Scurtă întâlnire

Ultima zi din Mărţişor. O zi senină şi călduţă. Azi am fost la aeroport, unde am aşteptat un om. De fapt, pentru mine, un master mind, o călăuză. În lumea filmului şi a muzicii. Datorită lui (şi a altui mare compozitor: Richard Oschanitzky) am înţeles că muzica (ori de care ar fi ea: simfonică, populară, jazz, experimentală, uşoară, soundtrack, electronică etc.) ori e Muzică, ori nu e nimic.

M-am întors cu acest om, venit din Bucureşti, în oraşul meu unde, în seara de 1 aprilie (nu e nicio glumă!), i se va cânta concertul DOMINO pentru percuţie şi orchestră simfonică mare (scris pentru solistul Zoli Toth). Şi încă ceva: miniaturile sale denumite inexact „muzică uşoară” m-au învăţat şi respectul pentru cuvânt, într-o vreme în care la modă era un „limbaj de lemn” ticsit de şabloane şi lozinci, ori pur şi simplu de vorbe goale. Versurile cântecelor sale aveau însă rara calitate de a fi sincere şi sensibile, fără dulcegării şi exprimări simpliste, „demonstrative”. Mă gândesc nu atât la textul hit-ului evergreen „Bună seara, iubito”, cât la o piesă precum „Vechiul ceas” ori la versurile (decupate din volumele de poezii ale lui Ioan Alexandru) de pe primul său LP, Basorelief (care a avut aceeaşi soartă nefericită ca filmele lui Mircea Săucan, Meandre, 100 lei, Ţărmul nu are sfârşit, Alerta).

Este Basorelief un poem-pop, aşa cum aflăm de pe coperta discului, din 1977? Poem cu siguranţă da, pop mai puţin (eventual prin sonorităţile jazz-rock, foarte revoluţionare pentru acea vreme, care propuneau un nou tip de sound pentru diverse arii din Bach). Versurile din Basorelief au rezonanţe mai degrabă – culmea! – liturgice decât disco:

acum este soare

şi e târziu

până departe, în întunecime

caii înşeuaţi aleargă goi

la marea nuntă din vechime
îl văd pe cântăreţ în zori de zi

cum îşi aprinde lampa de la stele

într-un potir de argint sufletul său

e dus în slăvi şi ţine loc de ele
crinii răsar în răsărit din nou

e pregătit pământul de primire

întâii vestitori albaştri au sosit

cu aripi mari pe ţară în oştire
poiana ţine-n braţe pe talgere de fum

ştergarele luminii într-o dungă

pământul este o cădelniţă-n amurg

când oile se limpezesc în strungă

veşnică amintire celor ce au iubit

neprihăniţi senini până la moarte

căci din adâncurile bunului pământ

iubirea-nvârte lumea mai departe

ne-am îmbrăcat curat de sărbători

gura ni-e numai imne şi slăvire

pace în cer şi pace între oameni

în toţi şi toate pace

slavă ţie

în focu-ncins din bucuria ta

s-au luminat puterile din jur

şi-n loc de fiare

s-au făcut popoare

din vorbe ce sunt ne-om clădi graiuri

acum e linişte peste păduri

de-acum e graiul lui, al meu

când povestim e graiul de departe

şi oamenii-l ascultă îmbrăcaţi

în slava lor de foc de după moarte

captele lor în univers

bărbaţi-nchişi în gorunii din porţi

de mii de ani se străduie să iasă

pe sângele lor tainic se trudesc

să-mpingă-n cer corabia din casă

acum e linişte peste păduri

un râu subţire picură din munţi

cu zvon de clopoţei şi oseminte

acolo sus e neamul meu plecat

cu turmele pe plaiurile sfinte

de bună seamă că s-ar cuveni

să-i strig pe toţi strămoşii mei pe nume

cei ctitori jupuiţi de vii

ostaşi martiri cu feţe cuvioase

oriunde intră plugul în pământ

dai de un scut şi-o patrie de oase

când fiecare suflet pe pământ

va fi cuprins de sfânta datorie

că patria începe-n trupul său

şi creşte-n ceilalţi în armonie

P.S. Ceva-ceva trebuie să fi simţit Ioan, fiul nostru cel mic, atunci când – exact de ziua de naştere (31 martie) a celui care, pentru tatăl său, este maestru şi mentor – n-a mai vrut să stea în pântecele maicii sale, fix acum un an, şi – câteva ceasuri mai târziu, în zorii zilei zise a păcălelilor – a aterizat în lumea aceasta. Cea mai bună, nu-i aşa, dintre lumile posibile. Like father, like son, indeed...

Din dragoste de film

Volumul Pseudokinematikos: Fals tratat de cinema românesc, Editura Theosis, Oradea, 2010, semnat de Marian Sorin Rădulescu, cuprinde o culegere de cronici, postate în anii din urmă fie pe blog-ul personal, fie pe blog-uri specializate. Prin urmare, numele lui nu este necunoscut, dimpotrivă. De-a lungul timpului, la Timişoara au existat mulţi cinefili exigenţi. Dintre ei au apărut o serie de animatori providenţiali, care şi-au asumat misiunea de a organiza proiecţii cu filme de artă, însoţite de prezentări alte regizorilor şi de dezbateri asupra producţiilor respective, fapt remarcabil într-o vreme în care partidul încerca să controleze totul. Fără să fi fost obligaţi de cineva, fără vreun avantaj material, din dragoste de film, au căutat şi convins diverse instituţii ale vremii să-i găzduiască, să le ofere patronajul şi sprijinul necesar. Să nu uităm că asta presupunea destul efort, mai ales atunci când proiecţiile nu se desfăşurau în săli de cinematograf, fiind vorba de filme pe 35 mm. Până la urmă, lucrurile se aranjau într-un fel sau altul, în primul rând datorită tenacităţii celor ce-şi asumaseră o asemenea misiune temerară.

Fenomenul cinematecilor, ce au fiinţat succesiv sau chiar concomitent, a început la Timişoara în urmă cu aproape cincizeci de ani şi a avut ca loc de desfăşurare: cinematograful Arta (1962-1964), Clubul CFR (1965-1970), Casa de Cultură a Studenţilor (1972-1981), redacţia ziarului Drapelul Roşu (o scurtă perioadă de timp în anii '80), Casa Tineretului (1985-1989), Universitatea de Vest (1987-1993). După decembrie '89 lucrurile au continuat în aceeaşi direcţie, în alte condiţii, dar nu neapărat mult mai uşoare. Am făcut această scurtă retrospectivă, nu doar pentru a aminti episoade uitate din viaţa culturală a oraşului, ori spre a dovedi aprecierea de care s-a bucurat filmul de artă la Timişoara, ci şi pentru un alt motiv. În 1993, Marian Sorin Rădulescu, aflat pe atunci în anul III la Litere, s-a apropiat de organizatorii Cinematecii Universitas Timisiensis, probabil primul ONG, cu acte în regulă, având un asemenea profil. Era tocmai anul în care această cinematecă a trebuit, din păcate, să-şi înceteze activitatea, deşi la proiecţii veneau destul de mulţi studenţi şi profesori. Marian Sorin Rădulescu a „prins” ideea şi a continuat-o. Cu ajutorul celor de la întreprinderea cinematografică, a înfiinţat la cinema Studio o altă cinematecă, de care s-a ocupat în perioada 1993-1996. Apoi a continuat să prezinte filme clasice de referinţă pentru istoria cinematografului mondial în diferite locuri din Timişoara: Centrul Cultural Areopagus (2000-2002), Librăria Joc Secund (2005-2006), Fundaţia Filantropia (2007). În această perioadă colaborează cu presa locală, scriind şi vorbind despre filme, regizori, actori şi festivaluri.

Printre producţiile cinematografice de dinainte de '89, multe marcate de compromisuri ideologice, altele doar mediocre, au existat şi filme valoroase, datorate unor autori ce au avut, pe lângă talent, abilitatea sau poate şansa de a reuşi să-şi ducă la bun sfârşit proiectul, aşa cum l-au gândit. Pintilie, Piţa, Veroiu, Daneliuc, Săucan, Tatos şi alţii, sunt nume despre care Marian Sorin Rădulescu scrie cu plăcere, făcând dovada unei bune documentări. Sunt readuşi  astfel în atenţie cei care au contribuit la temelia succesului internaţional de astăzi al filmului românesc. Autorul nu ezită, atunci când consideră necesar, să ia apărarea unor regizori sau să-şi exprime rezerva faţă de alţii, încercând astfel să repună lucrurile în ordinea lor firească. Mircea Săucan este un mare nedreptăţit: „nu dizidenţa, ci personalitatea artistică l-a pierdut. Practic, frica de concurenţă a colegilor întru creaţie a declanşat furia cu care l-au exclus, l-au descompus şi l-au distrus”. Despre un alt regizor este nevoit să constate cu regret: „A devenit de bon ton acum să ridiculizezi filmele care îi poartă semnătura pentru că, nu-i aşa, Dan Piţa este un regizor din „generaţia expirată””. Dar îşi exprimă speranţa că actuala critică de film „se va dezmetici cândva şi va şti să arate că filmografia lui Piţa cuprinde şi titluri de referinţă  ce merită toată atenţia”. Marian Sorin Rădulescu intră într-o discretă polemică cu supărările post-decembriste ale lui Mircea Daneliuc, deşi apreciază creaţiile acestuia din anii '70 - '80: „nu întotdeauna e de vină publicul atunci când filmul e de fluierat”, nici dacă poarta marca Daneliuc, făcând aluzie la câteva producţii mai recente. Marii actori sunt evocaţi cu multă căldură: Florin Piersic, Mircea Albulescu, Tamara Buciuceanu, Jean Constantin ş.a. Sunt amintite nu doar reuşitele lor, ci şi dezamăgirea provocată de goana după succesul facil, din ultimii ani, a lui Claudiu Bleonţ. Actorul Dragoş  Pâslaru, care a jucat în câteva filme semnificative, a devenit la începutul mileniului trei monahul Valerian. Nu este un rol, ci asumarea unui destin aparte. Asupra semnificaţiilor unei asemenea hotărâri, de a renunţa la o lume pentru o cu totul altă lume, Marian Sorin Rădulescu ne îndeamnă să medităm. Această decizie a fost calea aleasă de monahul Valerian pentru a putea „să ierte violenţa, barbaria şi sălbăticia pe care le-a cunoscut pe propria piele, în zilele fierbinţi de la mijlocul lui iunie 1990”.

Marian Sorin Rădulescu îi cunoaşte pe mulţi dintre cei despre care scrie nu doar din filme, cărţi sau presă. I-a întâlnit, a stat de vorbă cu ei, a corespondat, ceea ce-i permite nuanţări suplimentare. Trece cu uşurinţă de la analiza unui film, la portretul unui cineast sau actor şi la recenzia de carte, punctând lucruri esenţiale. Textele sale dovedesc o mare pasiune pentru cinematograful românesc de altădată şi de azi, însoţită de siguranţa bunului cunoscător.

(sursa: Lucian Ionică, Orizont, nr. 3, 2011)

Duminica Crucii

Eram, cred, în clasa a şasea când am trăit cea dintâi „criză escatologică”. La începutul anilor 80 se înteţise mişcarea Solidarităţii din Polonia. Tulburările sociale din această ţară, conjugate cu o serie de evenimente nu mai puţin grave din Orientul Mijlociu, aveau să declanşeze o campanie agitatorică în media românească. La mine a prins şi aşteptam, îngrozit, „apocalipsa”. Un coleg de clasă m-a încredinţat atunci că „sfârşitul lumii” va veni negreşit, însă nu atunci când se aşteaptă oamenii, aşadar nu avea niciun rost să mă îngrijorez. În ultima vreme sunt întrebat, din stânga şi din dreapta, ce cred despre anul 2012. Că e anul de după 2011 – răspund. Şi cu sfârşitul lumii cum rămâne? – vrea să ştie cineva îngrozit de propaganda „escatologică” de care aflase prin intermediul televizorului. Documentarele şi emisiunile pe tema „iminentei apocalipse din 2012”, mi se spune, sunt toate „argumentate şi convingătoare”. Altcineva, aflu, avea oroare de „luna mare” ce s-a arătat pe 19 martie. Persoana în cauză se temea de eventuala „apocalipsă” pe care, chipurile, astrul ceresc ameninţa s-o aducă…Cum să nu aibă atunci dreptate cei care – chiar dacă sunt într-un palat, chiar dacă sunt într-un pustiu – îşi ţin mintea în iad şi nu deznădăjduiesc, asemenea Sf. Siluan Athonitul. Tăvălugul oricum nu-l putem opri, dacă e să se petreacă, aşa că – atât cât mai avem răgaz – mai cu folos este să lucrăm noi binele, decât să ne tânguim şi să ne văicărim. (Ori să ne punem capăt zilelor, speriaţi – la propriu – de bombe, ca personajul din Lumină de iarnă, filmul lui Ingmar Bergman.) Dacă e să ne mănânce lupu’ – vorba lui Steinhardt – atunci să fie  în zori, după ce ne-am luptat aprig cu el şi am rezistat până la capătul puterilor. În ultimă instanţă poate că lupta e cea care contează (însă lupta cea dreaptă!), nu iluzoria „negociere” a acestei existenţe părelnice a omului pe pământ. Suferinţa (sau crucea, în tălmăcirea Bisericii) este dată omului ca să-şi amintească de ceea ce contează cu adevărat: că nu este decât un călător prin această viaţă, că nu omul stăpâneşte viaţa (aşa cum, în zadar, îşi închipuie), că sfârşitul nu-i aici…

Duminca Crucii, a „handicapului”, scârbei şi strâmtorărilor de tot felul – înţelese, desigur, în sens duhovnicesc. Mă gândesc – dacă ar fi să aleg personaje de film care au ştiut să-şi „răscumpere” infirmitatea – la fetiţa infirmă (nu poate merge) a Călăuzei din filmul Tarkovski. Mi-e foarte dragă cuminţenia ei – nu scoate un cuvânt, îi auzim doar glasul, în secvenţa finală, când citeşte poemul lui Tiutcev şi pare că teleghidează cu privirea cele trei pahare de pe masă. (Telechinezie, credinţa ca un grăunte de muştar ce mută şi munţii din loc sau pur şi simplu efectul produs de trecerea trenului masiv pe lângă casa lor, situată în vecinătatea şinelor ferate?) Nu pot uita nici strigătul de durere al femeii Călăuzei (pe care fetiţa, ce se afla în camera alăturată, e de presupus că l-a auzit): „Te-a pedepsit Dumnezeu cu aşa un copil!” Mă gândesc apoi şi la băieţelul din Sacrificiul aceluiaşi Tarkovski: a suferit o operaţie la gât, astfel că e nevoit să tacă şi să asculte mărturisirea tatălui. Îi auzim glasul doar la final când pune în practică scena din Pateric pe care tatăl său i-o relatase: cară nişte găleţi cu apă (opintindu-se, în chip vizibil) până la rădăcina unui copac uscat. Udat ritmic – spune pilda – pomul va prinde iar viaţă. Şi copilul asta începe să facă: ascultare de povaţa tatălui. Filmul se termină cu o mirare (şi ce mirare!): „La început a fost Cuvântul. De ce e aşa, tată?” – întrebare ce pare a fi rostită mai degrabă în gând. Sau băieţelul nevăzător din Culoarea paradisului de Majidi care-şi dorea să-L caute pe Dumnezeul nevăzut şi care pretutindeni este, ca să Îl poată simţi şi „vedea” cu degetele sale. Asta e: poate că nu explicarea „handicapului” (crucii) e totul, ci asumarea lui prin ascultare. Prin răbdare. Prin deprinderea iubirii de cei buni şi de cei răi. Abia atunci crucea nu mai apasă, ci înviază, aşa cum l-a înviat – din moartea crimei (duble) făptuite – pe Raskolnikov. Da, dar pentru asta e nevoie de o Sonie prin preajmă care să aibă credinţă (vie, clocotitoare, contagioasă) chiar atunci când Rodionii sunt fără de credinţă şi se ruşinează de handicapul lor (săvârşirea unei crime, de exemplu)…

Bunavestire

Cu Theodor (Raluca şi Ioan ne-au aşteptat afară) am ajuns la sala Capitol, pentru un concert în forţă (George Enescu, Rapsodia română Nr. 1 în la major op. 11; Giovanni  Bottesini, Grand duo concertante pentru vioară, contrabas şi orchestră şi César Franck, Simfonia în re minor). Ieri, tot cu Theodor, am ajuns – pentru prima oară, cred – în biserica piariştilor (romano-catolică), cu ocazia unei serate muzicale Johann Sebastian Bach (fragmente din Matthäus Passion, Johannes Passion, Magnificat, Missa în si minor, o sarabandă, un preludiu şi o sonată) susţinută de Camelia Fornwald Docea (mezzosoprană), Alexandra Haţeg (vioară), Gabriel Drăgoiu (oboi) şi Adriana Dogariu (pian, orgă). Ascultând aceste arii priveam în jur la decorul emancipat şi puternic influenţat de reforme, de baroc şi chiar de elemente neo-bizantine. Totul – asemenea multor alte lăcaşuri de cult ieşite din cumintele tipar ortodox – bine gândit, somptuos şi – vorba lui Nietzsche – „omenesc, prea omenesc”. Mi-am amintit atunci, involuntar, de jazzman-ul Johnny Răducanu. Îl revăzusem recent într-un talk show unde a fost invitat (alături de câţiva alţi reprezentanţi ai etniei rome) să dezbată o chestiune lingvistică: ţigan sau rom? Ei bine, maestrul Răducanu intervine la un moment dat în emisiune şi spune: „Au dreptate gagiii (adică – explică el – toţi cei străini de neamul ţigănesc) să spună cuvântul ţigan. Eu completez: ţigan borât. Să spun şi de ce: Nu merg eu toată ziua prin străinătate şi văd ce face ţigănetul pe la Paris şi pe la Roma?…” Şi adaugă apoi că a văzut cum ţigani minori furau borsetele americanilor veniţi să admire istoricele monumente din capitala Italiei. Discuţia se înteţeşte şi Johnny ameninţă că dacă nu este lăsat să vorbească (de cei care se pregăteau să protesteze, afirmând că „şi românii fură milioane de euro şi de dolari”) pleacă din emisiune. Şi încheie: „Ţiganii fură că au talent, românii fură fără talent!” … Priveam la „vitrina” acestei biserici (tablouri religioase, statuete, altar fără „perdea” pentru a asigura „transparenţa” şi a asigura cadrul unei slujiri fără „taine” etc.) şi nu-mi puteam reţine un gând. Majoritatea bisericilor ortodoxe de la noi – fără să se socotească romano-catolice – sunt (nu de ieri, de azi, ci de sute de ani) cu asupra de măsură de primitoare faţă de tablouri religioase şi, în general, faţă de mai tot instrumentarul de credinţă apusean (romano-catolic, protestant). Încearcă să-l „fure” (să-l „copieze”), însă – vorba lui Johhny Răducanu – fără talent. Rezultatul, invariabil, este – în cel mai bun caz – un hibrid (un amestec de covoare persane, de pictură religioasă pietistă, necanonică, „realistă” sau „romantică” şi – ici-colo – câte-o icoană ortodoxă) şi – în cel mai rău caz (cum se întâmplă adesea) – un kitsch deşănţat. Pentru că – spre deosebire de arta religioasă occidentală – frumuseţea (şi simplitatea), ruptă parcă din altă lume, a unei biserici ortodoxe nu se poate „copia”, nu se poate „fura”. Ea se trăieşte (Cebza, Lupşa, bisericuţa de pe lângă Inspectoratul de Poliţie din urbe) sau nu. Sf. Ioan Damaschinul: „Arată-mi icoanele la care te închini ca să pot să-ţi înţeleg credinţa.”

***

De Bunavestire, mare hram la bisericuţa noastră – una-născută – din cetate. Biserica ortodoxă, a arătat sacerdotul în omilia sa, reprezintă scena Buneivestiri pe uşile împărăteşti din catapetesme, ce duc spre altar – „creierul” întregului locaş, „icoană a Împărăţiei”. Şi poate că aici, chiar aici, în acest Praznic al „zămislirii fără de sămânţă bărbătească”, se află taina înţelegerii în ce priveşte „iconomia mântuirii (restaurării, desăvârşirii, izbăvirii, îndumnezeirii) omeneşti”. Poate că în tăcerea celei supranumită şi „Nădejdea celor fără de nădejde” (care, în Scripturi, este un model de smerenie, de ascultare, de curăţie) stă însuşi sensul vieţii noastre. Numai de-am şti să-l pricepem şi să ne folosim de el! Căci veacul acesta e al celor ce râd, zeflemitori (asemenea căpeteniei tătare din Andrei Rubliov) de icoana Naşterii Domnului şi a Buneivestiri…Deunăzi a fost răspândit în presa lumii un articol despre viitorul religiei în Australia, Austria, Canada, Cehia, Finlanda, Irlanda, Olanda, Elveţia şi Noua Zeelandă – ţări în care, potrivit unui studiu, religia ar putea să dispară. Motivele reale pentru care o să dispară religia în statele mai sus pomenite – arată un hâtru comentator al ştirii electronice de pe Hotnews.ro – sunt următoarele: „într-o ţară a berii şi ciocolatei cum să ţii post?! (Austria); nu poţi merge 100 km. pt. a ajunge la biserica parohiei (Canada); avem femei frumoase, nu ne mai pasă de cele sfinte (Cehia); e prea frig (Finlanda); bem prea mult şi ratăm drumul spre biserică (Irlanda); când te duci la biserică şi dai peste un preot femeie lesbiană nu îţi mai vine să te duci a doua oară (Olanda); un oraş care se chemă Biserica lui Christos a fost ras de un cutremur…Hmmmm! (Noua Zeelandă); banii au alt Dumnezeu şi ăla nu are nevoie de biserică (Elveţia)”. Îmi amintesc de Pr. Teofil Pârâianu, care nu o dată spunea – referindu-se cuminţenia pe care o transmitem (sau nu) mai departe urmaşilor urmaşilor noştri – că ortodoxia viitorului, în ţara noastră, va fi exact aşa cum vom şti (sau nu vom şti) s-o transmitem mai departe copiilor noştri. Din păcate însă, cuvântul românesc de azi – câtă dreptate avea Pr. Nicolae Steinhardt, în 1988 – „se înnoieşte prin împrumuturi – vai, vai – de la limbajul ţigănesc, şmecheresc, bişniţar, videocasetar, gestionar, totul cu iz de peiorizare, pângărire, corupţie şi sărăcie lucie (limbaj de oropsiţi)”. Iar dacă filmul este o „oglindă a societăţii” şi un „semn al vremurilor”, poate că nu am greşi prea mult când spunem că – dincolo de marca epocii, dibuită pe ici-pe colo – nu universul transfigurat din Fefeleaga (sau din Meandre, 100 lei, Concurs ori Pas în doi) este reprezentativ pentru ceea ce se poate vedea cu ochiul liber în ţărişoara noastră, ci plastica sordidă a „minimaliştilor” de ieri sau de azi (Reconstituirea, Ilustrate cu flori de câmp, La capătul liniei, Secvenţe, Casa dintre câmpuri, Proba de microfon, Croaziera, Patul conjugal, Această lehamite, Senatorul melcilor, Marfa şi banii, Poliţist adjectiv). Şi totuşi: mărgăritarul cel de mare preţ – o ştim dintotdeauna – îl găsesc doar acei temerari ce se încumetă a scurma după el în borhot…

Au revoir, les enfants

În ultima vreme am ajuns cu Theodor la doar trei concerte: Prokofiev (Concertul nr.1 pt. vioară şi orchestră – solist: Alexandru Tomescu, Simfonia nr. 5) şi Saint-Saëns (Concertul nr. 3 pt. vioară şi orchestră – solist: Florin Paul). În pauza unuia dintre ele mă văd, între alţii, cu simpaticul Csoby. Îmi spune că l-a întrebat pe Theodor la ce-s buni ochii, iar răspunsul său – în situaţia dată – a fost cum nu se putea mai adevărat: „Ca să facă lacrimi.” Punct.

Ioan a spus azi, pentru prima oară clar, cuvântul ma-ma (l-a mai rostit acum câteva luni, la Lupşa, însă nu atât de convingător). Uneori plânge minute-n şir, supărat de icebergurile premolarilor ce se căznesc să-i străpungă gingia. Abia aşteptăm să mai crească puţin ca să ne însoţească şi el – participativ, conştient – la concerte.

Primesc, pe facebook, o înregistrare video dintr-un concert sympho-pop de anvergură, cu Tudor Gheorghe. Nu-i sunt fan şi nu-l urmăresc, deci n-am ştiut de acest cântec. Însă câteva versuri au reuşit să-mi transmită o stare de fapt pe care, en famille, am început să o trăim şi noi – un fel de neverending story:

Au făcut copiii noştri dinţi

Muşcă din bunici şi din părinţi

Muşcă din văzduh şi din pământ

Muşcă şi din morţii din mormânt…

P.S. Fapt (aproape) divers: O informaţie din ziare anunţă că peste 100.000 de copii (din care precis o parte încă n-au făcut dinţi) au rămas orfani, în Japonia, în urma cutremurului devastator (dublat de tsunami) de săptămâna trecută. Şi, pentru că o lume întreagă este acum Japan sensitive, am fost invitaţi de nişte prieteni să vizionăm un film-surpriză din Ţara lui Soare-Răsare. Ni s-a spus doar că e din 1988 şi că a primit o notă bună pe imdb. Aveam să vizionăm – în regim de blind date – un impresionant desen animat: Mormântul licuricilor. Foarte în ton cu tragedia actuală din Japonia, povestea acestui film surprinde câteva zile dramatice din istoria japonezilor, în timpul bombardamentelor din 1945. Stricto sensu, e vorba despre doi fraţi (un băiat şi o fată) care-şi pierd pe rând părinţii în război şi care vor muri de subnutriţie. Însă punerea în pagină e pe cât de realistă (raiduri aeriene, lupta pentru supravieţuire în versiune homo hominis lupus – toate fără poncife melodramatice, amintind mai degrabă de Dodeskaden sau de Jocuri interzise decât de Lista lui Schindler, cu care a fost comparat), pe atât de poetică (de „fantastică”), demonstrând cu inteligenţă şi sensibilitate că realul este fantastic. Într-adevăr, soarta oamenilor (atunci când sunt „supt vremi”) este asemenea licuricilor ce pier mult prea repede.

Tot azi, jurnalele electronice pe care le accesez vestesc alte raiduri aeriene, următor declanşării războiului în Libia. La vita e bella. 

Balanţa

Oricum ai face, oricum ai da-o, tot la dilema grâu sau neghină (care – înainte de „seceriş” – sunt, vai, atât de asemănătoare) ajungi. Iar destinaţia lor finală – vezi parabola evanghelică a Semănătorului – e sau „jitniţa dumnezeiască” sau „plângerea şi scrâşnirea dinţilor”. Pentru că – ne spune şi Matei (12.35) – „omul cel bun din comoara lui cea bună scoate afară cele bune, pe când omul cel rău, din comoara lui cea rea scoate afară cele rele”. Izvorul celor bune (asemenea sânului de mamă care alăptează) este cu atât mai bogat cu cât e mai folosit, mai „accesat” de noi: preferând, bunăoară, să rostim o vorbă bună despre (sau către) aproapele/departele nostru. Şi poate că la fel e şi „comoara cea rea” a noastră: cu cât o folosim mai des, cu atât e mai prolifică în grăiri de rău şi cleveteli, în tot ceea ce ne acreşte şi ne înrăieşte inima. Există un „cârlig” şi-ntr-o parte şi-ntr-alta, înspre lumină-iubire şi înspre întuneric-ură (sau indiferenţă). Contează direcţia, sensul pe care ne îndreptăm, vectorul pe care îl alegem. Şi mai ales contează să nu ne trezim în stare să nu mai putem desluşi binele de rău, lumina de întuneric, iubirea de neiubire. Să ni se pară totul o harababură, un mega-mix amorf în care nu mai putem rândui cele trebuincioase de cele nefolositoare şi nu-l mai putem  vedea pe acel guy in the glass (propria noastră imagine în oglindă, ca-n poemul lui Dale Wimbrow) – singurul care dă verdictul şi ne poate spune dacă am trecut sau am căzut la proba supremă a vieţii: confruntarea (şi împăcarea) cu propria persoană. 

Din aceeaşi sursă pomenită mai sus aflăm – cumplit avertisment – că „pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii” (12.36). Mult mai „profitabil” este deci a căuta, oricât ar fi de greu, o mângâietoare vorbă de bine care – dacă s-ar putea – să fie, cum spunea Schiller, şi puternică. Dar să nu ne amăgim: nu se cuvine a căuta să ne îndreptăţim şi împuternicim prin „fapte bune”, grăind cele bune, însă tot răi fiind. Şi ce este binele pe care îl facem altora decât o „etică a devenirii”, a grâului şi a „seminţelor bune”? Strădania noastră, atunci când avem tăria să refuzăm zdrobirea de sine („încremenirea în proiect”) în numele zidirii de sine („devenirea întru fiinţă”), se aseamănă mamei vrednice şi iubitoare faţă de copiii săi, pentru care – povesteşte Constantin Noica în al său Jurnal filosofic – singura recunoştinţă cerută de la copiii, după tot ce-a făcut pentru ei, este să facă acelaşi lucru şi mai departe. (În cealaltă etică, a „neghinei”, se regăseşte fratele fiului risipitor. Dacă acesta are copii, cu siguranţă – mai scrie Noica – le cere recunoştinţă fiindcă „e tipul omului care ţine lumea în loc”.)

Lumea înnebunitoare, de care personajele unui roman de Thomas Hardy căutau să se ţină departe este, într-adevăr, minunată. Chiar dacă ne împinge adesea în pragul disperării (căci, înfiorându-ne de „absurdul” ei, ne-am pierdut cuminţenia nu mai credem în taine), ea rămâne de-a pururi teatrul surprizelor. Deopotrivă plăcute şi neplăcute. Plăcute, pentru că niciodată nu ştii de unde sare iepurele şi nici când se naşte în om, prin lucrarea metanoiei, „făptura cea nouă”. Şi neplăcute, pentru că fiecare dintre noi este predispus la „pierderea harului”, atunci când crede că „l-a prins pe Dumnezeu de-un picior”. De aceea se cade să privim la fiecare semen ca la un „posibil mântuit”, după cum e bine să ştim că numai cel care izbuteşte să reziste până la capăt, în ciuda tuturor piedicilor, va birui…

Apa ca un bivol negru

Există, printre aforismele lui Woody Allen, o cugetare (un remix, desigur, al unor gânduri ce-i urmăresc pe oameni de când lumea) prin care – involuntar – mărturiseşte nevoia omului de carpe diem. „Dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să râdă, spune-i despre planurile tale…” -  teologhiseşte Woody fără să-şi dea seama. Însă îndemnul acestui comic sofisticat al ecranului (care ne tot spune că nu se poate abţine să nu glumească despre lucrurile serioase) vizează  trăirea clipei şi, nota bene, pare să vină dintr-un impuls firoscos şi cuminte. Pentru că, o spune voalat chiar el (remixând înţelepciunea omenească de veacuri), poţi să-ţi faci câte planuri vrei, până la urmă tot trebuie să porţi ceea ce ţi-e scris în frunte. Să achiţi nota de plată, pentru că totul se plăteşte.

E aici, în această butadă, un posibil loc geometric al înţelegerii unui adevăr adesea uitat: nu suntem singuri în univers (ştiu, sună ca-n reclama promoţională a lui Spielberg la Întâlnire de gradul trei, dar n-am găsit altă rimă), va să zică cineva … „care este” … ştie cu adevărat desfăşurătorul real (nu imaginar) al vieţii omului. Dar câte planuri, câte vise, câte vieţi în devenire a curmat – doar în ultimele zile – apa ca un bivol negru (apropo de titlul unui excepţional documentar, azi uitat, despre inundaţiile din Ardeal din 1970, realizat – între alţii – de Dan Piţa, Mircea Veroiu, Iosif Demian ş.a.), ţâşnită din oceanul învolburat de cutremur, în Japonia … Ultimele cifre vorbesc de mii de morţi şi daţi dispăruţi, iar lista e în continuare deschisă. Cerul – cum spune Eric Maria Remarque într-unul din romanele sale (admirabil adaptat pentru ecran de Sydney Pollack, în Bobby Deerfield) – nu iartă pe nimeni. Sau? …

Sight, seeing

În prima duminică din Postul Mare, Biserica a rânduit – chestie cu schepsis – prăznuirea triumfului Ortodoxiei, amintindu-ne de rolul şi rostul cinstirii de icoane. De fapt, de aici pleacă totul, de la înţelegerea rolului şi rostului icoanei în viaţa liturgică. Atunci când, sub influenţa „condiţiilor istorice”, icoana a făcut loc tabloului religios (picturii ilustrative), şi-a semnat – fără să ştie – actul de excludere totală din (ceea ce a mai rămas din) biserică.

Destinul pictorului de icoane închipuit de Andrei Tarkovski şi de Andrei Koncealovski în admirabila, singulara frescă cinematografică Andrei Rubliov ne învaţă încă multe, dacă avem răbdare să-l desluşim. Ultimele cadre ne lasă de înţeles că splendoarea  icoanelor sale (prezentate, în film, în singurele imagini color) izvorăşte din clocotul unui ev sălbatic. În acele vremuri năprasnice însă, un adolescent ascultă de chemarea sa: aceea de a construi un clopot (mai mult ajutat de instinct, decât pe baza învăţăturii şi priceperii deprinse de la tatăl său, care – se plânge Borişca, la final – a dus cu el în mormânt ştiinţa construirii clopotelor), iar un monah ce-şi impusese tăcerea pentru vina de a fi ucis un frate de-al său ca să scape de la moarte o femeie săracă cu duhul (dar şi pentru că – în urma distrugerilor provocate de tătari şi de ruşii trădători de neam – a înţeles că nimeni n-are nevoie de icoanele sale) va rosti, după zece ani de tăcere, câteva vorbe adresate tânărului clopotar: „Hai cu mine în lume, tu vei construi clopote, iar eu voi picta icoane!...”

Ortodoxia pe care-o prăznuim astăzi este – dacă ştim şi vrem să trecem peste folclorul credinţelor de acum şi dintotdeauna – semnul frumuseţii restauratoare şi, pentru suflet, odihnitoare. Privirea aceea a sfinţilor din icoane care trece prin noi e măsura veşniciei cuprinsă în formele şi culorile atâtor zugravi şi pictori anonimi. Este, poate, „piatra din capul unghiului” care ţine încă în viaţă această lume înnebunitoare. Dar cine să-şi mai educe privirea, cine să o mai contemple acum? Alexander, în Sacrificiul tarkovskian, remarcă simplitatea şi totodată profunzimea icoanelor din vechime şi pare a spune: „Cine mai are azi ochi pentru ele?” 

Bombardaţi vizual de atâtea forme şi imagini (mai ales în mişcare) fără nicio noimă, nu mai ştim a căuta la icoane atunci când dorim a lega un dialog cu infinitul. Şi încă ceva: se vorbeşte mult, exagerat de mult, despre frumuseţea din ochiul privitorului, în vreme ce nimeni nu pomeneşte o iotă despre importanţa curăţirii acelui ochi, despre faptul că un ochi deprins a vedea deşertăciuni nu are cum să mai fie – înaintea cuvenitei sale primeniri – receptorul frumuseţii. Până la urmă, ajungem tot la cuvintele Scripturii ca icoană (şi, inevitabil, la Călăuza tarkovskiană): toate câte le veţi cere cu credinţă le veţi primi. Inclusiv sensul icoanei.

Peacock

Într-alt colţ al planetei, un tsunami urmat de un cutremur puternic a făcut câteva sute de victime. Câteva zeci de vieţi au fost secerate, alte câteva sute – se grăbeşte mass-media să constate – sunt răniţi şi, într-un fel sau altul, vătămaţi de natura supărată pe om. Pe aici, pe la noi, primele adieri de primăvară ne îndeamnă – încă o vreme – la visare, îţi dau senzaţia că totul (tot ce e bun, frumos, viu) este încă posibil. Cântecul guguştiucului sau al mierlei de dimineaţă (pe care îl auzim de vreo două săptămâni încoace) este şi el un vestitor al primăverii, asemenea păunului din finalul Amarcordului fellinian.

Mai nou, Ioan se ridică în picioare şi merge, sprijinindu-se de ziduri sau rafturi de bibliotecă. Se pregăteşte, în felul său, să întrupeze cugetarea blagiană: „Omul – singurul animal care umblă pe două picioare, vertical; el poate fi socotit ca o prelungire a razei pământului. Toate celelalte animale sunt tangente”. Eu, nătâng, îl urmăresc îngrozit că ar putea să cadă pe spate şi să se lovească la cap de gresie sau de vreun obiect ascuţit (sindromul drobului de sare nu mă ocoleşte), uitând că nici un fir de păr nu se clinteşte din capul omului fără ştirea lui Dumnezeu. Cu şaptezeci de ani mai în vârstă, mama abia mai umblă. Dar ştiu că prospeţimea lui Ioan şi prezenţa de spirit a lui Theodor sunt benefice pentru ea. … După scurta vizită de ieri la clinica din Szeged mi-a răsunat aievea refrenul unui cântec: Good from bad, past from present, I from me…On one side now, and on the other the end…  

Dear Miss

De 8 martie, Ziua Femeii pe partea mea de continent, soarele „cu dinţi” a limpezit cerul. Îmi vin în minte cuvintele criticului de cinema D.I. Suchianu, care – într-un interviu acordat Eugeniei Vodă pe când avea o vârstă venerabilă – afirma că se numără „printre cei – puţini – care mai cred în domnişoare” pentru că ele, domnişoarele, sunt „o elită a speciei, marele lux al planetei noastre”. Ce înţelege dumnealui prin domnişoară? „Nu o stare civilă, nici o anumită vârstă”, ci „graţie, farmec proaspăt şi reconfortant: o figură deschisă, ochi limpezi, dar mai ales un elan generos în faţa vieţii, o teribilă dorinţă de a pricepe, o stare de aplecare spre viitor”. Despre comportamentul feminin povesteşte (tot Eugeniei Vodă) şi regizorul Nopţii furtunoase, Jean Georgescu: „Pe vremea mea era altfel...o fată nu ieşea singură pe stradă până la 17 ani. Dacă se ducea la baluri, să întâlnească un curtezan, se ducea cu mama.” Şi adăuga, în interviul dat în 1982 că fetele (în 1982 A.D.) s-au făcut aşa, băieţoase, aleargă pe stradă cu nişte pantaloni, cu pantofii nefăcuţi, iar unele îmbrăcate bine mănâncă gogoşi. Astea sunt lucruri imposibile!”

Mă gândesc, acum, la – mai ales – două domnişoare din două filme japoneze foarte înrudite ca atmosferă: Tokyo Monogatari şi Okuribito. Ele sunt cu adevărat domnişoare în accepţiunea lui Suchianu, au farmec proaspăt şi reconfortant, au – fiecare – „figură deschisă, ochi limpezi şi  un elan generos în faţa vieţii, o teribilă dorinţă de a pricepe, o stare de aplecare spre viitor”. Forţa lor stă în graţie, iar înţelepciunea lor este dată de smerenia cu care ştiu să aştepte, să înfrunte opreliştile, să fie recunoscătoare şi să slujească celor apropiaţi. Prima, Noriko (din Tokyo Monogatari) trăieşte singură după ce soţul i-a fost dat dispărut în WWII. Îi îngrijeşte pe socrii veniţi în vizită în Tokyo dintr-un îndepărtat orăşel de provincie cu dragoste aleasă (iar credincioşia ei aminteşte de personajul Rut din Vechiul Testament), ca şi cum bărbatul ei (căreia continuă să-i rămână devotată) ar trăi încă. De fapt, pentru ea, el încă trăieşte…Cealaltă, Mika (din Okuribito) îşi înconjoară bărbatul cu îndelungă răbdare şi înţelegere atunci când acesta (un violoncelist rămas şomer) este nevoit să-nceapă viaţa de la zero, ca lucrător la pompe funebre.

În fine, tot în acest 8 martie, îmi amintesc de stihurile sanscrite dedicate feminităţii:

Câinele-a văzut o fată

„Carne!” – a zis, bătându-şi dinţii

Şi-şi priveau părinţii fata

„Floare!” – au zis, plângând, părinţii

Şi-a văzut-o un călugăr

„Bestie!” – a strigat ascetul

Şi-un poet privit-a fata

„Înger!” – a şoptit poetul…