nu se mai sătura să-l asculte pe bărbatul acela

coborât din preerie

și el mirosea parcă a nemărginire

iar în ochii lui căprui sau albaștri sau verzi

fiindcă se făceau căprui când vorbea despre singurătate

și verzi sau albaștri când duios o descoperea alături iar ea îl asculta

cu nesaț să nu-i piardă un cuvânt.

Apoi, nu știe cum, a lunecat în brațele lui

iar brațele lui au cuprins-o încet

iar femeia din ea, care nu îmbrățișase niciodată pe nimeni

care nu mângâiase niciodată tractoarele acelea care-i arau trupul

a simțit nevoie să mângâie și să sărute.

Așa a descoperit

că se făcuse lumină în inima ei

iar trupul ei devenise vioară

De atunci bărbatul acela îi aprinde focul iarna în sobă

și-i mângâie pe creștet copiii

iar de sub șuba lui care adie a nemărginire

scoate uneori o turtă dulce sau un ghiocel

pe care i le dăruiește și ea știe că

nimic nu e mai de preț decât aceste daruri sărace.

un poem de Lucian Avramescu 

Contest - un tablou de Dan Voinea 

Victor Rebengiuc, această metamorfoză continuă

Text apărut în revista Tribuna din Cluj, nr. 292 (1-15 noiembrie 2014) pag. 18-19

http://www.revistatribuna.ro/wp-content/uploads/2014/11/292denet.pdf 

Unul din primele filme românești care m-au impresionat a fost Tănase Scatiu. L-am văzut, întâia oară, la TV, pe la sfârșiul anilor 70. Atunci, cred, am aflat de Victor Rebengiuc. Tănase, în interpretarea lui, era un personaj enervant prin mitocănia afișată cu o naturalețe care sfida orice bun-simț. Actorul era, ce-i drept, un star, însă altfel decât – copil fiind – percepusem vedetele autohtone ale momentului (ocupațiunea mea mintală era la personajele interpretate de Florin Piersic și Sergiu Nicolaescu). Altfel decât serialele cu Haiduci și Comisari, ca film de entertainment (cu bu-bu și pac-pac), era și Profetul, aurul și ardelenii (1978), în care Victor Rebengiuc juca un predicator mormon poligam. Altfel, adică inteligent, cu dialoguri savuroase, cu o plastică și o coloană sonoră de zile mari, cu actori foarte „de acolo”; pe scurt: cu o cu totul altă miză. În aceeași perioadă aveam să-l revăd pe Rebengiuc în două interesante filme „de atmosferă”: Un om în loden și Doctorul Poenaru. Un savant însingurat pe care-l șicanează un „stalker”, respectiv un „apostol” al medicinii românești interbelice care se încăpățânează să-și facă meseria de doctor într-un sat din Bărăgan uitat de Dumnezeu. Pe atunci, cred, am intuit că actorul Victor Rebengiuc mai are încă multe de oferit. Timpul mi-a confirmat.

Tănase Scatiu

Privind înapoi cu uimire, din filmografia sa impresionantă ce se întinde pe parcursul a peste 60 de ani[1], rămân (alături de titlurile deja pomenite) la creațiile sale din Pădurea spânzuraților; Zidul; Înghițitorul de săbii; Dreptate în lanțuri; Moromeții; Pădureanca; Secretul ... armei secrete; Balanța; Cel mai iubit dintre pământeni; Prea târziu; Niki Ardelean, colonel în rezervă; Terminus Paradis; Tertium non datur; Omul zilei; Meladia de onoare; Câinele japonez. Faleze de nisip și De ce trag clopotele, Mitică?, interzise arbitrar de cenzura partidului unic pe motiv că publicul românesc „nu este încă pregătit să le înțeleagă”, au fost difuzate abia după 1990. Toate, roluri – de mai mare sau mai mică întindere, de dramă sau comedie – care își păstrează, și peste ani, prospețimea. Atât în film, cât și în teatru, Victor Rebengiuc a avut parte de o serie de întâlniri importante: Vlad Mugur, Liviu Ciulei, Radu Penciulescu, Silviu Purcărete, Alexandru Dabija, Cătălina Buzoianu, Yuriy Kordonskiy – în teatru; Liviu Ciulei, Dan Pița, Nicolae Mărgineanu, Stere Gulea, Dinu Tănase, Lucian Pintilie, Călin Netzer, Tudor Jurjiu – în film. Pe scenă l-am văzut în doar câteva producții: Dimineața pierdută, Visul unei nopți de vară, Danaidele, Căsătoria și Inimă de câine. Mai recent, i-am auzit vocea în dramatizarea radiofonică după Jurnalul fericirii (de Nicolae Steinhardt) și în audiobook-ul Despre scurtimea vieții (de Seneca).

Pădurea spânzraţilor

Pentru Victor Rebengiuc, meseria reprezintă un work in progress, o dezvățare continuă de „cârlige”, de „turcuri câștigate ” și „sigur verificate”, cum mărturisea într-un interviu acordat lui Andrei Băleanu și Doinei Dragnea[2]. Actorul a povestit, în repetate rânduri, despre „deprinderile de natură cabotină” și „manierizarea” pe care le-a preluat de la diverși instructori amatori de la Ateneele Populare, înainte de a deveni actor profesionist. În volumul Simonei Chiţan și Mihaelei Michailov, Rebengiuc își amintește că „fandoseala aceasta de tip diletant” avea să o irite profund pe profesoara sa, Aura Buzescu: „Cine te-a învăţat să faci aşa? La revistă, la circ să te duci, să nu te mai văd făcând aşa ceva!” În acei ani încerca să-l imite pe Radu Beligan, crezând că a fi actor presupune imitarea unui mare actor. A urmat, nu peste multă vreme, schimbarea. A înţeles că profesoara sa – care avea „o forţă tragică extraordinară” şi îşi făcea studenţii să înţeleagă „ce înseamnă sublimul în teatru” – dorea de la el „sinceritate, economie de mijloace” – stări pe care trebuia să le descopere în sine: „Când o să fii actor adevărat, îi spunea Aura Buzescu, o să afli că stările pe care vrei să le exprimi nu trebuie să le iei de nicăieri din altă parte decât din tine.”[3] Victor Rebengiuc nu se sfieşte să vorbească și despre eşecuri. Unul dintre ele este rolul din Burghezul gentilom, montat de Petrică Ionescu („un regizor care ţine foarte mult la formă, la ambalajul spectacolului, şi habar nu are de traseul interior al unui personaj, de relaţiile dintre personaje”) la TNB, în 2006. Dezamăgit, actorul îi reproşa regizorului: „Tu mă obligi să fac exact ceea ce madame Buzescu mă obliga să uit: să încep să mă scălâmbăi.” Deşi criticii l-au pus în topul celor mai proaste spectacole din 2006, sala – povesteşte Rebengiuc – este plină în continuare: „Asta este ceva ce eu nu pot să înţeleg. Se aplaudă, e delir la final, spectatorii vin să vadă tâmpenia.”

Câte ceva şi despre literatură, muzică şi … sulul de hârtie igienică din acea zi de decembrie 1989 cu care a apărut la TVR. Autorul preferat? Dostoievski, pentru că „e interesant tot ce se întâmplă acolo, e o lume specială pe care sincer nu o înţeleg, pentru că totul este paroxistic.”[4] Muzica preferată? „…cam toate genurile de muzică clasică, începând de la preclasici şi până aproape de contemporaneitate şi am devenit un exclusivist, adică ascult numai muzică simfonică.”[5] Actorul îi pomeneşte pe Bach, Chopin, Schubert, Brahms, Mahler, dar şi jazz-ul. Este impresionat de performanţele lui Nigel Kennedy („un individ ciudat, îmbrăcat de pacă juca în Opera de trei parale, părea un cerşetor de acolo, cu o freză ciudată, cu nişte haine ponosite, cu nişte bocanci imenşi în picioare, legat cu o broboadă la cap”), care „face un imens serviciu muzicii clasice: aduce după el o categorie socială care n-ar fi intrat niciodată altminteri într-o sală de concert”[6]. Despre Beethoven, numai de bine: „Unul din concertele cele mai dragi mie este Imperialul de Beethoven, cel pentru pian. Câtă profunzime, câtă adâncime, cât zbucium sufletesc la Beethoven, acest compozitor care surzise. Acestui concert i se spune Imperialul pentru că există un Imperiu al muzicii, care trebuie să aibă un împărat, iar împăratul muzicii este Beethoven.”[7] . Rebengiuc mărturiseşte că este atras şi de muzica populară, „dar autentic populară, folclorul adevărat pe care l-am cunoscut şi-l apreciez. În rest, formaţiile, vedetele, <<noua>> muzică uşoară – epoca de glorie a muzicii uşoare a trecut de mult – nu-mi mai spun nimic.” În privinţa sulului de hârtie igienică, părerile actorului sunt ferme: „Hârtia aia trebuia să şteargă nişte urme. Cum poţi să ai neruşinarea ca, după ce ai recitat poezii cu el eroul şi ea savanta, să ne mai vorbeşti la televizor? Dar asta cere verticalitate şi caracter. Sunt vinovate toate posturile care au permis ca oameni ca Păunescu să apară şi să ţină discursuri. (…) Şi astăzi e nevoie de multe suluri, pentru că Parlamentul e plin de mâncători de rahat, lăsaţi să spună vrute şi nevrute.”[8]

Moromeţii

Există o anecdotă pe care Şerban Ionescu o povestea mereu cu plăcere. E o amintire din timpul filmărilor la Pădureanca, filmul lui Nicolae Mărgineanu unde cei doi actori au fost parteneri. După vreo trei săptămâni de filmare – povesteşte Pelicanul (Şerban Ionescu) – s-a organizat o vizionare la un cinematograf din Arad. Rebengiuc zice: „Măi Pelicane, e o persoană aicea care apare mai des în film decât noi!” Era vorba despre o doamnă ce „făcea figuraţie şi ba gătea, ba jumulea curcani, ba gâşte, ba găini de curte”. În ziua următoare, persoana respectivă era din nou pe platou şi, apropiindu-se de Victor Rebengiuc, îl abordează astfel: „Domnule Victor, nu doriţi un ceai, un soldăţel?” În Ardeal – adaugă Şerban Ionescu – soldăţel înseamnă o bucăţică de pâine cu slănină. Străduindu-se să fie amabil, Rebengiuc răspunde: „Nu doresc nimic!” O jumătate de oră mai târziu, aceeaşi femeie insistă: „Nu doriţi un nescafé, o dudă, o măslină, ceva?” Rebengiuc sec: „Vă rog frumos nu vă deranjaţi, nu doresc nimic.” Apoi, către Şerban Ionescu: „Pelicane, hai să plecăm douăzeci de metri mai încolo, să scăpăm de cucoana asta şi să ne vedem de treabă.” Mereu insistentă, doamna nu se lasă şi se duce după ei: „Domnule Rebengiuc, nu doriţi o prăjiturică, vă rog mult...” Reacţia lui Rebengiuc: „Domnişoară dragă sau doamnă dragă, nu vă supăraţi, eu sunt o persoană dezagreabilă şi v-aş ruga foarte mult să-mi menajaţi această degrabli ... dezabliea ... dezgrablea ... dez ... du-te-n pizda mă-tii...” Concluzia lui Şerban Ionescu: „Da, asta este o chestie care-l caracterizează: e un tip crud.”[9]

Faleze de nisip

La rândul ei, criticul de teatru Marina Constantinescu afirmă că este o adevărată bucurie să-l auzi pe Victor Rebengiuc cum vorbeşte despre cei care nu mai sunt: George Constantin, Ileana Predescu, Gina Patrichi, Amza Pellea, Leopoldina Bălănuță, Constantin Rauțchi, Clody Berthola, Rodica Tapalagă, Irina Petrescu. Sau despre  „greii” teatrului românesc, prezenţi în anii 50 în comisia de admitere la Institut: Aura Buzescu, Silvia Dumitrescu-Timică, Ion Finteşteanu, Costache Antoniu, Alexandru Finţi, Irina Răchiţeanu. Şi, continuă: „Înainte de orice, ei s-au respectat unii pe alţii, iar la un moment dat respectul e mai important decât iubirea. Ciulei a ştiut să-i înveţe pe actori această lecţie: pe scenă energiile trebuie să fie egale ca valoare, pentru ca tot ce se întâmplă acolo să fie foarte sus. Astăzi, unii actori preferă să joace cu alţii mult mai slabi, nu-i mai interesează pe cine au alături şi degradarea se vede cu ochiul liber pe scenă.” „Crudul” și „dezagreabilul” Victor Rebengiuc este – afirmă Marina Constantinescu – o „esenţă care merită studiată cu mare seriozitate”. O „esenţă rară” , un actor obsedat să nu se repete[10] al cărui crez, nedezmințit până azi, divulgă o luciditate bine temperată: „Eu am un ideal, eu vreau să ajung mare actor și pentru asta muncesc, lupt în permanență cu mine însumi și cu textul pe care-l am de interpretat. Încă n-am jucat un rol așa cum aș fi vrut să joc, dar sper să nu mor înainte de a mi se întâmpla asta...Știu exact ce reprezintă fiecare rol pe care-l fac, în drumul ăsta cvasiascendent pe care îl străbat către un pisc aflat undeva, încă foarte departe.”[11]

Victor Rebengiuc a primit Premiul de Excelență la Festivalul Comedy Cluj 2014.

Medalia de onoare

---

[1] Puțină lume știe că debutul în cinema, al lui Victor Rebengiuc, datează din 1953-1954, când Paul Călinescu filma Defășurarea. Acolo, actorul a făcut „figurație cu replică” (cf. interviului acordat Eugeniei Vodă în 1989 pentru „România literară”, publicat în volumul Scurte întâlniri, Ed. Fundației „România literară”, București, 1955, pag. 135).

[2] Actorul în căutarea personajului (Editura Meridiane, București, 1981, pag. 222).

[3] Victor Rebengiuc. Omul şi actorul (Humanitas, 2008, pag. 22-23)

[4] idem, pag. 260

[5] Ibid. pag. 273

[6] Ibid. pag. 281

[7] Ibid. pag. 278

[8] Ibid. pag. 191

[9] ibid. pag. 179-181

[10] „Un principiu după care mi-am făcut meseria a fost acela de a juca personaje cât mai diferite. M-am luptat mereu să nu măr repet, să fac mereu altceva. Există și un tip de actor care îi oferă  spectatorului mereu ceea ce spectatorul așteaptă de la el, se lasă în gustul spectatorului, nu vrea să iasă de acolo, se simte cocoloșit, alintat, iubit, nu vrea să-și contrarieze spectatorul. Mie-mi place să joc roluri în care spectatorul nu se așteaptă să mă vadă; mi se pare foarte interesantă pentru un actor această metamorfoză continuă...Asta sunt: un actor realist și de compoziție.” (Eugenia Vodă, Scurte întâlniri, Ed. Fundației „România literară”, București, 1955, pag. 138) 

[11] Actorul în căutarea personajului (Editura Meridiane, București, 1981, pag. 236).

Tertium non datur

Dacă există un regizor român, din cei care au contat înainte de 1989, pe care abolirea cenzurii partidului unic nu l-a zăpăcit (dimpotrivă, i-a deschis cale liberă creaţiei), acela este Lucian Pintilie. În preziua alegerilor prezidenţiale (turul al doilea) din România anului 2014, găsesc pitit prin video-arhiva calculatorului filmul lui Lucian Pintilie Tertium non datur, inspirat din nuvela lui Vasile Voiculescu. Genericul final conţine un cântec scris şi interpretat de Ada Milea:

Las-mă să uit c-am fost reptile

Lasă-mă să uit victorii inutile

Lasă-mă să uit că uită toţi de noi

Lasă-mă să uit mormane de eroi

Lasă-mă să mă imaginez în populaţia Chinei

Lasă-mă să mă imaginez în destinul Franţei

Lasă-mă să-mi imaginez imperii

Lasă-mă să nu mai număr gunoierii

Vreau o Românie în delir

Vreau o ţară vie, nu un cimitir

Vreau să am motive să respir

Tertium non datur

Tertium non datur

Nu mă mir

D-na Elena Dulgheru (autoarea celei dintâi monografii, în limba română, dedicată regizorului Andrei Tarkovski) postează, pe blogul personal, câteva rânduri în care îşi exprimă stupefacţia pricinuită de atitudinea unor "oratori ortodocşi" pe care îi ştia "inimoşi, avizaţi şi buni patrioţi", care îndeamnă acum la absenteism şi la boicotarea alegerilor prezidenţiale din România (turul al doilea). De ce această circumspecţie a lor? Pentru că, vezi, Doamne, niciunul nu e bun, nu e bun român, nu e bun ortodox, nu e sfânt... 

Cunosc şi eu câţiva "oratori" zeloşi, "patrioţi" şi "ortodocşi". Am avut ocazia să-i ascult cum, loviţi de strechea politicii după ureche, comentau - fără să fi văzut - filmul lui Cristian Mungiu, După dealuri. N-au obosit să-l eticheteze drept antiromânesc, antiortodox etc. Asta în timp ce preferinţa lor cinematografică, aveam să aflu, este - de la distanţă - filmul rusesc Ostrov. De ce? Pentru că acolo se "vede clar credinţa personajelor" ce nu contenesc, mereu sfătoase, să-şi facă cruci, să turuie rugăciuni, să epateze o anume evlavie populară ce s-a dovedit, încă o dată, că face casă bună cu campaniile electorale. Vezi iconiţele electorale girate de monahi ultrapopulari ce - direct sau voalat - recomandă votarea "ortodoxului" a "bunului român" care "uneşte". 

Nu mă miră puritanismul şi rigiditatea acestori şovini şi ortodoxişti "ce se pretind a fi avizaţi în istorie". Elena Dulgheru vorbeşte de "(nemărturisite) obsesii conspiraţioniste, cu toate consecinţele patologice ale acestei fixaţii". Îi împărtăşesc gândul. De mirare - pentru că viaţa e foarte scurtă - este numai trezirea şi venirea în fire a acestor naţionalişti şi puritani pătimaşi. A tuturor fanaticilor atât de siguri pe propriile convingeri. Momentul când încep să se îndoiască, să râdă de propriile lor mesianisme. De mirare este să vezi că o ţară începe să-şi vină în fire, că şcoala reîncepe să devină şcoală, că biserica redevine biserică ş.a.m.d. Greu de crezut, pentru că tăvălugul atâtor "libertăţi" pe care le revendicăm nu prea lasă loc de reflecţie, de cumpănire, de curaj. Tentaţia spiritului de turmă e enormă. Fie că e vorba de turma "progresiştilor", fie a "moraliştilor" de orice orientare, ideologie, religie, confesiune, rasă etc.

Textul Elenei Dulgheru, preluat mai jos, poate fi citit şi aici: http://elena-dulgheru.blogspot.ro/2014/11/patimi-electorale-ortodoxiste.html 

"Se discută mult zilele acestea despre alegeri. Se discută nervos, disperat, blazat... sau, de supărare, deloc. Dușmane ale discernământului, fiecare dintre aceste umori trădează limitele unei așteptări de 15 ani ale unui ”bine” care, în opinia multora, nu mai sosește.  

Ce se face, însă, alegătorul creștin, care a fost învățat că Binele este Împărăția lui Dumnezeu, pe care în mod legitim își dorește să o vadă instaurată în istorie? Ce se face dacă, în locul binelui așteptat, se confruntă zilnic cu ispite care mai de care mai ”apocaliptice” și tot mai lipsite de răspuns? Și dacă cei care candidează la cârma țării nu se potrivesc deloc, nici din față, nici din profil, cu sfinții din sinaxare? Este limpede ca lumina zilei că, până la vreo schimbare ipotetică a formei de guvernământ, la care unii visează, ”căruța” trebuie, totuși, împinsă mai departe și că, potrivi legilor lui Murphy, dacă nu mergi la vot, cu siguranță ”vor ieși ceilalți”.  

Am fost stupefiată să constat, însă, că în această confuză situație, oratori ortodocși, pe care îi știam inimoși, avizați și buni patrioți, îndeamnă la absenteism sau la boicotarea alegerilor. Motivația lor: lipsa candidatului potrivit, care... ”s-ar ridica la pretențiile lor”! De ca și cum în fața urnei și-ar alege nevasta, modelul de viață, sau ar vota laureatul Premiului Nobel pentru pace! A pretinde ”să stai acasă și să votezi cu Petre Țuțea sau cu... Hristos”, cum îndeamnă unii lideri de opinie ortodocși, este imatur, agramat din punct de vedere al teologiei istoriei și ireverențios față de ceilalți credincioși care, chipurile, s-ar depărta de Dumnezeu participând la niște alegeri ”impure”.  

Înțeleptul Țuțea ne sfătuia să nu ne alegem conducători care nu-și iubesc țara, iar nu să adoptăm politica struțului, pretinzând cu superioritate că astfel ”votăm cu Hristos!” Cu ce este diferit acest indiferentism social și politic, pretins duhovnicesc, de o atitudine buddhistă, sau de deznădejdea unui împătimit al alcoolului? Consecințele lor practice sunt aceleași: divorțul de viața publică, trădarea, abandonarea țării și a aproapelui. 

Mă mir cum oameni care pretind că le pasă de istoria țării au pretenția puritană ca politicienii să fie imaculați și fără compromis, ceea ce nu s-a întâmplat niciodată, nici măcar în cazul conducătorilor intrați în sinaxare ori pe postamentele statuilor publice, obligați și ei să facă alianțe dictate de împrejurări, pe care le alegeau, însă, pentru binele țării și pentru care erau gata, la nevoie, să plătească cu viața. Mă mir cum oameni de biserică, ce se pretind avizați în istorie, nu îi înțeleg resorturile, implicit faptul că, pentru rugăciunile poporului credincios și ale preoților Săi, Hristos lucrează, la nevoie, și prin conducători eterodocși, de alt neam sau maculați de anumite impurități, dacă aceștia sunt sincer animați de dorința binelui public. Mă tem că acest tip de rigiditate șovinistă, neortodoxă în duh, ascunde (nemărturisite) obsesii conspiraționiste, cu toate consecințele patologice ale acestei fixații. 

Înțeleptul Țuțea ne sfătuia să nu ne alegem conducători care nu-și iubesc țara. Așadar, a alege un conducător este o problemă de deslușire a inimii celui ales. Ceea ce ține de discernământ sau de ”bună-vedere”, adică este o chestiune prin excelență spirituală - nu neapărat ortodoxă, catolică sau protestantă, ci general-umană, care poate fi luminată doar de universalitatea iubirii lui Hristos și deslușită doar de cel care Îi primește universalitatea. Istoria arată destule exemple de nativi care-și disprețuiesc țara, ca și de străini care, odată stabiliți într-o țară străină (eventual, în posturi de răspundere sau chiar la conducerea ei), îi respectă cultura și o slujesc cu mai mult devotament decât băștinașii. În schimb, nicăieri în istorie un ins care și-a dovedit malignitatea încă ”de mic”, adică lipsa de caracter, disprețul de semeni și de Dumnezeu, nu va face vreun bine public, odată ajuns la conducere, ci dimpotrivă. Să ne dea Dumnezeu buna-vedere a inimii! 

Fără patimi naționaliste sau confesional-ortodoxiste, să ne alegem un conducător iubitor de semeni, onest, capabil a-și sluji și iubi țara cu devotament, fără slugărnicie, lozinci demagogice și vicleșuguri oportuniste, iar de celelalte, precum și de scăparea noastră din ”pânzele de păianjen ale istoriei”, se va ocupa Dumnezeu! Dar o va face doar dacă nu ne va vedea indiferenți."

Victor Rebengiuc (detaliu afiş Faleze de nisip, autor: Klara Tamas)

Prieten drag

Un bun amic – copywriter, jurnalist şi rafinat cinefil – îmi trimite câteva linkuri spre ştiri privind implicarea BOR în campania prezidenţială din România anului 2014. Şi adaugă: „Să nu iei aceste mesaje de la mine ca pe nişte „ghionturi” :) . Ştiu pozitia ta. Şi mai ştiu că există şi preoţi cu har. Dar acesta e unul din motivele pentru care oamenii se departează de Biserică.”

Prieten drag, nu există niciun motiv pentru care omul să se „îndepărteze” de Biserică. Acum, depinde ce vede fiecare în Biserică. Depinde ce antene are, ce pretenţii are – de la propria persoană, de la Biserică. Ce dă el (sau ce a dat, dacă a dat) Bisericii şi ce vrea să primească înapoi (poate discursuri corecte d.p.d.v. politic, figuri „luminate”, entertainment, poate un sac cu bani). Sigur, ai dreptate în sensul că prin felul cum se poartă, creştinul poate fi – şi este – pricină de sminteală pentru cei care se consideră atei. Netrebnicia creştinului îi poate face să creadă – pe aceştia, pe cei şovăielnici ş.a.m.d. – că totul e „mascaradă”, că „nu există Dumnezeu” etc. Venirea omului în Biserică – prin pocăinţă, prin smerenie sau măcar prin dorinţa de a deprinde smerenia – se face prin ceea ce, în limbajul aşa-zişilor atei (sau sceptici) nu există: revelaţia. Descoperim Biserica şi rămânem în ea doar în măsura în care păstrăm vie această revelaţie, această stare de trezie. Care nu are nimic de a face cu dorinţa de a ţi se „şterge păcatele” (legalist, formalist), de a blestema pe duşmani, de a te „îndreptăţi” ori de a te „justifica”.

Chiar dacă 99 % din cler ar fi altcum decât preoţii angajaţi în perfida campanie electorală proPSD (adică ar fi: profesionişti, răbdători, echidistanţi, decenţi, onorabili, modeşti, de cuvânt etc.), cârcotaşii tot departe de Biserică ar sta. Pentru că, nu-i aşa, e un lucru „perimat”, „desuet”, „primitiv”, unde „se manipulează conştiinţe”, se îngrădesc „libertăţi” ş.a.m.d. Comportamentul scandalos al preoţilor ce confundă Cezarul cu Dumnezeu, aşa cum apare în clipul electoral dintr-o biserică transilvăneană, nu e un motiv să-ţi dai demisia din Biserică. Dar clipul ăsta e vechi de 2000 de ani. Biserica e tot de atunci. Deci nu ţine. În schimb mulţi o ţin una şi bună că Biserica e doar „afacere”, ca-n sceneta cu Toma Caragiu, Icoane pe sticlă. Mulţi văd în ea doar nişte „vestigii, racile, chestii d-alea de care nu ne mai dezbărăm noi şi ne critică”.

Fiecare rămâne, până la urmă, tot cu ceea ce are în cap şi-n inimă: dragostea faţă de Hristos şi Biserica lui ori flegmele şi batjocura pe care le ştim cu toţii prea bine – de la unii, de la alţii. E normal să fie aşa, pentru că „Împărăţia” care – prin credinţă – ni se deschide în Biserică „nu e din lumea aceasta”. Perspectiva ei, ca şi în icoană, este inversă. Dar, recunosc, prietenul meu are dreptate: fiecare gând şi vorbă şi faptă ne califică într-un fel sau altul şi pentru fiecare purtare a noastră cu care putem sminti pe cei din jur vom da socoteală negreşit – dar asta e cu totul altceva. Însă mulţi dintre cei din jur nu caută să înţeleagă, să se smerească, să se îmbunătăţească, să renunţe la vicleşug, ci vor doar să „te prindă”, să găsească prilejul să spună: Ai văzut, bă, că eşti idiot cu Biserica ta şi cu popii tăi cu tot? (Sigur, putem rămâne doar la nivel de anecdotă. Preotul: „Ce-mi băgași, fiule, în buzunar?” Enoriașul: „O bancnotă de 50, părinte…” Preotul: „Apăi, de ce crezi tu, fiule, că-i zice sutană?”. Cui foloseşte?)

Cu toată campania asta odioasă de acum (care e doar un vârf al icebergului, raportat la istoria mârşavă a omenirii, la fărădelegile săvârşite deopotrivă de preoţi şi mireni) nu cred că ăsta e mesajul: Creştini, părăsiţi Biserica! Sau depărtaţi-vă de ea. Nici tu, prietene, nu crezi asta. Ai văzut Stalker şi ai înţeles că omul, oricât de „postmodern” şi împrăştiat, nu poate trăi fără nostalgia după Cale, Adevăr şi Viaţă. Pe care nu i-o satisfac nici enciclopediştii, nici tehnocraţii, nici filozofii. Prin urmare, spun iar: nu există niciun motiv pentru care să nu vrei să cercetezi Biserica, să o frecventezi, să-ţi descoperi şi desăvârşeşti rostul şi condiţia de fiu al ei. În plus, ca să te îndepărtezi de ceva (sau cineva), presupune că ai fost, cândva, apropiat de acel ceva (sau cineva). Nu e ca-n filmul Mere roşii, când Mircea Diaconu îi spune procurorului jucat de Mitică Popescu (atunci când acesta-şi ia rămas bun, zicând „Rămânem prieteni!”): „N-am fost, dar rămânem...” Oamenii care se „îndepărtează” de Biserică sunt cei căldicei, care, sărmanii, s-au apropiat de Biserică doar dintr-un fel de formalism, dintr-o superstiţie încă nevindecată, nicidecum în libertate. Un Tarkoski, un Soljeniţîn, un Dostoievski şi încă mulţi alţii au rămas în Biserică, deşi au fost o vreme sceptici sau marxişti sau „liber cugetători”. Au râmas în Biserică în ciuda lucrurilor cumplite pe care le-au văzut şi trăit – în temniţă ori în afara ei.

Concluzia cum că implicarea activă a unor preoţi (mulţi-puţini) în politică – într-o anume politică – e un motiv serios să „te îndepărtezi de Biserică” e tipică pentru felul în care se face jurnalism, şi nu numai la noi, şi nu numai la Antena 3. Nu este şi concluzia pe care o va fi tras Cristian Mungiu în filmul său, După dealuri, care unora li s-a părut prea lung şi cu un mesaj (sau luare de poziţie, implicare) prea puţin „explicit”, prea „ambiguu”. Există o dreaptă socotinţă şi mai există câteva taine pe care nu ai cum să le înţelegi de pe „tuşă”, ori, şi mai rău, de la distanţă. Taina (îmbisericirea minţii în ciuda tuturor mîrşăviilor) nu se poate desluşi decât prin trăirea şi asumarea ei. Din interior, cum ar veni. Dar asta presupune trezvie şi curaj. Marele curaj. Curajul, de exemplu, de a părea ridicol în ochii „progresiştilor” care au înţeles că Biserica e doar aşa şi numai aşa, niciodată altfel. Că e un SRL sau un partid politic. Că e o ideologie între altele – nedemocratică, patriarhală, rasistă, înapoiată etc. Da, a fi în Biserică şi a rămâne în Biserică e lecţia supremă şi prilejul – unic – de a deveni şi a rămâne om până la capăt. 

A fi în Biserică, în Biserica de care „te îndepărtezi dacă ...”, presupune să ai un duhovnic (să fii fiu al ei), să participi la Tainele ei, conştient, matur, responsabil. Ceea ce nu e puţin lucru. Abia atunci, eventual, putem vorbi despre o „depărtare”, despre o „despărţire”. Până atunci nu facem decât să ne lamentăm de mofturile noastre nesatisfăcute: că popa ăla face politică ori că celălalt e imoral etc. E la fel de absurd ca protestul liceanului de clasa a XII-a sătul de şcoală, dar care nu a avut parte de nicio întâlnire edificatoare în anii de şcoală, care nu a fost învăţat de nimeni cum să înveţe, cum să asculte, cum să se asculte. Şi atunci înjură şcoala cu profesorii ei cu tot.

Cum să-ţi spun, prietene cinefil? Judecând Biserica „din afara ei” e ca şi cum ai judeca filmul după criteriile literaturii sau picturii sau muzicii sau teatrului sau filosofiei sau religiei etc. Toate laolaltă nu ajung, ştii bine. Mai e neveoie de ceva. Trebuie să fii în interiorul acelui limbaj – limbajul cinematografic – ca să înţelegi. Altfel eşti doar un băgător de seamă. Iar tu ştii ce-nseamnă să fii un băgător de seamă când e vorba de filme. Ai văzut destui în jurul tău şi ai văzut destule filme adevărate ca să recunoşti inepţiile majorităţii despre ce înseamnă (sau trebuie să însemne) un film: vedete, „faze” tari, dialoguri şi decoruri cool, happy end. Niciun preot electoral nu te „ticăloşeşte” şi nu te poate „ticăloşi” vreodată. Numai ezitarea noastră prelungă poate. Numai comentariile noastre sterile din „tribune”, numai huiduielile la adresa celor care sunt cu adevărat „the players”. Dar noi – prin botez, prin cununie, prin spovedanie, prin cuminecare etc. – suntem chemaţi să fim – cu orice risc! – players, nu doar nişte comentatori mai mult sau mai puţin agresivi. Jocul e în Biserică. În afara Bisericii sunt ... jocurile. Fără număr, fără număr. În viaţă sunt nenumărate pricini de sminteală, e drept. Depinde spre ce sau spre cine priveşti, ca să nu te clatini şi să nu-ţi pierzi nădejdea. Ca să poţi spune, într-un gând cu Avva Siluan Athonitul, „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!”. Depinde ce călăuze-ţi alegi. Dar dacă, nefiind nici ateu şi nici sceptic, zici că ştii că există „preoţi cu har”, ce anume te reţine să îi cercetezi, să te foloseşti de ei, de harul lor – spre binele şi mântuirea ta şi a casei tale? Asta va fi Taina ta, de care nu o să dai socoteală nimănui. Şi pe care nu ţi-o va fura niciun preot sau monah care face pe faţă campanie unui candidat la preşedinţie după ce acesta – cu banul public – a sprijinit, deloc dezinteresat, BOR.