Restaurare

Mă urmăreşte relatarea unei femei din documentarul american The Living Matrix. Femeia povesteşte că, pe la 30 de ani, a divorţat de bărbatul ei. Unul din motive era că acesta nu voia copii, în timp ce ea voia. Aşa că s-a mutat din America (unde locuia şi muncea) în Anglia. Şi-a spus aşa: „În doi ani o să-mi găsesc şi ceva de muncă (în alt domeniu, pentru că dorea să o ia de la început şi în acest domeniu) şi-un alt bărbat.” Dar viaţa avea alte planuri cu ea. Află, astfel, că analizele medicale nu i-au ieşit bine. Face nişte investigaţii şi i se spune că are un „pitic” pe creier. Adică o formaţiune tumorală. Se informează mai bine şi constată că din cauza tumorii nu va mai putea avea copii. „Ce ironie! – îşi spune ea. Tocmai acum când îmi doream nebuneşte să am copii!...” Nu acceptă nicio intervenţie chirurgicală (cum fusese sfătuită) şi începe să studieze „medicina alternativă”. Treptat înţelege că gândurile omului îi pecetluiesc sănătatea. Sau boala. Că inima „gândeşte” (de unde şi vorba românească: nu pune la inimă!) chiar înaintea creierului. Că, revenind la povestea ei, a existat cândva o perioadă când – copil fiind – îşi dorea extrem de tare să nu se căsătorească şi să nu aibă copii niciodată. Felul în care o trataseră părinţii, certurile din familie etc. îi pricinuiseră, atunci, o traumă. Pe care a uitat-o şi de care şi-a amintit doar peste ani, când s-a apucat să studieze şi alte modalităţi de vindecare. 

A venit atunci o clipă în care a încetat să se răzvrătească (pe soartă, pe acel „pitic” din creier) şi a început să devină înţelegătoare. Se împăcase cu tumora ei, a ajuns să o considere parte integrantă din ea. Din acel moment şi tumora, povesteşte ea, a început să bată în retragere, iar peste câteva luni, când şi-a repetat analizele, dispăruse cu totul. Nu ne spune dacă şi-a găsit un alt bărbat, dacă a ajuns să fie mamă, dacă este fericită etc. Tâlcul e în altă parte. Orice gând, fie el bun sau rău, ne afectează în moduri nebănuite. De noi depinde să ajungem să dorim să facem pace în „camera dorinţelor”, să luăm aminte la cuvintele pe care le-am pus la inimă. Şi să facem – atunci când este nevoie – cale întoarsă către / cea cel care eram meniţi să fim. Este un alt fel de a vorbi despre metanoie, despre restaurare, despre „devenire întru fiinţă”.  

Lynette

Aflu de o carte despre care nu ştiam nimic: Mărturie pentru cei ce înfruntă boala. Moştenirea lui Lynette de Pr. Luke Veronis (Ed. de Suflet, 2011). O americană (fiică de misionari baptişti) a descoperit Ortodoxia în timp ce activa la o biserică nedenominaţională, unde a predicat Peter Gillquist (un „creştin evanghelic” plin de zel, care i-a studiat pe Sfinţii Părinţi şi a căutat tradiţia sobornicească a Bisericii, găsind-o în cele din urmă în Biserica Ortodoxă). După o perioadă în care a ezitat (crezând că nu este loc pentru activităţi misionare în Biserica Ortodoxă), Lynette este primită, împreună cu soţul ei, în Biserică. Doreşte să fie misionară şi ajunge, împreună cu familia, în Albania. Într-o zi află că are cancer. Mai trăieşte aproximativ douăzeci de luni, pe care alege să le petreacă în Albania, unde va muri şi va fi îngropată. Experienţa ei este analizată şi sintetizată de autorul cărţii pe baza mărturiilor ei, a email-urilor şi a mărturiilor celor care i-au fost apropiaţi.

Lynette Hoppe (┼1960)s-a stins din această lume în anul 2006, cu bucuria cu care se vor fi mutat la cele veşnice doar mucenicii. Experienţa ei este zguduitoare prin tăria de caracter a acestei femei. Adevărata tărie de caracter, căci în lumea de azi – parcă mai mult ca oricând – perspectiva este anapoda: puternici sunt consideraţi nu cei „cu frică de Dumnezeu”, cei care se smeresc şi deprind a vieţui după Rânduială (iar nu după capul lor), ci aceia care – „emancipaţi”, „progresişti”, „iluminaţi” – pretind că le sunt sieşi suficienţi. În momentul în care a aflat că suferă de o formă galopantă şi avansată de cancer, Lynette a înţeles că de abia atunci avea să înceapă să trăiască ceea ce a propovăduit. La fel cum vor fi înţeles cei care L-au descoperit pe Hristos în gulagurile comuniste. Credinţa,  pentru Lynette, a lucrat întru schimbarea (îmbunătăţirea) sufletului ei, ştiind bine că sănătatea trupului nu o va mai putea recăpăta vreodată. Timpul pe care îl va mai avea de trăit a fost pentru ea un „timp al restaurării”, al deosebirii esenţialului de efemer.

Confruntându-se cu năprasnica boală, Lynette a înţeles că nu are timp de pierdut: cei care au „nedreptăţit-o” (sau au hulit) sunt şi ei iubiţi de Dumnezeu. Şi cine poate spune ce evoluţie va avea cel care, la un moment dat, grăieşte cumplite vorbe de ocară? A înţeles mai ales cum să trăiască atunci când, ştia prea bine, mult nu mai avea de trăit. A murit, se spune, cu zâmbetul pe buze (asemenea lui Iacob din Jacob’s Ladder), după chinuri groaznice în care a izbutit, totuşi, să facă linişte în sine.

Enigmatici şi cuminţi

Praznicul Adormirii Maicii Domnului îmi evocă mai ales imagini de tipul celor zugrăvite de Andrei Tarkovski în Oglinda sau de Alexander Sokurov în Mama şi fiul. E în firea omului să simtă o nemăsurată şi de negrăit tandreţe în preajma celei care – vorba lui Blaga, din poemul său, „Leagănul” – i-a legănat „întâiul somn şi, poate, întâiul vis”.

În Oglinda, Tarkovski pare să spună că datoria pe care omul o resimte faţă de cei ce, aşa cum scrie un popular poet (Adrian Păunescu), „enigmatici şi cuminţi, lângă noi se sting şi mor”, este cu neputinţă de plătit îndeajuns. Dintr-o astfel de datorie de a mărturisi dragostea (şi nostalgia) faţă de părinţi şi faţă de casa părintească, de a recupera amintirile uitate ale copilăriei, când totul era încă posibil, s-a născut – mărturiseşte Tarkovski – Oglinda. Un alt poet de peste Prut (Grigore Vieru) îşi mărturisea şi el târzia dragoste de fiu în poemul „Iartă-mă”:

Iartă-mă, ţi-e părul alb, înzăpezit,
Iartă-mă, pe lângă tine eu nu sunt.
Iartă-mă, cu ochii stai mereu la drum,
Iartă-mă, de-atâta timp nu ne văzum.
Rozele nu ţie, mamă, ţi le-am dus,
Pozele nu pe-ale tale-n rămi le-am pus,
Cântece nu pentru tine eu am scris,
Iartă-mă, pe alta o văzui în vis.
Iartă-mă, se duc ţipând cocoarele,
Iartă-mă, asfinte rece soarele,
Iartă-mă, e timpul nu ştiu cum, grăbit,
Iartă-mă, nu îndeajuns eu te-am iubit.

La Sokurov, în Mama şi fiul, o mamă grav bolnavă este purtată de fiu pe ale sale braţe, printre colinele verzi ale unui colţ de Rusie. În icoana ortodoxă a Adormirii Maicii Domnului, Hristos Îşi ţine în braţe Maica Sfântă (sub forma unui prunc). Reînvie versuri celebre ale unui hit folk din cenaclurile UTC-iste: „Tatăl meu, băiatul meu…mama mea, fetiţa mea.”

Undeva, într-un colţ de memorie, port încă vie şi amintirea relaţiei mamă-fiu din zguduitorul Recviem pentru un vis. Copleşitor, dincolo de stilul Aronofsky – răvăşitor, sofisticat, profund poetic – e sentimentul singurătăţii acelei mame, refugiul ei în emisiuni TV şi reţete de slăbire mincinoase, cu efecte devastatoare. La sfârşitul filmului, după infernul dependenţei progresive de pilule (care-i provoacă mari tulburări în organism şi-i rătăceşte iremediabil minţile) şi de promisiuni deşarte din partea unor şarlatani jurnalişti de televiziune (care-i dau speranţe false  că va ajunge să se bucure de cele 15 minute de celebritate într-o emisiune TV gen „Surprize, surprize”), mama (jucată magistral de Ellen Burstyn) se autosugestionează cu o fărâmă de rai imaginar: pe patul de spital (unde ajunge în urma unui tratament cu electro-şocuri) îşi închipuie că acolo, pe platoul „Surprizelor”, îşi reîntâlneşte fiul (îmbrăcaţi amândoi la patru ace) căruia-i spune: „Oh, Harry…Te iubesc, Harry!” Replica fiului (tot imaginară, pentru că Harry este şi el – pe cealaltă coastă a Americii – într-un alt spital, unde unul din braţe tocmai i-a fost amputat, în urma cangrenelor survenite datorită supradozajului de stupefiante): „Şi eu te iubesc, mamă!”

Asta e în filme sau în literatură. În viaţă, pentru mine, rămâne veşnic replica mamei din Recviem, înainte cu câteva clipe doar de a pleca în lumea umbrelor (via un „purgatoriu” de zece zile petrecut într-o sală de operaţie şi apoi la terapie intensivă). Replica fiului avea să fie rostită, cu întârziere, printre lacrimi către mama sa intrată deja în comă.

Awakening

Amicul Lucian Mircu – aflu de pe Marele ecran, blogul unde publică gânduri, opinii, cronici – a fost fascinat de un (relativ) recent film românesc: Portretul luptătorului la tinereţe. Titlul (câţi ştiu asta?) este o pastişă la adresa unui roman celebru de limbă engleză (un buildungsroman), apărut cu aproape o sută de ani în urmă: A Portrait of the Artist as a Young Man, de James Joyce. Naraţiunea filmului (inspirată, cum se zice la Hollywood, din „fapte reale”) l-a incitat pe Lucian (i-a schimbat, spune el cu un entuziasm contagios, viaţa), care până la întâlnirea cu filmul lui Constantin Popescu jr., a bănuit neamul românesc de laşitate în momentele cruciale din istoria sa („o naţiune de slugi şi vânzători meschini”).

Portretul luptătorului… l-a acaparat pe amicul meu prin „valoarea istorică, emoţională”, iar nu prin calităţile sale „estetice, cinematice”. Înţeleg, cred, foarte bine, „revoluţia” din gândirea lui Lucian. În urmă cu vreo 20 de ani şi eu descopeream – nu printr-un film, ci prin câteva cărţi – câteva nuclee de rezistenţă anticomunistă. De la noi şi din lumea mare: Nicolae Steinhardt (Jurnalul fericirii), Constantin Noica (Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru), iar mai recent (acum vreo doi ani) am ajuns şi la Soljeniţîn (Arhipelagul Gulag). Şi încă alţii. Nu pot uita nici cruciala întâlnire de pe marele ecran (o, tempora!) cu răscolitoarea Căinţă de Tenghiz Abuladze (şi cu al său final: „Ce drum e acela care nu duce la biserică?”).

Lucian a ajuns astfel să se documenteze serios despre subiectul cu pricina: rezistenţa românească anticomunistă din munţi. A participat chiar la o conferinţă pe această temă („Zilele Rezistenţei Naţionale Anticomuniste”) susţinută la Mănăstirea Sâmbăta. A descoperit, spune el, o altfel de Românie, altfel de români. O observaţie: ţara aceasta pe care cu atâta bucurie a descoperit-o (slavă Domnului!) credea „în Dumnezeu şi în neam”, dar în (sau prin) Biserică, ascultând de rânduielile ei. Îmi amintesc, involuntar, de una din apariţiile TV ale hâtrului Ernest Maftei, supranumit Bădia, care nu era străin de experienţa legionară. Povestea actorul (cu vreo 15 ani în urmă) că mulţi tineri au fost încântaţi de poveştile (auzite de la el şi de la alţii) cu legionari. Actorul a observat că tinerii de azi erau sensibili la „faptele de arme”, „de vitejie” ale bravilor care au înfruntat „puterea populară” instaurată abuziv în 1944 în România. Că erau atraşi de anecdotica mişcării de rezistenţă, însă nu mergeau de loc la biserică. „Mai mergeţi pe la biserică, fraţilor!” a fost, atunci, îndemnul cunoscutului personaj, către junii seduşi de întâmplările minunate ale „fiilor munţilor” care s-au opus terorii. Aceştia din urmă au supravieţuit mai ales prin modul de viaţă liturgic descoperit şi – adesea în cele mai inumane condiţii – aplicat de ei. „Am făcut din celulă chilie” afirmă unul din supravieţuitori, în documentarul Demascarea lui Nicolae Mărgineanu, pe care şi Lucian l-a vizionat recent. „Suferinţa ne-a fost dascăl” – spune altul. Dintr-o dată lucrurile încep să se lămurească. Experienţa le-a fost pecetluită de cel mai mare duşman al vremurilor moderne (în care confortul, comoditatea, interesele materiale sunt aşezate la loc de cinste): suferinţa, tortura, brutalitatea extremă. Şi adaugă, spunând că fără ele, trăirea lor creştină ar fi fost infinit mai slabă. La urma urmei are dreptate. Acolo, în închisorile regimului totalitar din anii 45-64, se putea învăţa – în ore mereu suplimentare de „curs practic” – lecţia iubirii de duşmani, care e piatra de încercare a oricărui se încumetă să-şi poarte crucea şi să-I urmeze Lui. Poate că – deşi, aşa cum remarcă Lucian, nu reiese prea bine din film – Biserica şi ale sale restauratoare ritmuri liturgice sunt forţa care le-a dat un ideal şi personajelor cuprinse în filmul lui Popescu jr. Care – ne spune Ion Gavrilă Ogoranu, autorul cărţii din care s-a inspirat filmul – „nu sunt personaje, dragă cititorule, sunt oameni vii, care au trăit cu adevărat, care au jertfit mult şi care nu mai au pe lumea asta decât cele câteva rânduri scrise în volumul de faţă...”.  Poate că în numele acelui ideal („îndumnezeirea prin har”), izvorât din Biserică, au trăit în izolare cei din cetele de rezistenţă anticomunistă din munţi.

Câteva întrebări se impun: Cât suntem de pregătiţi să primim acest cuvânt, noi cei crescuţi în hibernarea călduţă de după 1965 şi/sau în zăpăcitoarea „tranziţie” spre „pluralism”, „democraţie” şi o societate „tolerantă”, de după 1990? Berdeaiev parcă spunea că e nevoie de un nou Ev Mediu. Oare de ce anume are nevoie lumea de azi ca să se trezească, aşa cum se va fi trezit (oare?) în urma ravagiilor pricinuite de cele două războaie mondiale? Oricum, nu e de dorit a se invoca dezastre şi calamităţi (naturale sau provocate de oameni) în numele „deşteptării omenirii”. Împărăţia cerurilor este înlăuntrul nostru şi acolo se cade – mereu atenţi, la tot şi la toate – s-o căutăm. Lipsa împrejurărilor „prielnice”, a „călăuzelor vrednice” etc. nu sunt decât scuze invocate spre a ne acuza, noi pe noi, de păcatul cumplit al indiferenţei.

Losing his religion

A fost odată ca niciodată…Eram în penultima clasă de liceu, aveam aproape 18 ani şi – recunosc – dintre scriitori (atunci când nu mă gândeam la abisalul univers dostoievskian) mă obseda James Joyce, ale cărui obscure (dar pentru mine încântătoare) opusuri tocmai le citisem: Ulise, Portretul artistului în tinereţe, Oameni din Dublin. În această ordine. Ei bine, într-o zi de sâmbătă a anului 1986 am participat la o „sesiune de comunicări ştiinţifice” cu o lucrare intitulată „Evoluţia personajului la James Joyce”. Titlul mi-a fost propus (alături de alte câteva variante) de un excelent dascăl de limba română (ce fusese şi inspector), pe care însă nu-l aveam profesor la clasă, dar a avut amabilitatea să mă ajute să găsesc un topic pentru lucrarea mea. Era un tip exigent şi drept, la care nu se putea să treci dacă nu citeai (poezii, romane, piese de teatru, critică literară) pe rupte. O, tempora! Seara, ca de obicei, mă uitam la televiziunea iugoslavă. Pe atunci TV Novi Sad transmitea, sâmbăta, un al doilea film pe la ora 23.00. În mintea mea era doar Joyce. Mă gândeam atât de intens la cărţile lui încât ajunsesem să-mi zic aşa: Ce-ar fi să dea sârbi un film după Joyce? Şi filmul de la ora 23.00 începe cu un peisaj din natură (un râu ce curge la vale dintr-un munte), muzică tradiţională irlandeză în fundal, iar pe ecran apare titlul: A Portrait of the Artist As A Young Man. Nu-mi venea să cred ochilor! Vârsta crudă  pe care o aveam atunci mă predispunea la interpretări în cheie „paranormală” a realităţii. Difuzarea acestui film nu doar într-o perioadă, ci chiar în clipa în care mă gândeam la Joyce, mi se părea un „semn”. Unul din multele „semne” ce mi s-au „arătat”şi pe lângă care am trecut poate, prea repede…Recent am regăsit acest film din 1977 în format digital, în luxoasa librărie Cărtureşti de pe bv.  Magheru di Bucureşti. Era alături de o altă ecranizare (tot necinematografică) după Joyce: Ulysses. Descopăr aceste filme şi pe you tube. Nostalgie…

Acum, după (mai bine de) 20 de ani, cu alte „antene”, încă mă mai gândesc la Joyce. La revolta sa pe romano-catolicism (preoţi, biserici etc.) produsă în urma unei fisuri. Pentru că începuse bine (ori ba?), cu lecturi intense din scolastici (Toma d’Aquino la loc de cinste), cu experienţa confesionalului etc. Dar ceva se rupse în el şi nu se mai putea mărturisi şi cumineca („fiindcă şi cuminecătura s-ar putea să fie trupul şi sângele fiului lui Dumnezeu şi nu o fărâmă de pâine”). Şi-a pierdut credinţa (romano-catolică). Şi în cazul lui, cred, a fost o fricţiune fatală cu puritanismul unei societăţi. La fel s-a întâmplat cu Nietzsche sau Ingmar Bergman, care au fost terorizaţi, în familie, de rigorismul patern al unui tată pastor (luteran). Spre deosebire de preotul (romano-catolic) de ţară al lui Bernanos (şi Bresson, în film: Jurnalul unui preot de ţară), spre deosebire de Nazarin al lui Buñuel, Joyce s-a autoexilat nu numai geografic, dar şi spiritual. Când un amic îl chestionează: „Aşadar, nu intenţionezi să devii protestant?”, Stephen Daedalus (alter ego-ul lui Joyce din Portret şi Ulise) răspunde: „Am spus c-am pierdut credinţa, nu că am pierdut respectul faţă de mine însumi. Ce fel de eliberare ar fi aceea, să părăseşti o absurditate logică şi coerentă ca să îmbrăţişezi una nelogică şi incoerentă? … N-am să slujesc ceva în care nu mai cred – fie că se cheamă căminul meu, patria mea sau biserica mea – şi-am să încerc să mă exprim în vreun mod de viaţă sau de artă pe cât de liber şi pe cât de întreg voi putea, folosind întru apărarea mea singurele arme pe care îmi îngădui să le folosesc – tăcerea, exilul şi viclenia.” Rebelul Joyce  continuă să pluseze: „Nu mă tem a fi singur sau a fi respins de dragul altuia sau a părăsi orice va trebui să părăsesc. Şi nu mă sperie să fac o greşeală mare, o greşeală de-o viaţă, poate chiar cât veşnicia de mare.” Vorbele sentenţioase ale celui care avea să dea lumii două şarade geniale (Ulysses, Finnegan’s Wake) îmi par, acum, că risipesc doar amăgitoare sclipiri luciferice…

Seduction

Pe platoul TVR, în luna februarie a.c., amfitrionul emisiunii „Dialog spiritual”, prof. univ. Claudiu Arieşan a vorbit aşa despre oamenii de film (actori, regizori, compozitori, directori de imagine etc.) despre care am scris în Pseudokinematikos. Fals tratat de cinema românesc: „Oameni pe care în primul rând Marian  îi iubeşte cu adevărat, îi venerează la un mod strict cultural, fără să-i adore, văzându-le şi slăbiciunile şi alunecările, dar în umanitatea lor îi propune – şi-i propune – ca modele de interpretare culturală.” Cu o precizare: că drumul până la iubire şi „venerare în sens cultural” a trecut printr-o fază de „adorare”. Acum, detaşat, înţeleg că – inconştient – căutam şi iubeam la ei (în opera lor) ceea ce preţuiesc şi acum la filmele lor – acele „frumuseţi uitate”, majoritatea făurite în condiţii de dictatură (înainte de 1990): aspiraţia spre absolut. Deh, erau vremuri pe când corectitudinea politică („toleranţa”, negarea nătângă şi ilogică a existenţei unui adevăr absolut etc.) nu era dezideratul suprem. De aceea absolutul încă mai putea să fascineze, să seducă artistul.

*** 

O altă seducţie, din acei ani: tele play-ul pe care-l descopăr pe you tube, filmul englez Little Lord Faunterloy. A rulat şi în cinematografele româneşti în vara anului 1984, cu titlul Micul lord. O melodramă pe o temă nobilă: reîntregirea familiei. Un tânăr lord (care-şi descoperă „sângele albastru”, copil fiind, şi se mută din America în Anglia) reuşeşte să-l împace pe bunicul englez (ursuz şi mândru de condiţia sa nobilă) cu mama sa americană (de condiţie socială umilă, dar demnă). Interpretul principal – un copil teribili în anii aceia: Ricky Schroder, figură cunoscută dintr-un blockbuster difuzat şi el pe ecranele româneşti (The Champ sau Campionul de Franco Zefirelli, cu Jon Voight şi Faye Dunaway) – este secondat de Alec Guiness (l-a jucat pe Obi-Wan Kenobi în Star Wars). Nu ştiam eu că abia peste 27 de ani aveam să aflu, la mama, pacea din finalul acestui film care – mărturisesc – m-a sedus. Şi nu ştiam, desigur, că această pace îi va fi – minunatul, sublimul – cântec de lebădă…

Printre stele

Am tradus în româneşte un documentar: The Living Matrix. Poveşti de vindecare miraculoasă şi teorii ştiinţifice revoluţionare. Organismul conţine în sine leacuri pentru cele mai teribile boli, iar intervenţiile chirurgicale sunt agresiuni asupra corpului uman. Şi încă ceva: inima omului are raţiune şi, înaintea creierului, primeşte informaţii care se depozitează apoi în subconştientul uman (explorat de Tarkovski în Solaris şi Călăuza), unde zac şi lucrează tot felul de excrescenţe, tumori etc. Cum ar veni: propriile gânduri (sau vorbe puse „la inimă”) sunt pricina bolilor pe care le dobândim. Şi, printr-o condiţionare inversă, tot gândurile noastre ne vindecă, prin autosugestie (metoda placebo), atunci când ajungem să facem pace în noi, să oprim furtunile care ne răscolesc sufletul. Oricum, merită încercat, indiferent de rezultatul final.

Fără să ştie de toate astea, mama, în ceasul din urmă, a izbutit. Aşa a plecat spre sala de operaţie (ca apoi să treacă printr-un „purgatoriu” post-chirurgical de nouă zile): împăcată, fără balast resentimentar. Ascult, acum când scriu, un remix dance al celebrei teme muzicale din Siberiada (compozitor: Eduard Artemiev) şi sunetele electronice produse de trupa PPK la sfârşit de mileniu doi mă iau cu ele într-o nostalgică expediţie fantastică. Acolo, în zări nevăzute, printre stele, va fi odihnind acum sufletul mamei mele, al bunei mele mame…

Despre PSEUDOKINEMATIKOS - un "Dialog spiritual" @ TVR Timisoara

Pe 2 februarie 2011 (ziua când, în 1882, se năştea scriitorul-vrăjitor, James Joyce) am fost invitat de dl. prof. univ. Claudiu Arieşan la TVR Timişoara. Am participat la un Dialog spiritual despre cartea pe care am scris-o (iar librăria Cărtureşti mi-o lansase cu numai două zile în urmă, pe 31 ianuarie), despre cinematograful românesc. 

Interviul aici.

Homework

Există, în manualul de engleză English News and Views, adresat elevilor de liceu (clasa a XI-a) şi apărut la Oxford University Press (prima ediţie: 1998), următorul text: „What Values Are Left?”. El figurează ca un fel de coda pentru capitolul „Changing Realities”. Aşadar: Ce valori au mai rămas oamenilor? Sau, cum ar spune un menestrel rock din veacul XX, „Doamne, vino Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni…” In nuce: Prea puţin ştiau Darwin, Marx şi Freud (şi, am putea adăuga, Nietzsche) ce revoluţie intelectuală şi morală aveau să declanşeze ideile lor. Dar chiar şi acum, după aproape două sute de ani, suntem oare conştienţi de colosala influenţa a gândirii acestor oameni asupra noastră (supravieţuirea celor puternici, „dreptatea socială”, subconştientul ca depozitar al vieţii reale al omului)? Halal lume nouă, adaugă autorul textului.

Am postat pe facebook un comentariu la Călăuza lui Andrei Tarkovski. Cineva, unul din prietenii virtuali, a venit cu primul feed-back: „Un film genial.” Am încercat să-i răspund, arătând că nu termenul „genial” este cel mai potrivit (geniali sunt artişti ca Tarantino, de exemplu) în acest caz, ci „profetic”. Am argumentat că un astfel de film (ca si celelalte filme ale lui Tarkovski) ne pregăteşte – dacă îl privim cu atenţie, cu ochiul curat – nu pentru o altă vizionare de film(e), ci pentru taina Mărturisirii, pentru Biserică – ambele atât de proscrise în „minunata lume nouă”. Dar e nevoie să vezi Călăuza dincolo de „stil”, de anecdota S.F., de pledoaria de tip ecologic etc. Miracolul întâlnirii cu Dumnezeu, vine replica persoanei ce consideră filmul genial, nu este legat de un loc creat de oameni (biserica, desigur). „Călăuza ne arată drumul credinţei (un drum anevoios, greu, către locuinţa sufletului) pe care însă mulţi l-au găsit în afara bisericii” (adică „dincolo de ziduri, convenţii, dogme”, unde „nu sunt preoţi, nici ipocrizie”). Corolar: „Călăuza ne deschide ochii spre drumul Mântuirii, un drum pe care Biserica este doar un popas”. Dar interpretat astfel, filmul lui Tarkovski este sărăcit de însăşi esenţa sa, căci drumul spre mântuire – ne arată el, în spiritul Tradiţiei Patristice – trece prin Biserică. Sau ce a mai rămas din ea după furtunile iscate de gândirea lui Darwin, Marx, Freud & co.. De fapt, ce vedem în Călăuza e acest „rest” al Bisericii: nişte pereţi decrepiţi cu pardoseala inundată de ape, vecinătatea unor dune de nisip şi multe semne ale apusei civilizaţii creştine. „Tensiunea” filmului e dată însă de refuzul Profesorului şi Scriitorului de a trece pragul Camerei Dorinţelor (organul credinţei li s-a atrofiat) contrabalansat de strădaniile Călăuzei de a aduce cât mai mulţi oameni pe „calea îngustă” a Fericirii (desăvârşirea). De a-i aduce până în prag. Apoi fiecare îşi vede mai departe de lucrarea „devenirii întru fiinţă” sau a „încremenirii în proiect”.  

Un alt comentator consideră că în întreg filmul lui Tarkovski transpare eşecul. Eşecul societăţii de a pătrunde în „Zonă”, eşecul de a bloca accesul celor care doresc să pătrundă în călătoria iniţiatică de acolo. Eşecul călătorului sau al căutătorului – fie el artist, om de ştiinţă, preot, călăuză, iubit, tovarăş de viaţă. Sentinţa sa e fermă: „Nu există nimic divin acolo, după cum nu există nimic care să se opună divinului. Ea există pur şi simplu, nici urâtă nici mirifică, iar toate fantasmele îşi au originea în teama şi neîncrederea în sine a personajelor.” Cu alte cuvinte: zidurile, convenţiile şi dogmele care ne ajută, ne ghidează în calea noastră  spre mântuire, sunt în Călăuza creaţii ale propriilor noastre minţi, ca un fel de jaloane sau „bile albe”, expresii ale incapacităţii noastre (genetice?) de a fi in contact cu noi înşine, de a ne accepta aşa cum suntem, de a trăi în conformitate cu credinţele noastre cele mai lăuntrice. Peste toate, adaugă el., Călăuza vorbeşte despre „eşecul altarului” în sine, care „nu a reuşit niciodată să mântuiască pe nimeni” pentru că „cei ce ajung acolo nu doresc cu adevărat mântuirea, ci îmbogăţire rapidă sau altceva”, iar „conştientizarea acestui fapt le-a zburat creierii”. Nimic nu se schimbă în viaţa personajelor din acest film. În concluzie: omul nu reuşeşte să (se) comunice, maimuţa da. Adevărat, dar care om şi care comunicare?  

Valorile rămase omului, în acest început de veac XXI? Una singură: umanismul (trăiască Leonardo cu al său om înscris în cerc!). Valorile pe care mizează Călăuza lui Tarkovski? Credinţa, nădejdea, iubirea. Şi, ca bonus, o imensă nostalgie după pierdutele ritmuri liturgice – pentru unii mumă, pentru alţii ciumă. Avem de ales între două forme de nebunie: a „supraomului” de tip nietzschean şi a „idiotului” (nebunul întru Hristos). Pentru că nu este distracţie, ci predică-profeţie, Călăuza este un film cu temă (de casă): fiecare spectator este chemat să reflecteze la diferitele modalităţi de angajare în călătoria prin zona numită viaţă.

Home, sweet home

Ne-am întors acasă puţin mai repede (cu câteva zile). Numai bine am prins praznicul Schimbării la Faţă în bisericuţa de la Poliţie – acasă, cum ar veni.

Poate că zicala Home, sweet home păstrează (involuntar) ceva din energia taborică. Poate că asta au vrut să spună cei trei Apostoli acolo, când au cugetat: „Bine este ca noi să fim aici” pentru că „veşmintele Lui s-au făcut strălucitoare, albe foarte, ca zăpada, cum nu poate înălbi aşa pe pământ înălbitorul” (Marcu 9, 3). Poate că l-a asta s-a gândit şi Călăuza lui Tarkovski atunci când, în pragul „camerei miracolelor” spune că şi-ar dori să se mute acolo cu soţia lui şi cu fetiţa lor infirmă: „Ce bine este aici! Ce linişte! Nu este nimeni care să ne facă vreun rău!” Şi încă ceva: poate că – asemenea Scriitorului şi Profesorului din Călăuza / Stalker – omul certat cu Biserica şi rânduielile Ei, cu preoţii (grosso modo) pe care-i condamnă pentru nevrednicia lor (ba unul face trafic cu ţigări, ba altul e „imoral”, ba toţi sunt lacomi de bani şi nu educă poporul în spiritul respectului pentru aproapele, ba – mereu grosso modo – niciunul nu este „politically correct” şi nu se implică în „acţiuni sociale” etc.), nu a descoperit încă frumuseţea luminii taborice din ritmurile liturgice ale Bisericii. Nu a descoperit, pentru sine, o oază de frumuseţe liturgică, un duhovnic care să-i neteze calea spre unirea – tainică, sacramentală – cu Hristos, o biserică unde să poată spune că a ajuns la liman, că a ajuns acasă. Şi nici nu are cum să descopere toate acestea câtă vreme inima (iar unde se află inima, este şi comoara) îi este  iluminată – vorba lui Constantin Noica – de radicalismul iconoclast şi puritan (cristalofil, ar spune Steinhardt) al iluminiştilor. În numele acestei ideologii (pseudo-religii) nu ajungem să salvăm pruncul din copaie şi-l lepădăm împreună cu apa sa murdară.

Dar să nu deznădăjduim şi să nu ne smintim: lumina liturgică aşteaptă ca omul să-şi cureţe ochiul interior pentru a o contempla, pentru a o apropia, pentru a se împărtăşi cu ea. Nu ne naştem toţi la aceeaşi vârstă.

Taxi driver

Flashback: Schitul Darvari din centrul Bucureştilor – o oază de linişte, de splendoare iconografică (iconostasul bisericii şi al paraclisului, dar şi fresca). În mijlocul acelei oaze, două nedumeriri. Mai întâi, „icoana făcătoare de minuni” cu Maica Domnului şi Pruncul Iisus, care nu este decât un tablou religios cu puternice tuşe pietiste. Apoi, reprezentările cu Dumnezeu-Tatăl, „Cel Vechi de Zile” (Facerea lumii, Alungarea din rai a lui Adam şi a Evei etc.) Căruia nu poţi să-I vezi chipul fără a muri numaidecât. După vizita la schit, o altă vizită de neuitat, acasă la tatăl Lamiei: nonagenarul actor care-l interpreta, în 1976, pe trufaşul (dar „recuperatul”) doctor Pavel, personajul principal din Singurătatea florilor.

Cred că motivul pentru care Singurătatea florilor se reţine este că personajele nu vorbesc „de capul lor”. Au mereu un „volant”, caută – fiecare în felul său – o „îndreptare”, o mai bună aşezare în raport cu personajul principal. Singurul care vorbeşte „de capul său” e doctorul Pavel, cel care – în film – are o zi grea şi „nu este nici obişnuit, nici pregătit pentru zile grele”. Întreaga poveste se derulează, aici, în jurul unui „ca şi cum”. Toţi se poartă cu el, chiar şi atunci când îl tratează cu asprime, ca şi cum l-ar iubi. Întâlnirile sale (cu un fost prieten din tinereţe, cu fosta soţie şi cu fiica lor, cu un fost elev, cu fratele său) din această zi revelatoare sunt tot atâtea „bătălii”. Există, în Singurătatea florilor, o singură întâlnire care nu este o „bătălie”, ci o informală şedinţă de psihoterapie. „Artizanul” ei: un şofer de taxi neobişnuit de sfătos (Toma Caragiu). Neobişnuită este şi răbdarea sa, ştiinţa de a asculta, de a înţelege şi de a-şi iubi (în absenţa oricăror motive) aproapele. Iar aproapele său este, vreme de câteva curse cu taxiul, acest doctor neîmpăcat cu sine (şi cu lumea) ce încearcă să dăruiască, fără succes, un buchet de flori prietenilor, rudelor apropiate sau unor cunoştinţe de ocazie (Radu Beligan). Nimeni nu vrea să i le primească pentru că, venind din partea lui, sunt ca de plastic.

Surprinzătoare, în Singurătatea florilor, este nu purtarea ursuză şi acră a doctorului, ci bunătatea şi înţelepciunea duhovnicească a şoferului de taxi. Neghiobiei şi egoismului li se răspunde cu înţelegere şi blândeţe. Tot dialogul „maieutic” din acest road movie nu este altceva decât o ruşinare restauratoare a celui care se crede autosuficient, care „jigneşte pe cei din jur şi atunci când tace”, dar va înţelege până la urmă cuvântul „duhovnicului” său: fericirea omului se află atunci când ştii să legi, armonios, toate aspectele vieţii. Doctorul Pavel, ajutat de un sfătos taxi driver, trece peste etapa remuşcării sterile (şi nerodnice), deprinzând treptat calea metanoiei. Înţelege, la final, că „atunci când nu merge ceva în urmă, nu e bine să o iei prea repede înainte”.

Zona

De la Iisus Hristos zicere: „Tot ceea ce veţi cere cu credinţă veţi primi.” Nota bene: cu credinţă. Călăuza lui Tarkovski, un fel de „nebun întru Hristos”, duce curioşii (ori nevoiaşii) înspre „zona” în care – se spune – se împlinesc toate cele cerute, în taină, cu credinţă. Cu dreaptă (lucrătoare, ziditoare, restauratoare) credinţă.

Călăuza este (şi) un fel de reeditare a poveştii din Solaris, realizat de regizor cu vreo şapte ani în urmă. Nu este vorba de nimic misticoid în apologurile tarkovskiene. Minunea (miracolul) nu exclude şi nu anulează aportul raţiunii – dimpotrivă. Atâta doar că raţiunea trebuie să fie îmbisericită (iar nu autosuficientă). Minunea se petrece doar dacă omul îşi curăţeşte în prealabil inima, ochiul, simţurile, ca să o poată recunoaşte. În plus, ni se spune că „totul depinde de noi, nu de Zonă”.  Minunea, aşadar, este o „împreună lucrare”, o „co-laborare”. La fel ca Rugăciunea. Dar cum să înţeleagă asta Profesorul şi Scriitorul, care pătrund în „zonă” cu „gânduri necurate”? Unul vine din dorinţa de a o arunca în aer (la fel cum ştiinţa modernă este predispusă la eradicarea oricărei forme de transcendent, de mister, „ce nu poate aduce fericire nimănui”), altul din plictiseală, dintr-o curiozitate vicleană, înecată în trufie luciferică. Niciunul din ei nu trece „pragul” din „ultima cameră”. Niciunul nu este pregătit să se mărturisească. Fiecare este gata oricând să-l „spovedească” (blameze, clevetească, anuleze) pe celălalt. Amândoi îl dispreţuiesc pe cel care, altruist, le oferă şansa de a ajunge la „făptura cea nouă”. La întoarcerea din „zonă”, Profesorul şi Scriitorul rămân în picioare, la un bar, cu câte o votcă în faţă. Nu spun nimic. Cu ochii goi privesc înspre a treia „persoană” a „treimii”, care se reîntoarce acasă, împreună cu femeia sa, cu fetiţa lor invalidă (o „pedeapsă a Zonei”, zice unul din ei) şi cu un câine pe care l-a întâlnit în „zonă”.

Călăuza lui Tarkovski este, poate, cel mai frumos poem-apolog (apofatic, încifrat, subtil) dedicat Bisericii şi (aparent) apusei civilizaţii liturgice. Căinţa lui Abuladze, realizat cinci ani mai târziu, îşi dezvăluie (însă pe şleau, explicit) mesajul şi „codul” secret: „Ce drum e acela care nu duce la Biserică?” Şi unul, şi celălalt sunt filme-icoană prin aceea că trimit privitorul (atent şi treaz, care şi-a pregătit, în prealabil, antenele potrivite de recepţie) nu atât la un alt film, ori la cinema în general, cât la Biserică.