To share or not to share

Greu de tot a fost să recomanzi un film, în România, și pe vremea odiosului împușcat de Crăciun, în 1989. Niciodată nu știai cine avea și cine nu avea epoleți sub cămașă ori dacă nu-ți isprăveai recomandările într-un cadru mai puțin protocolar, în fața unei coli albe pe care - spre binele tău - n-aveai decât să te spovedești. Asta pe de o parte. Pe de alta, vigilența norodului binecredincios fusese amarnic înșelată de „agenturi”, astfel că - nu o dată - am întâlnit politruci avid interesați de filme americane, atunci când aveai ocazia să stai de vorbă cu ei față către față. Și care în public se declarau „anti-imperialiști” și, evident, buni români. În plus, încă de pe atunci, film însemna ceea ce înseamnă în mai toate părțile lumii: film american, musai color, musai cu vedete, musai din anul curent, musai ușor încadrabil într-unul din genurile știute de toată lumea. Și, dacă se poate, în 3D. Greu de tot e și azi (mai ales azi) să recomanzi un film - dacă nu îndeplinește criteriile de mai sus. Și nu doar cinefililor ocazionali. De ce? Pentru că prea puțini mai știu să urmărească un film cap-coadă, fără să vadă ce mai e pe celelalte câteva sute de canale de pe cablu sau, pur și simplu, pe net. Alternativele, acum, sunt infinit mai numeroase, iar capacitatea de concentrare a scăzut considerabil. Mintea omului e mult mai împrăștiată. Doar năravul de a judeca un film după ceea ce nu e (și nici măcar nu și-a propus să fie) a rămas neschimbat. 

Când se întâmplă să găsesc, printre zecile și sutele de filme-conservă din malluri câte unul în care se simte clar vocea autorului (a regizorului), primul impuls e să spun și altora. Așa am pus pe share comentarii la După dealuri, Aferim, Toată lumea din familia noastră, Aurora, Sieranevada, Cea mai fericită fată din lume, O umbră de nor, Inimi cicatrizate, Fixeur, Toni Erdmann, Ida, Somn de iarnă, Leviatan. Feedback-urile primite nu sunt însă, întotdeauna, favorabile. Cum orice demers are și un câștig, rămân cu veșnica învățătură de minte: nu cunosc oamenii. Știu prea puține despre disponibilitatea lor (vai, atât de redusă) de a recepta un discurs filmic, de a urmări o poveste pe ecran fără să contabilizeze numărul „faptelor bune” sau al „faptelor rele” pe care filmul, nu-i așa, trebuie să le incrimineze (sau, și mai bine, să nu le prezinte defel, că, vorba aia: ce se taie, nu se fluieră). Uit că filmul - atunci când e cinema adevărat - presupune o prealabilă pregătire. Că, în fine, cinema-ul nu e nici pe departe cea mai facilă dintre arte. Toate ca toate, dar un lucru e limpede: recomandarea unui film este și ea, o artă. Și - nu mai puțin, acolo unde e cazul - critica lui - principială, inteligentă, cu argumente.

Acești îngeri triști - Ultima mutare, la Teatrul Maghiar din Timișoara

În aceeași zi în care - la un matineu - am revăzut într-o sală de mall animația americană Sing / Hai să cântăm! aveam să descopăr, la Teatrul Maghiar din Timișoara, Ultima mutare - un spectacol strâns pe aceeași idee: agonia teatrului. Dacă blockbuster-ul produs de studiourile Universal & Illumination lasă loc pentru speranță (printr-o intervenție gen deus ex machina), piesa regizată de Kocsárdi Levente (cu trimiteri la operele lui William Shakespeare, William Saroyan, Friedrich Schiller, Eugen Ionesco ș.a.) oferă o perspectivă amară (și radicală) asupra condiției teatrului și actorului.  

Doi actori (Regele și Regina) își găsesc adăpost în clădirea teatrului ce fusese închis cu zece ani în urmă. Scena părăsită este, pentru ei, un templu foarte asemenea Zonei din Stalker. La fel ca și Călăuza tarkovskiană, doar acolo își află izvorul vieții, rațiunea de a trăi. Li se alătură Ducele (un fost boxer) și Fata (o fostă muncitoare într-o fabrică). Amândoi sunt, treptat, inițiați în polifonia teatrului de cei doi actori rămași fără casă și fără job. Toate discuțiile lor converg în jurul vieții pe care n-au trăit-o, a iubirii pe care nu au cunoscut-o. 

Lumea pare să nu mai aibă nevoie de teatru. Clădirea care, cândva, fusese lăcaș de cultură, urmează să fie distrusă (alături de alte câteva clădiri vechi din preajmă) pentru ca, în spațiul rămas liber, să se construiască un modern centru comercial. Zona din Călăuza era considerată periculoasă de către adepții gândirii moderne, utilitariste - Camera Dorințelor putea atrage oameni periculoși care ar fi putut periclita însăși soarta omenirii; de aceea Profesorul îi pregătise o bombă de câteva kilotone, pe care însă - în urma pledoariei Călăuzei pentru acest „spațiu taboric” - nu o va mai detona. Zona din Ultima mutare nu este periculoasă, ci doar inutilă. Spațiul ei nu constituie o amenințare pentru oameni, ci un excelent teren de investiție pentru comercianți. Îl apără, cu prețul vieții, nu un „nebun întru Hristos” (ca în filmul lui Tarkovski), ci cvartetul de „îngeri triști”, fantome ale unui trecut glorios. După ce protestează zadarnic împotriva demolării teatrului, Regele moare (sau, mai exact, este omorât) pe scenă (sau pe ceea ce a mai rămas din scenă, după zece ani de la ultimul spectacol), alături de ceilalți trei mimi. Asemenea unui spațiu sacru, teatrul - înțeles ca instrument de transfigurare a conștiinței omenești - nu piere decât o dată cu slujitorii săi. 

Actorul, ca un neobosit căutător al desăvârșirii, este prizonierul amintirilor sale. Ultima sa mutare este - la propriu - o sacră ardere de sine, atunci când clădirea teatrului-templu este aruncată în aer. Ca și regele, actorul ar trebui să fie nemuritor. Și poate că, prin credincioșia cu care slujește scenei și încearcă să deslușească viața personajelor sale, chiar așa e. Poem dramatic al agoniei și mortii teatrului, Ultima mutare e un strigăt de disperare viscerală și, totodată, unul din cele mai luminoase elogii aduse vieții.

regia: Kocsárdi Levente; dramaturgia: Orbán Enikő; scenografia: Mihai Donici; coregraf: Baczó Tünde; muzica: PG Csoport - Jantyik Zsolt, Jantyik Csaba, V. Viszockij, Horányi László; distribuția: Regele - Horányi László, Regina - Fall Ilona, Ducele - Mátyás Zsolt Imre, Fata - Szász Enikő, Băiatul tânăr - Mihály Csongor, Meseriași, muncitori: Lukács Szilárd, Mátrai Lukács Sándor, Vass Richárd. O producție a Teatrului Maghiar „Csiky Gergely” din Timișoara, 2016.

Gustați și vedeți că bun este Cinema-ul!

Cu 30 de minute înaintea începerii proiecției cu Dimineața care nu se va sfârși (în regia preotului-regizor Ciprian Mega), la cinema Timiș din Timișoara, la casa de bilete era un singur mușteriu. Un tip de vreo 40 și ceva de ani voia să știe dacă acolo rulează „filmul ortodox”. Nu mă pot abține și spun: „Nu e ortodox, e protestant!” Bărbatul se uită nedumerit la mine. Spun din nou: E ortodox, nene, scrie și la început. Are certificat de botez cu ștampilă și semnătură. Așa e? Mă uit la doamnele de la casă - cunoștințe vechi de 20+ de ani, din vremea când organizam un program de cinematecă la un alt cinema din cetate - și le întreb: Nu-i așa că n-ați scos genericul unde scrie că e ortodox? Sunt singurul căruia îi arde de glumă, așa că schim vorba: Câte cojoace să pun pe mine? Aveam să mă conving că nu era nevoie de mai multe cojoace. Unul și bun a fost de ajuns. Doar că mi-a părut rău că mi-am lăsat acasă pantalonii de ski.
Sincer, mă așteptam să văd mai mulți preoți în sală (au fost, cred, vreo trei, cu tot cu preotul-regizor). Așa cum - în urmă cu vreo zece ani - am văzut la Teatrul Național, când a venit Dan Puric să joace în spectacolul de pantomimă Don Quijote. La conferințele lui, publicul evlavios ar sta și agățat de candelabre (stătea, cel puțin), astfel că au reușit atunci să se mobilizeze en masse o droaie de preoți cu nevestele lor. Lume despre care știam prea bine ce crede și despre teatru și despre cinema. Dar, deh, era teatru ortodox, cu apostolul mim al neamului. Așa mă așteptam să fie și-acum. Cei peste una suta spectatori au rezistat cu stoicism (sau cu nevoință) la intemperiile din sală. Bravă obște!
În ceea ce mă privește, m-a emoționat interpretarea Elei Ionescu și chiar cred că povestea (scrisă tot de Ciprian Mega), dacă era supervizată de un - cum să-l numesc? - consilier artistic, dacă ar fi intrat cineva în replici și-n ilustrația muzicală, dacă ar fi pus cu totul altfel accentele, ar fi ieșit o poveste dramatică. Dar pentru asta, era nevoie de o preocupare sinceră de a găsi amănuntul semnificativ, de a capta adevărul cinematografic - fără să se piardă invocata candoare, despre care preotul-regizor susține că ar lipsi, chipurile, din filmele remarcabilului Nou Val Românesc, „cenușiu și steril”.
Cum ar veni, la îndemnul din film, „Gustați și vedeți că bun este Domnul!”, am putea să răspundem (noi, cei care căutăm cinema de expresie, nu de ilustrație): „Gustați și vedeți că bun este Cinema-ul!” Inclusiv cinema-ul realist și neorealist (început de Rosellini, De Sica, Pasolini, Visconti ș.a.), inclusiv filmul experimental (Truffaut, Godard, Bunuel, Antonioni), inclusiv cine-verite-ul românesc (Pintilie, Tatos, Daneliuc, Demian, Puiu, Mungiu, Jude).

Cu ce se mănâncă filmul de autor?

Poa' să se dea peste cap regizorii de cinema - cei inovatori, cei căutători de limbaj, de adevăr cinematografic, de firesc artistic. Publicul majoritar - comod, interesat de „poveste”, furat de interpretarea câte unui actor sau de o muzică ori un piesagiu - se uită tot la ce vrea și știe. Publicul minoritar (acum și întotdeauna) caută o viziune de autor. Pentru că există filme de autor și filme pur și simplu (adică filme „de studio”, tributare unui gen sau altul, filme după o „rețetă” ș.a.m.d.). Robert Șerban mă apostrofa zilele trecute, pe facebook: cum adică „film de autor”? Nu orice film e de autor? Nu orice film (ca orice roman) are un autor al său, regizorul bunăoară, ce, există muzică de autor sau literatură de autor? Nu există, i-am răspuns. Termenul e specific teoriei filmului. Pentru că nu e de ici, de colea, să ajungi să ai o viziune, să ajungi - ca regizor - să creezi (cu ajutorul celorlalți membri ai echipei: actori, scenarist, directorul de imagine, compozitor sau/și sound designer, autor al decorurilor, monteur etc.) o atmosferă pe care publicul, treptat, să o recunoască drept a ta. Unii regizori au făcut mereu filme de autor (în România, Mircea Săucan, Lucian Pintilie și Alexandru Tatos; alții - dintre cei mari - au făcut cel puțin un film de autor, însă și multe în care amestecau verzi cu uscate). Ideea e următoarea: vedem ceea ce căutăm să vedem. Suntem părtași la exact atât adevăr filmic pe cât ne dorim să descoperim. Nici mai mult, nici mai puțin. Pe de altă parte, e și de înțeles: într-o lume saturată de telenovele și de „filme de gen”, e foarte greu să descoperi și să mai ai răbdarea să deslușești semnele unui stil regizoral, expresia unui film care evită orice derapaj dolorist sau ideologizant. Pentru că „burțile” sentimentaliste ori ideologice au devenit, pentru mulți privitori la cinema „ca la teatru”, a doua natură. Și totuși, aici, ca în altă parte, scapă numai cine poate. Acum aștept să redescopăr atmosfera din Toni Erdmann, filmul german propus și finalist la Oscar 2017, în cadrul proiecției de miercuri (18 ianuarie, ora 18.30) de la Casa Artelor.

Labirint - grafică de Klara Tamas

Dimineața care nu se va sfârși - O datorie de suflet

 

Dimineața care nu se va sfârși

Trebuie să spun, de la bun început: nu cred în „filme religioase” și „filme nereligioase”. Cred însă că există filme de expresie (sau „de autor”) și filme de ilustrație, mai mult sau mai puțin teziste și propagandistice. Metanoia, momentul în care – în sfârșit – ți se pare că începi să te regăsești, întrezărind „marea schimbare lăuntrică”, este o temă veche de când lumea. Nu avea cum să lipsească din preocupările regizorilor de film, chiar și a celor care nu-și doresc numaidecât să recurgă la registrul „religios”. Nu o dată, marile bucurii au venit chiar din partea acestora din urmă (Welles, Menzel, Forman, Wajda, Bunuel, Antonioni, Visconti, Pasolini, Bergman sau, în cinematografia românească, Pintilie, Tatos, Daneliuc, Puiu, Mungiu, Jude, Achim ș.a.). 

„Preotul Ciprian Mega prezintă” – așa scrie pe genericul de început al filmului Dimneața care nu se va sfârși, răsplătit în 2016 cu Premiul Istess per il Giubileo della Misericordia, distincție primită la Festivalul de la Terni, Italia. Printre cei care l-au susținut acolo s-a aflat și  regizorul Krzystof Zanussi, preocupat – încă din anii 60-70, în Structura cristalului, Viață de familie, Iluminare ș.a. – de conștiința omului într-un moment de criză. Personajele sale cunosc „iluminarea”, „cristalizarea”, „lămurirea” conştiinţei lor atunci când sufletul hoinar li se reîntoarce acasă. Zanussi este unul din respectabilii regizori-preoți, a căror religie e cinema-ul. Cinema-ul poetic, înțeles ca îndreptar de viaţă, cod etic, scară înspre desăvârşire.

Dimineața care nu va avea sfârșit este un film despre suferința unui preot care – asemenea confratelui său din O umbră de nor de Radu Jude – simte că luptă „de unul singur” pentru îmbisericirea minții celor din jur^[1], a căror ocupațiune mintală e la miracole ad-hoc și „învieri din morți” săvârșite de „preoți înduhovniciți”; despre suferința și singurătatea unei fete pentru care prostituția în străinătate („Ce să fac în țară?”) a devenit un mod de viață^[2] (dar cât anume din fiorul lor, transfigurat artistic, reușește să treacă de ecran și să salveze filmul ca film, iar nu ca predică sau ca (episod de) pilduitoare telenovelă?); despre, în fine, singurătatea unui ambasador amoral (Ovidiu Crișan) care e convins că „religia și popii sunt tâmpenii pentru proști și idioți”. În film mai apar Valeriu Andriuță și Valler Delakeza, care au jucat preoți în După dealuri și, respectiv, Sieranevada. Numai că publicul filmelor lui Cristian Mungiu și Cristi Puiu este unul familiarizat cu „filmele de festival” – sau „de autor” – și le acceptă convenția „minimalismului” (mijloc de expresie – contrar celor afirmate de preotul-regizor – deloc steril, deloc lipsit de o anumită candoare), înțeles ca efort asumat de eliberare de orice fel de dulcegărie. Teatralismul și artificiozitatea sunt mai degrabă apanajul serialului TV pe care îl urmărești, dacă îl urmărești, pentru „poveste”, pentru actori sau pentru că are niște peisagii pitorești, eventual exotice^[3]. Ciprian Mega, ca părinte-duhovnic full time, a ascultat, de bună seamă, nenumărate povești de viață ale unor oameni „biruiți de lume” care – ca ultim resort – au căutat înțelegere, sprijin și îndrumare în Biserică și care – asemenea fetei din film – îi vor fi spus, la începutul venirii lor în fire: „Habar n-am de ce sunt aici!”. Aici, adică la spovedanie. Detaliile „tehnice” ale poveștii de „restaurare” sufletească sunt, iată, asigurate printr-o cunoaștere „din interior” a problemelor ce țin de comunitatea românilor din Cipru – chestiunea prostituției, implicarea ambasadei în politica de „sudare a comunității” prin încurajarea participării la concertele de manele, tendințele de infiltrare a politicii în viața Bisericii, presiunile asupra preoților „foarte buni, jertfelnici, conştienţi de misiunea lor” ș.a.m.d. Ele – împreună cu câteva fragmente melancolice din creația muzicală a lui Arvo Part – fac filmul. Sau, mai exact, îl ilustrează.

Preoți-cinefili au fost și vor mai fi, preoți-regizori mai rar. Preotul-regizor Ciprian Mega spune (într-un interviu acordat ziarului Metropolis): „Nu sunt cineast. Sunt doar preot. E singura responsabilitate pe care mi-o recunosc şi pe care mă străduiesc să mi-o asum.” Ce reprezintă filmul pentru el? „Un fel de continuare a predicii, o propovăduire dincolo de anvon”. Dar continuarea presupune, invariabil, întâlnirea cu cinema-ul. Cu care cinema însă? Cu acela contemplativ și „elitist” ce oferă doar o sugestie, pentru ca el, spectatorul, să coopereze cu ambianța audio-vizuală propusă de regizor, să facă un efort de înțelegere a demersului regizoral, a limbajului cinematografic folosit și să se descopere, astfel, în timp ș.a.m.d?^[4] Sau poate cu cinema-ul discursiv și „populist”, tradițional-narativ, apropiat mai degrabă tabloului religios, care – fără să țină seama de dimensiunea paradoxală a existenței omenești – „spune tot” și lasă prea puțin spectatorul să deducă, să înțeleagă? Marea dilemă: alegi, tu, cinema-ul sau ești ales de către el? Îi slujești tu sau îl transformi în portavoce pentru a-ți exprima propria ideologie?

Când vezi un film despre care știi că nu e nici film-conservă destinat producției de serie, nici produs de mercenariat, îți pui întrebarea: ce-l mâna pe el – pe regizor – în luptă? De ce a făcut filmul, care e tot un câmp de bătălie, un război (nevăzut)? Pentru că nu puteam altfel! – spun unii. Pentru că astăzi simt nevoia să mă exprim prin cinema! – spune Ciprian Mega – și să povestesc – pe înțelesul omului de rând, simplu – despre suferință și singurătate, dar și despre Dumnezeu-Persoană, care așteaptă întoarcerea „fiilor rătăcitori”. Ca o prelungire a predicii din anvon. Sau, poate, ca o datorie de suflet față de toți cei pe care – ca duhovnic – preotul-regizor nu i-a mai putut alina, vorbindu-le despre „dimineața care nu se va sfârși”, despre sfârșitul care „nu-i aici”.

---

^[1]  Spre deosebire de solitarii preoți din Nazarin de Luis Bunuel sau Jurnalul unui preot de țară de Robert Bresson, preotul din Dimineața… are o admirabilă familie care îl sprijină.

^[2] „ - Părinte, credeam că v-am supărat!” – înduioșătorul moment al fetei (Ela Ionescu), atunci când – sfârșită, pe patul de spital – îi cere iertare duhovnicului care o vizitează pe neașteptate, autoinvitându-se la un ceai în trei (al treilea fiind Dumnezeul nevăzut), o să mă urmărească mereu.

^[3] Directorul de imagine (și co-producătorul filmului) este Liviu Marghidan, care a mai filmat, între altele, și Poveste de la scara C, Marilena de la P7, California Dreamin’, Amintiri din Epoca de Aur, Medalia de onoare, Portretul luptătorului din tinerețe, Principii de viață, Dincolo de calea ferată.

^[4] La o privire mai atentă, acest tip de cinema este foarte asemenea icoanei bizantine transfigurative care – totodată simplă și profundă – îți oferă, printr-o „perspectivă răsturnată, inversă”, nebănuite geometrii poetice care așteaptă să fie deslușite. A nu se înțelege însă că simpla prezență a unei icoane ortodoxe în cadrul unui film salvează cumva filmul. 

Made in RO 1980

Despre anul cinematografic românesc 1980 îmi vine ușor să-mi amintesc, sala de cinema fiind pe atunci biserica mea pe care o frecventam cu religiozitate. A fost un an bogat - 31 de premiere: Rug și flacără; Cumpăna; Artista, dolarii și ardelenii; Mijlocaș la deschidere; Întoarcerea lui Vodă Lăpușneanu; Cine mă strigă; Singur printre prieteni; Ultima noapte de dragoste; Duios Anastasia trecea; Ion; Proba de microfon; Bietul Ioanide; Drumul oaselor; Mireasa din tren; Rețeaua S; Bună seara, Irina; Stop-cadru la masă; Al treilea salt mortal; Am fost 16; Zbor planat; Burebista; Dumbrava minunată; Lumina palidă a durerii; Casa dintre câmpuri; Labirintul; O lacrimă de fată; Ancheta; Porțile dimineții; Vâătoarea de vulpi; La răscrucea marilor furtuni; Munții în flăcări. Câte dintre ele mai trec linia în 2017 și care ar fi „vârfurile de lance”? 

Mai întâi, trebuie spus că 1980 a fost un an extrem de fast pentru Alexandru Tatos (Duios Anastasia trecea, Casa dintre câmpuri) și Mircea Daneliuc (Proba de microfon, Vânătoarea de vulpi). Filmele lor marchează continuarea unui proces de evidentă „intelectualizare” al filmului românesc, început pe la mijlocul anilor 50 cu Viața nu iartă și continuat cu La moara cu noroc, Când primăvara e fierbinte, Țărmul nu are sfârșit, Erupția, Pădurea spânzuraților, Duminică la ora 6, Ultima noapte a copilăriei, Meandre, Reconstituirea, 100 lei, Nunta de piatră, Duhul aurului, Dincolo de nisipuri, Filip cel bun, Cursa, Ilustrate cu flori de câmp, Zidul, Mere roșii. 

Tot în 1980 a debutat în regia de lung-metraj (după ce, în 1978, co-regizase Urgia alături de Andrei Blaier) eminentul director de imagine Iosif Demian. O lacrimă de fată, ca și Casa dintre câmpuri (filmul lui Tatos realizat inițial pentru televiziune, unde fusese prezentat cu un an în urmă), sunt un regal de firesc și autenticitate ce explorează o lume - lumea satului românesc - fără lozincării și soluții facile. Tot în zona firescului din filmul „de actualitate” - atât de rar întâlnit în filmul românesc - se situează și debutul în lung-metraj al Adei Pistiner (Stop-cadru la masă), Mijlocaș la deschidere (în regia unui alt fost director de imagine, Dinu Tănase) și chiar Mireasa din tren (în regia lui Lucian Bratu, după un scenariu de D.R. Popescu). 

Cu Lumina palidă a durerii, Iulian Mihu izbutește - mai ales datorită măiestriei operatorului său, Gabor Tarko - un poem cinematografic în puține cuvinte (pe linia începută de Pița și Veroiu cu Nunta de piatră). 

Dan Pița ajunge, în fine, pe ecrane cu Bietul Ioanide (care a stat doi ani în cutii), proiect ambițios cu 360 de interpreți, inspirat din romanele lui George Călinescu Bietul Ioanide și Scrinul negru. Din materialul filmat s-ar fi putut face un serial, dar s-a preferat varianta de 140 minute (aproximativ) pentru cinema. Rezultatul este o frescă - interesantă, dar inegală - a unei epoci, un „amurg burghez” urmat de nașterea „burgheziei roșii”. Director de imagine: Florin Mihăilescu; autor al decorurilor: Virgil Moise; compozitor: Adrian Enescu. Interpreții sunt admirabili (Marga Barbu, Constantin Codrescu, Ovidiu-Iuliu Moldovan, Leopoldina Bălănuță, Carmen Galin, Mihai Pălădescu, Tănase Cazimir, Dorel Vișan, Eniko Szilagy, Anda Călugăreanu, Petre Gheorghiu, Gheorghe Dinică ș.a.), mai puțin crispatul Ioanide (pictorul Ion Pacea) și artificialul „anarhist/comunist” jucat de Ștefan Iordache. Mircea Mureșan aduce pe ecran romanul lui Liviu Rebreanu, însă Ion (spre deosebire de Răscoala, pentru care Mureșan primise Premiul Opera Prima la Cannes în 1966) este mult prea didactic și prea puțin cinema. În ciuda actorilor populari sau în curs de a deveni populari (Șerban Ionescu, Ioana Crăciunescu, Leopoldina Bălănuță, Octavian Cotescu, Ion Besoiu, Rodica Negrea, Catrinel Dumitrescu), a peisajelor pitorești filmate de Ion Marinescu, a muzicii lui Gheorghe Zamfir. 

Mircea Veroiu continuă serialul western, început în 1978 de Dan Pița, cu Artista, dolarii și ardelenii. Se simte „stilul Veroiu” - mai contemplativ, mai puțin dinamic. 

Restul? Pelicule din acelea pe care, mărturisesc, nu mai am de mult răbdarea să le revăd cap-coadă, chiar dacă - printre istoricele povești istorice sau contemporane - sunt și, ici-colo, momente evergreen cu actori sau muzici sau diverse peisagii... 

Rug și flacără (regia Adrian Petringenaru)

Cumpăna (regia Cristiana Nicolae)

Artista, dolarii și ardelenii (regia Mircea Veroiu)

Mijlocaș la deschidere (regia Dinu Tănase)

Întoarcerea lui Vodă Lăpușneanu (regia Malvina Urșianu)

Cine mă strigă? (regia Letiția Popa)

Singur printre prieteni (regia Cornel Todea)

Ultima noapte de dragoste (regia Sergiu Nicolaescu)

Duios Anastasia trecea (regia Alexandru Tatos)

Ion - Blestemul pământului, blestemul iubirii (regia Mircea Mureșan)

Proba de microfon (regia Mircea Daneliuc)

Bietul Ioanide (regia Dan Pița)

Drumul oaselor (regia Doru Năstase)

Mireasa din tren (regia Lucian Bratu)

Rețeaua S (regia Virgil Calotescu)

Bună seara, Irina (regia Tudor Mărăscu)

Stop-cadru la masă (regia Ada Pistiner)

Al treilea salt mortal (regia Alecu Croitoru)

Am fost 16 (regia George Cornea)

Zbor planat (regia Lucian Mardare)

Burebista (regia Gheorghe Vitanidis)

Dumbrava minunată (regia Gheorghe Nagy)

Lumina palidă a durerii (regia Iulian Mihu)

Casa dintre câmpuri (regia Alexandru Tatos)

O lacrimă de fată (regia Iosif Demian)

Ancheta (regia Constantin Vaeni)

Vânătoare de vulpi (regia Mircea Daneliuc)

La răscrucea marilor furtuni (regia Mircea Moldovan)