O întâlnire providențială

Pe 1 iulie 1951 se năștea Dragoș Pâslaru, cel care – înainte de a fi un activ susținător al libertății printr-o serie de acțiuni civice în 1989-1990, iar apoi un căutător al isihiei în câteva mănăstiri și schituri din vârf de munte – avea să fie un remarcabil actor de teatru și film. Memoria afectivă (fără ajutorul imdb-ului sau al altor site-uri cu informații biografice) reține: Frații Karamazov, Cum vă place, ...au pus cătușe florilor (din teatru), Patima fără sfârșit, Ciuta, Trandafirul și coroana, Don Carlos, Domnișoara Christina (teatru TV), O lacrimă de fată, Angela merge mai departe, Concurs, Secvențe, Ochi de urs, Întoarcerea din iad, Singur de cart, Pruncul, petrolul și ardelenii, Să mori rănit din dragoste de viață, Umbrele soarelui, Drumeț în calea lupilor, Șobolanii roșii, Balanța, O vară de neuitat, Femeia în roșu, Fii cu ochii pe fericire (film).

Dragoș Pâslaru în Fii cu ochii pe fericire (foto: Dinu Lazăr)

Întâlnirea mea cu actorul Dragoș Pâslaru în 1993, în holul UVT (Universitatea de Vest din Timișoara), a fost una providențială. Știu, „providențial” este deja clasat în rândul termenilor demonetizați. Pentru mine însă, prilejul de a-i fi în preajmă – o dată, de două ori, de nenumărate ori în cei 21 de ani de când l-am cunoscut personal – avea să se transforme (încă de la prima întâlnire) în lungi conversații (unele chiar în contradictoriu) cu bătaie lungă. Miza nu era un film sau altul, o carte sau alta, o muzică sau alta, ci felul în care un film, o carte sau o muzică îți strecoară în suflet dorul după desăvârșire. Sau, într-un limbaj tarkovskian, o anume nostalgie (care nu trebuie confundată cu melancolia). Așa stând lucrurile, am discutat pe larg despre filmele lui Andrei Tarkovski, Tenghiz Abulzdze, Serghei Paradjanov, Andrei Koncealovski, Nikita Mihalkov, dar și despre filme de Akira Kurosawa, Kenji Mizoguchi, Federico Fellini, Ingmar Bergman, Luis Bunuel, Jiri Menzel, Milos Forman, Emir Kusturica, Kristof Zanussi, Andrei Wajda, Robert Bresson, Francis Ford Coppolla, Sydney Pollack, Victor Iliu, Mircea Săucan, Lucian Pintilie, Iulian Mihu, Manole Marcus, Dan Pița, Mircea Veroiu, Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos, Iosif Demian, Dinu Tănase, Nicolae Mărgineanu, Cristian Mungiu, Cristi Puiu, Hanno Hoefer, Constantin Popescu jr., Călin Netzer, Radu Jude. Mai recent, despre 4 luni, 3 săptămâni și  zile, Zapping, După dealuri, O umbră de nor, Leviatan, Ida, Somn de iarnă. Despre cărțile lui Dostoievski, Gogol, Pavel Florenski, Alexander Soljenițîn sau Cinghiz Aitmatov. Despre poezia lui Ioan Alexandru și – mai ales – despre Nicolae Steinhardt. Despre importanța de a rămâne în „starea de grație”, de a nu te metamorfoza sinucigaș (asemenea Învățătorului din Călăuza) în Mistreț. Despre, în fine, semnificația replicii din finalul Căinței (de Tenghiz Abuladze): „Ce drum e acela dacă nu duce la biserică?” și despre asumarea opțiunii noastre atunci când ne încumetăm să-i dăm un răspuns. 

Dragoș Pâslaru în Ochi de urs

Am discutat despre toate acestea și despre încă altele cu cel care a fost, pe rând, actorul Dragoș Pâslaru, fratele Vasile, monahul Valerian și – acum – ieromonahul Valerian. Și cred că – din cer, de undeva – ne-au vegheat îndreptările cineastului nepereche Andrei Tarkovski, cel care a înțeles – mai bine ca oricine altcineva – să aducă icoana pe ecran. Însă nu plasticizant și din rațiuni decorative, artizanale, ci revelatoriu, transfigurator. (Chiar dacă pentru majoritatea privitorilor filmelor sale recuzita folosită nu mai are nicio relevanță în babilonia vremurilor de acum, iar un film ca Andrei Rubliov e doar un film istoric despre „un ev întunecat”, Solaris și Călăuza sunt doar niște – mai mult sau mai puțin plictisitoare – povești S.F. ș.a.m.d.) Ce anume am deslușit din toate convorbirile noastre? Nevoia de a înțelege cum se cuvine întrebarea (desigur, retorică) din ultima secvență a sus-pomenitului film de Abuladze. Nevoia de a deosebi ceea ce este esențial (și, cu adevărat, dătător de viață) de ceea ce e doar înșelare (și destrămare). În fine, lucrul cel mai greu de înțeles și deslușit, cel mai anevoios (dar nu cu neputință) de pus în practică: starea de împreună-rugăciune, devenirea întru ființă, înomenirea prin firescul raportării la cele văzute și nevăzute. Pe scurt: îmbisericirea minții, într-o vreme a cernerii, a schimbărilor radicale de paradigme, a tuturor libertăților și drepturilor omenești posibile și imposibile. Adică punerea pe cale și venirea în fire. De aceea și spun că întâlnirea noastră a fost providențială. 

Cu Pr Valerian de ziua hirotonirii sale (stânga foto: Ionuț Trandafirescu)

 http://agenda.liternet.ro/cronici/dragospaslaru.html

Prilejuri de în-omenire

Lumea din Aferim! este o lume normală, conformistă. Cugetul îi este așa – cum se spune – de când lumea. Constandin, un tată fost pandur (acum zapciu) își strunește odrasla (Ioniță) – un băietan căruia abia i-a mijit mustața – să „răzbească” în viață. Să se „conformeze”. L-a băgat la dorobanți și se fălește cu asta ori de câte ori se ivește prilejul. I se pare că băiatul e „cam muieratec, crescut de mă-sa-n dezmierdări” și „n-are ochi de cumătru”. De-aceea, la hanul unde trage și Lică Sămădăul (după cum îl vestește cineva pe hangiu), îl dă la o țigancă (o „celetnică”) să i-l facă bărbat. Că, zice el, „de pupat, de sărutat, popa nu ne dă păcat”. Adică nu se pune. Și-apoi, vorba ceea: „Să ne veselim cît ne umblă moara, că destul ne vom pocăi la bătrînețe.” Un preot de la han i se face părtaș, când este întrebat. („ – Așa e, sfinția ta?„ „ – Da.”) Filosofia de viață a zapciului („deșertăciunea deșertăciunilor, totul e deșertăciune”) se rezumă la oftatul pe care-l află într-un vechi cântec bătrânesc pe care, cu patos, îl fredonează:

În zadar venim în lume,

în zadar trăim pă lume,

În zadar ne străduim,

în zadar ne chipuim

Să dobândim toate-n lume,

Cînd nimic luăm din lume.

Toate vin, toate să duc,

Toate trec într-un minut.

Seara târziu, la hanul din Aferim!, într-o încăpere în care mișună greierii și șobolanii, toți mușterii dorm sau se pregătesc de culcare. Și undeva, într-un colț, o siluetă bărbătească în haine cernite, petrece în rugăciune. Își spune, în picioare, pravila de rugăciune. Este poate, singurul gest nefiresc (fără nicio nuanță moralizatoare) – din secvența sus-pomenită și chiar din întregul film. Așa cum, la fel de nefirească, pare și milostenia lui Ioniță față de fugarul rob țigan Carfin, pe care și-ar dori să-l vadă liber, iar nu dus spre (nedreaptă) judecată. La final, tată-l își dojenește fiul pentru excesul de compasiune: „Dă-l dracu, că nu e frate-tău. E doar un țigan. Un rob.” (Aproape două secole mai târziu, în Bucureștiul începutului de veac XXI pe care părintele Aferim!-ului – regizorul Radu Jude – îl surprinde în scurt-metrajul O umbră de nor, termenul de „milostenie” avea să fie înlocuit prin „donație”. Deh, chestie de corectitudine politică.) Dar nefirescul ce se opune unei lumi întemeiate pe strâmbătate e deja un semn de firesc, de venire în fire, de non-conformism și ieșire din normă. 

Și rugăciunea în taină a monahului (pe care, datorită discreției, nu-l bagă înseamă nici celelalte personaje din scena de la han, nici majoritatea spectatorilor) și gândul de milostenie al lui Ioniță și chiar al lui Constandin (care încasează câteva scaltoace de la aprigul boier, atunci când încearcă să-l apere pe robul țigan de cumplita judecată pe care boierul i-o pregătește acestuia) țin de o anume „perspectivă inversă” asupra vieții. Sunt două din formele de rezistență, de com-pătimire (chiar dacă nu până la sânge), de neîntovărășire cu înșelătoarea „înțelepciune a lumii”, două prilejuri de în-omenire. (Așa cum va fi fiind și cruciulița – simplu element de decor, demonetizat prin abuzivă folosire, sau prilej de metanoie? – care, pe tot parcursul poveștii, atârnă de oglinda retrovizoare a taximetristului din Dimineața – un mediu-metraj regizat de același Radu Jude. Așa cum vor fi fiind și crucile de piatră ce se zăresc pe dealurile din Aferim!.)

Baloane de curcubeu

Am văzut Baloane de curcubeu la sfârșitul anului 1983, când a avut premiera. Ani de zile avea să mă bântuie lumea lui pestriță – un sat în care președinte de CAP (Dorel Vișan) se însoară, dar nevasta (Magda Catone) îi fuge cu un iubit din tinerețe, proaspăt ieșit din închisoare unde a ajuns pentru că omorâse o căprioară. N-am uitat nici că, în plină iarnă, locuitorii acestui sat ajung pe malul Mării Negre, de unde culeg sute de portocale aduse la țărm în urma unui naufragiu. Pentru că filmul nu se lasă prins în capcana intrigii sentimentale și nici nu are o poveste bine închegată, așteptările mele de adolescent de la ora primei vizionări mi-au fost oarecum înșelate.

Baloane de curcubeu, al doilea film, ca regizor autonom, al lui Iosif Demian – „singurul realizator provenit dintre operatori care reușea o autodefinire comparabilă cu a vârfurilor școlii noastre regizorale” (Valerian Sava) – a apărut la trei ani după happening-ul elaborat numit O lacrimă de fată. Operatorul Nunții de piatră – aveam să mă conving, vizionând filmul după 32 de ani – a găsit o transpunere cinematografică adecvată a literaturii lui Fănuș Neagu (co-scenarist alături de Vintilă Ornaru). Tipologia specială valorificată de regizor fusese exploatată în cinema-ul românesc mai cu seamă prin latura ei pitoresc-satirico-anecdotică (cu câteva excepții: Reconstituirea, Mere roșii, Casa dintre câmpuri, Proba de microfon, Croaziera, O lacrimă de fată, Secvențe, Fructe de pădure, La capătul liniei) și mai puțin pentru dimensiunea ei autentic omenească. Personajele din Baloane de curcubeu sunt câțiva din locuitorii unui sat colectivizat în care „se văd foarte bine semnele orașului (...) preluate prin mimetism, deformate; nu e vorba despre cei de la sat care vor să plece la oraș, ci – preciza Iosif Demian în perioada filmărilor – despre cei care, rămânând în sat se orășenizează, preluând în felul de a se purta, de a se îmbrăca, de a trăi, clișsee ale unei alte mentalități”. Ulița Baloanelor – „un echivalent și o recuperare întârziată a străzii neorealiste” (Valerian Sava) – este locul de desfășurare a acestui „studiu tipologic” (de caractere, de mentalități) ce ia forma unei „comedii propriu-zise”. Dar tocmai umorul Baloanelor a deranjat atunci (și detaliile neorealiste, ce nu corespundeau viziunii edulcorate asupra realității impuse de partidul unic și suveran), astfel că filmul a trecut prin numeroase comisii de vizionare, fiind cenzurat și modificat – pe anumite porțiuni – după bunul plac al politrucilor zilei. Numeroase momente de comedie inteligentă și tandră amintesc de Forman și Menzel. Însă dacă acest tip de umor avea să facă școală în Cehoslovacia, la noi au ținut afișul ușuraticele comedii cu „boboci”, pline de povețe și învățăminte. Filmul lui Demian – „o experiență insolită nu numai pentru creatorii săi, dar și pentru o cinematografie care trebuie să-și caute în permanență noi căi de expresie” – a fost repede scos de pe afiș, încuiat în cutii și nedifuzat niciodată la TV (până în 1989, cel puțin). 

Într-o anchetă intitulată „Umorul sub semnul întrebării” și realizată de echipa Magazinului Estival Cinema 1982, Iosif Demian – tracasat de modificările ce i se cereau să le aducă filmului său – răspundea mucalit că „dacă filmele noastre nu ajung în selecțiile marilor festivaluri să nu disperăm”, sperând să se înființeze cândva un festival internațional al arhivelor de filme unde, negreșit, românii vor fi premiați pentru „cel mai zgâriat film, cel mai tăiat film etc. etc.”.