Icoana ca Scriptură

sursa: Hyperliteratura

titlu: Icoana ca Scriptură
titlu original în limba engleză: Icon as Scripture
autor: Lazar Puhalo
traducere în limba română de: Marian Sorin Rădulescu
editura: Theosis, 2009
număr de pagini: 202
O carte despre icoane, oricând binevenită, ne aminteşte că locul icoanei este, înainte de toate, în biserică.
Sinopsis:
Icoanele sunt o altă modalitate de a interpreta corect şi de a comunica mesajul Sfintei Scripturi. Dar ce înseamnă „interpretare corectă”? De-a lungul vremii, arta iconografică a fost deliberat controlată şi articulată pentru a reprezenta – cu un limbaj plastic ale cărui norme (canoane) se cer încă desluşite – Sfânta Scriptură. Cartea lui Lazar Puhalo devine astfel un prilej de călătorie întru descoperirea sau redescoperirea frumuseţii restauratoare spre care ne îndreaptă privirea aceste „ferestre spre absolut”.


În icoană, ritmicitatea formelor este menită să facă legătura cu Sfânta Scriptură, icoanele devenind astfel echivalentul vizual al Scripturii. În Bizanţ, aceste principii iconografice nu au fost compromise de dezvoltarea formelor printr-o anumită graţie şi frumuseţe, prin aderenţa la diferitele stiluri şi curente artistice. Diversele şcoli de iconografie canonică nu diferă în această privinţă.
Pictorul ortodox renunţă la reprezentarea naturalistă a spaţiului, pentru că ceea ce contează nu este atât acţiunea reprezentată, cât mai ales comuniunea cu privitorul. Icoana nu este o artă care ilustrează Scriptura, ci un limbaj care este echivalent nu literei biblice şi nici cărţii ca obiect, ci propovăduirii evanghelice. Astfel, icoana are aceeaşi semnificaţie, acelaşi sens liturgic, dogmatic şi educativ ca şi Scriptura. Prin comparaţie, arta religioasă din Occident – următor vremurilor ortodoxe de acolo – a început să împrumute din principiile Greciei pre-creştine, unde înţelegerea omului trupesc şi a celor nevăzute era condiţionată de nivelul naturii umane, de epocile istorice, de circumstanţele politice etc. Se cuvine, aşadar, să înţelegem că „perspectiva răsturnată” din iconografie constituie un element esenţial de limbaj plastic – sugestiv şi de relevant – ce asigură corectitudinea icoanei din punct de vedere scriptural. Şi aceasta pentru că Evanghelia ne invită să ne „răsturnăm perspectiva”, să privim viaţa, lumea şi pe noi înşine dintr-o perspectivă diametral opusă felului în care lumea priveşte aceste lucruri.
Un loc aparte în prezenta lucrare îl ocupă referinţele critice la şcolile de iconografie necanonice, dezvoltate – de la Reformă încoace – sub influenţa unei gândiri şi sensibilităţi populare, lumeşti. Produsele edulcorate şi pestriţe ale acestor şcoli de pictură îl zugrăvesc „nu pe Dumnezeul-om, Iisus Hristos, ci pe liderul unui cult religios din California: un şarlatan cu mult sex appeal, o combinaţie de Robert Redford şi Charles Manson”. Aceste tablouri degenerate – foarte răspândite şi în mediul ortodox – reprezintă „tot ceea ce Hristos nu este şi nu reprezintă nimic din ceea ce este El. Sunt pur şi simplu reprezentări ale unui Antihrist ce se dă Iisus Hristos”. Alteori Hristos este surprins „sub forma unui actor efeminat, cu ruj pe buze şi pudră roşie acoperindu-i trăsăturile fade”. Ori părul lung a fost cu desăvârşire interzis de hotărârile Celui de-al Treilea Sinod Ecumenic. „Reprezentarea este cu atât mai blasfemiatoare” – afirmă autorul – „cu cât se vrea în mod intenţionat o icoană a lui Hristos”.
Meritul excepţional al cărţii de faţă este acela de a ne reactiva – în lumina învăţăturii scripturale şi a Tradiţiei Bisericii Ortodoxe – spiritul critic şi discernământul (sau dreapta socotinţă) atunci când ne raportăm la icoane. De dorit ar fi ca predania despre frumuseţea restauratoare a icoanei să transceadă litera cărţii de faţă şi să ne problematizeze vis à vis de imaginile pe care le cinstim. Şi poate că acum, mai mult ca niciodată, este nevoie să ne amintim şi să conştientizăm cuvintele afirmate cândva de Sf. Ioan Damaschinul: „Arată-mi icoanele la care te închini ca să pot să-ţi înţeleg credinţa.”

Nicolae Steinhardt - Primejdia mărturisirii

sursa: Hyperliteratura

titlu: Primejdia mărturisirii
autor: Nicolae Steinhardt
editura: Polirom, Seria de autor N Steinhardt, 2009
număr de pagini: 280

Primejdia mărturisirii consemnează situarea monahului Nicolae Delarohia „între viaţă şi cărţi” printr-o serie de mărturisiri pe teme de cultură, politică şi patristică.


Sinopsis:
Deşi îi plăcea să folosească adesea hiperbole, imaginile fantastice create de exprimarea lui Nicolae Steinhardt nu erau câtuşi de puţin rupte de realitate. „Timpul taifasului” de la Rohia înregistrează analizele făcute de „Părintele Nicolae” pe texte clasice sau contemporane, dar şi o chemare – adresată atât tinerilor săi interlocutori, cât şi virtuailor cititori – spre ordine.

Dintru început se cuvine a preciza că Nicolae Steinhardt considera cultura – „atunci când este adevărată” şi „stă sub semnul unui duh iubitor de oameni” – un „imn de laudă adus vieţii”. Cultura („caldă, vivace şi puternică”) nu constituia pentru el o „pricină de sminteală”. Avea, de aceea, cultul călătoriilor în timpuri şi spaţii dintre cele mai insolite. Contrar atitudinii crispate vizavi de „celălalt”, de „străinătate”, Steinhardt învăţa din călătorii că oamenii, deşi diverşi, sunt „solidari cu noi”, că „străinul a cărui scară de valori şi ale cărui puncte cardinale sunt altele decât ale noastre, este totuşi aproapele nostru, vecinul nostru (cum spun englezii), semenul nostru, adică, în sensul cel mai ontologic şi mai teribil al termenului”.
O atenţie aparte se acordă momentului convertirii („un acces la fericire”) din închisoare. Ieşind „din întuneric, din chin”, Steinhardt nu a intrat numaidecât într-o „stare de fericire perfectă”. Totuşi, necazurile care se întâmplă ulterior convertirii vin „pe un fond de fericire, de linişte”. Botezul sincer însă „nu este cu apă”, ci „cu duh şi foc”. („Apa de la Jilava pentru mine, cum ar spune: Fântânile Romei!”) Acolo, în închisoare, a trăit Steinhardt o „experienţă atât de cutremurătoare şi de revelatoare”, încât ştia că – dacă o să apuce liberarea – nu va putea reveni la viaţa dinainte. Şi n-a revenit. S-a îngrijit încă trei ani de „bătrânul său părinte” (care a murit la nouăzeci de ani), apoi a pornit să-şi caute o mănăstire. Prietenul său, filozoful Constantin Noica, avea să-l „năşească” a doua oară. Lui îi datora „blagoslovenia peregrinării prin închisoare” (pentru că a refuzat să fie martor al acuzării într-un proces legionar) şi „deschiderea ochilor tâmpi”. Acum îi descoperea „liniştita şi retrasa mănăstire de la Rohia”, în judeţul Maramureş.
Vrednică de atenţie i se pare lui Nicolae Steinhardt distincţia între „descurcă-te” şi răzbate”. Pe când „descurcă-te” lansează o „invitaţie la mită, şperţ, minciună, linguşire, făţărnicie, furt”, fiind „expresia verbală, activă şi nocivă a supremei şmecherii”, „a răzbate” duce cu gândul „la cu totul alte valori”. Deşi descurcăreţul este „omul zilei”, răzbătătorul – ne aminteşte el – era altădată „omul care prin muncă şi capacitatea sa înfrunta şi înfrângea greutăţile vieţii, izbutind să le străbată până la o împlinire a sa”.
Pe Nicolae Steinhardt l-a „întărit şi energizat” deopotrivă dragostea pentru creştinism şi pentru neamul românesc („înţeleg să-i stau alături şi la bine şi la rău, şi la vale şi la deal, şi la dulce şi la post”). Ultimii ani din viaţă avea să-i petreacă la Rohia, eliberat „de orice fanatism”. Prin felul său de viaţă – „tonic, activ, plural” – avea să fie, până la capăt, un răzbătător, infirmând ceea ce se crede în general despre monahism, care „nu-i totuna cu trândăvia şi puturoşenia”.

Sfânta nevoinţă a saltimbancului – Jesus Christ Superstar

Trebuie să recunosc: nu mă omor nici după filmele care – înt-un fel sau altul – îl au ca personaj principal pe Iisus, nici după filmele muzicale. Există excepţii. Între ele:  Evanghelia după Matei sau Iisus din Montreal, în primul caz, şi Cabaret sau All That Jazz în al doilea. Jesus Christ Superstar (transpunerea cinematografică a operei rock montate cu mare succes pe Broadway – muzica: Andrew Lloyd Webber; versuri: Tim Rice; conducerea muzicală: André Previn; regia: Norman Jewison) are însă deopotrivă meritul de a îmbina inteligenţa apropierii – cu prudenţă, fără intenţii moralizatoare – de subiectul Patimilor, amintind totodată de fanteziile muzical-coregrafice ale lui Bob Fosse. 

La vremea sa (dar şi după lansarea de la începutul anilor 70), Jesus Christ Superstar  deranja prin atmosfera hippie, prin firescul interpreţilor. Iisus nu era „suficient” de divin, era un personaj „omenesc, prea omenesc”. Îi lipsea „aura” de Superman pe care aveau s-o exploateze la maxim atât ecranizările – propagandistice, puritane – comandate (ce ironie!) de diverse asociaţii iconoclaste, cât şi producţiile de „basm” precum Iisus din Nazaret (în regia lui Franco Zefirelli). În termenii celor ce se auto-îndreptăţesc (killjoys li se spune în engleză), asta se cheamă „blasfemie” şi nu se poate tolera. 

Pentru Nicolae Steinhardt, opera rock a lui Webber-Rice este concepută după reţeta creştinismului ca happening, ca „aventură” – „terapeutica cea mai îngrozitoare (ne cere imposibilul)” şi medicamentul „cel mai eficace (ne dă libertatea şi fericirea fără a mai fi nevoie să trecem pe la traficanţii de heroină)”. Jesus Christ Superstar îi aminteşte lui Steinhardt de nuvela lui Anatol France (Le jongleur de Notre Dame, o prelucrare a unei istorisiri din Pateric): „Măscăriciul face ce ştie şi ce poate în faţa icoanei Maicii cu Pruncul. Îşi aduce prinosul pe singurul drum ce-i stă deschis, al giumbuşlucurilor. Oficiantul regulamentar, de după un stâlp, riveşte îngrozit bâlciul. Dar pruncul râde şi bate din palme; iar Maică-Sa şterge cu marama Ei sudoarea sfintei nevoinţe de pe fruntea saltimbancului”.

O "odisee de lumină" - Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt

sursa: Hyperliteratura

Jurnalul fericirii nu înregistrează doar umilinţe şi abuzuri inimaginabile, ci mai cu seamă „îmbisericirea minţii”, prin botezul clandestin din celulă. 

Sinopsis:
Refuzând să fie martor al acuzării în „lotul Noica”, Steinhardt ajunge la puşcărie. Jurnalul fericirii este o călăuză spre viaţa transfigurată de „dreapta socotinţă” care-i îndeamnă pe oameni să fie „treji în toate” şi „întregi la minte”, că altfel „se cuibăreşte prostia”. Este şi cronica înfrângerii fricii („sensul vieţii”, căci „numai cine nu riscă pierde totul”) instaurate de un regim totalitar.

Pentru Steinhardt, Biserica nu e o simplă schimbare de decor. „Fantasticul credinţei” nu-l amăgeşte, nu-i distrează mintea cu „un alai (o comedie) de alte lumi posibile, tot neesenţiale”, ci îl solicită „să se concentreze asupra realităţii”. Motto-ul cărţii („Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”) trimite la „legea fundamentală a universului”: contradicţia. A crede în Dumnezeu înseamnă pentru el „să doreşti ca El să existe şi în plus să te porţi ca şi cum ar exista”. În rândul „amicilor evrei”, Steinhardt are o „reputaţie de nebun bine stabilită”. Dar, avea să gândească el în 1964 (anul ieşirii din închisoare), i-a prins bine „nebunia asta”: „Ce mă făceam dacă nu înnebuneam? Înnebuneai! îmi răspunde raţiunea.”
Mărturisirea creştină e independentă de locuri şi vremuri: „Trebuie să te poţi mărturisi creştin oriunde: în tren, în subsol, printre dobitoci, într-un spaţiu locativ comun, pe cruce, într-o cameră de trecere, la coadă”. Credinţa („suprema armă  secretă care anihilează toate necesităţile, împrejurările şi situaţiile şi pulverizează hazardul”) avea să-i descopere lui Steinhardt că singura bogăţie e aceea de „a ne bucura că trăim”. Închisoarea l-a învăţat că „fiecare tot ce vrea obţine, dar ce vrea cu adevărat, nu ce spune că i-ar plăcea să aibă; ceea ce se obţine cu neprecupeţit sacrificiu, cu nedezminţită încăpăţânare, înfruntând lenea, nestăruind asupra scupulelor”. Aceasta este „lupta vieţii” ce nu ţine seama de împrejurări („o scuză pentru rataţi”): „Totul nu e să învingi, ci să lupţi până la capăt. Capra d-lui Seguin, în nuvela lui Alphonse Daudet, a mâncat-o lupul, dar în zori, după ce ea luptase toată noaptea. Asta-i singura noastră datorie sfântă: de ne este dat să cădem, să fie în zori.”
Un personaj important în această „odisee de lumină” e însuşi tatăl autorului: un „ovrei bătrân”, un foarte mic pensionar, un „senator roman”, un „patriarh din Pantelimon”. Dintr-un dezvoltat simţ al onoarei, îşi îndreaptă fiul spre jertfă: „Ţi-au spus să nu mă laşi să mor ca un câine? Ei bine, dacă-i vorba aşa, n-am să mor deloc. Te aştept. Şi vezi să nu mă faci de râs. Să nu fii jidan fricos şi să nu te caci în pantaloni.” L-a aşteptat şi, „mic, necrezut de mic, mult gârbovit”, „fără teamă” şi „cu ochii vioi”, îi răspunde fiului care-i cere să nu plângă: „Să plâng? Ce-s prost? Ia spune, tu ai mâncat ceva astăzi?” Iar după ce află de botez îi spune: „Numai să fi fost sincer, şi să-ţi dau un sfat: nu-ţi băga în cap că acum  s-a zis, Dumnezeu o  să se ocupe numai de tine. Nu uita că mai sunt vreo trei miliarde.”
În loc de epilog: „Dacă din închisoare pleci şi de pe urma suferinţei te alegi cu dorinţe de răzbunare şi cu sentimente de acreală, închisoarea şi suferinţele au fost de haram. Iar dacă rezultatul e un complex de linişte şi de înţelegere şi de scârbă faţă de orice silnicie şi şmecherie, înseamnă că închisoarea şi suferinţele au fost spre folos şi ţin de căile nepătrunse pe care-i place Domnului a umbla. Puterea de a iubi, la ieşirea din închisoare, trebuie să fi crescut în proporţii de necrezut.” Nicolae Steinhardt a păstrat vie torţa acestui crez până la moarte.

Un alt „jurnal al fericirii” - Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru

sursa: Hyperliteratura


Cartea lui Constantin Noica este un alt „jurnal al fericirii” trăit – înainte de a fi fost scris – în închisorile României neo-staliniste de la începutul deceniului VII. Epoca e un „bâlbâit organizat” al istoriei, când „şi-a vârât dracul coada”: apar state „care nu se potrivesc sufletelor” şi suflete „care nu se potrivesc oamenilor”. În subteranele morţii, filosoful ajunge să înţeleagă că revoluţia comunistă e „în favoarea bogatului, iar nu a săracului”: bogatului i se ia bogăţia, iar săracului „idealul de bogăţie”, ceea ce îl desfiinţează cu totul. Bogatul („cel ce posedase şi fusese alienat prin posesiune”) se poate simţi însă „reinvestit ca om, reînfiinţat”. Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru este cartea acestei „reînfiinţări”.

„Dacă, se întreabă Noica, şi comuniştii ăştia ne vor binele?” Caută, e drept, să amelioreze condiţia umană, să ne scoată din alienare. Excesiv de zeloşi, s-au aşezat însă prea aproape de oameni: „în camera lor de alimente, în culcuşul lor, în sertarele lor, pe cât posibil chiar în conştiinţele lor”. Ne vor „mai binele” şi cred că ne vor binele. Orbiţi de comparativ, nu se mai gândesc la pozitiv. („Americanii nu se gândesc nici măcar la comparativ, ci de-a dreptul la superlativ, la „foarte bine””.) Chipurile torţionarilor nu trebuie reţinute („ei nu sunt ei”) pentru a nu fi recunoscute pe stradă, la ieşirea din închisoare. În plus, şi ei – anchetatorii – sunt victime. Instruiţi „să desfiinţeze tipurile umane diferite şi chiar pe om ca fiinţă morală”, uită că „dacă îl anulezi pe celălalt, te anulezi şi pe tine”.
Este lecţia de viaţă pe care Noica încearcă să o dea mai tânărului Alexandru, colegul său de celulă. Acesta, revoltat de absurditatea arestării sale (o nimica-toată, dar pe atunci pentru nimic se primeau şi cinci ani), nu-i înţelege „reînfiinţarea”. Alec este „lumea reală”, filosoful  e  „lumea posibilului”. Oamenii de azi, care nu mai vor să se „îmbete” cu „valori” şi „sensul adevărului”, sunt „beţi” şi ei: de luciditate. „Să ne rugăm pentru ei!” – spune filosoful. „Şi pentru comunişti?” – întreabă, nedumerite, câteva voci dintre deţinuţi. Când ajunge într-o nouă celulă, Noica descoperă acolo o adevărată „academie”: deţinuţii ştiu limbi străine, au noţiuni de istorie antică, anatomie, fizică, chimie. Matei, un ţăran dornic de a se instrui, declară că, deşi închis pentru a doua oară, s-a reîntors la închisoare bucuros: venea la „universitate” . Nicăieri nu aflase de atâtea cărţi, filme, ştiinţe şi limbi: în închisoare, comentează Noica, „nu stai lângă un om, stai lângă o viaţă”.
Adevăratul „frate Alexandru” din titlu este însă Marx. Profetic, Noica îndeamnă pe cei ce se simt victime ale lui să lase „batjocura ieftină” şi să-l compătimească pentru „blestemele ce se vor acumula într-o zi peste capul lui, nefericitul de învingător”. Va fi blestemat de ruşi („cărora le-a blocat afirmarea istorică atâtea decenii, cum nu reuşise în veacul al XIX-lea niciun absolutism ţarist”), evrei („despre care a spus lucruri mai infernale decât orice antisemit”), munctori („pe care i-a amăgit o clipă că pot fi, numai ei, sarea pământului şi a istoriei”), comunişti („cărora le-a interzis idealismul activ, puterea de creaţie şi accesul al noutate”). Îl va blestema şi natura „pe care a pustiit-o cu furor-ul său de industrializare”. Îl vor blestema zeii cu religiile lor „pe care le-a batjocorit ca fiind simplu opiu pentru popor, când ele tindeau şi uneori reuşeau să aducă lumii tot ce a vroit el, plus ceva, de care el nu mai ştia sau nu mai voia să ştie”. Să-l iertăm, deci, pe cel ce a stat şi el sub „nebunia Binelui”. Să ne rugăm pentru „the Big Brother”.

A work in progress - Argipelagul Gulag

sursa:  Hyperliteratura

Ediţiile mereu îmbunătăţite ale acestei cărţi-fluviu încearcă să arate cum a fost posibil, pentru întâia oară în istorie, ca un popor să devină propriul său duşman, și în același timp să se aleagă cu un prieten de nădejde: poliţia politică.

Antologia lui Alexander Soljeniţîn a fost, o vreme, un work in progress. Tenace, autorul a adunat şi ordonat mărturii şi documente de la supravieţuitorii Gulagului, de la rudele sau prietenii celor care au pierit acolo. Lectura Arhipelagului (excelent tradus în română) este pe cât de necesară, pe atât de amânată – atmosfera descrisă e mult prea dură şi orwelliană. Subiectul însuşi pare incredibil. Soljeniţîn ştia că Europa nu va crede „pomelnicile astea monstruoase” decât atunci când va fi „zekuit” ea însăşi (a „zekui”, adică a avea experienţa Gulagului). Însă, adaugă el, nimeni nu le-ar fi crezut nici în Rusia pre-sovietică. „Hitler a fost un învăţăcel, dar el a avut noroc: abatoarele lui au fost mult popularizate, au devenit faimoase, ale noastre însă nu interesează pe nimeni” – conchide amar Soljeniţîn.
În Gulag, opresaţii („umiliţii şi obidiţii”) sunt adesea mai mărinimoşi decât opresorii. Raportarea la Dostoievski este un leitmotiv. Dacă pe vremea sa moşierul îi cruţa pe iobagi („costau bani şi prin munca lor îi înmulţeau averea”), comandantul de lagăr din Gulag nu-i cruţă pe deţinuţi („nu el i-a cumpărat, moştenire copiilor nu-i lasă, mor unii – vin alţii”). Criminalitatea a ajuns ca malaria: „s-a raportat o dată că a fost eradicată, nu se mai tratează această boală şi nu se mai poate pune un asemenea diagnostic”.
Dacă iniţial cenzura de pe vremea lui Dostoievski i-a refuzat publicarea Amintirilor din Casa Morţilor („de teamă că viaţa uşoară înfăţişată acolo nu va mai descuraja delincvenţa.“), dacă deţinuţii puteau să iasă din coloană ca să ceară de pomană (iar „în coloană se vorbea şi se cânta”), pe vremea lui Soljeniţîn „cum un deţinut se apleca după un chiştoc de ţigară, era împuşcat pe loc”. Şi încă ceva: Dostoievski, la ocnă, a avut un singur camarad nevinovat. Procentul avea să se inverseze pe vremea lui Soljeniţîn, când „pentru nimic” se puteau lua până la zece ani de puşcărie. Şi majoritatea nu făcuseră nimic.
Un capitol aparte este dedicat iubirilor din lagăr care, nefiind carnale, „deveneau şi mai profund spirituale”. De aceea deveneau „şi mai răvăşitoare decât în viaţa normală”. La fel ca în filmul lui Jiri Menzel, Ciocârlii pe sârmă, „femei care de mult nu mai erau tinere nu dormeau noaptea pentru un surâs întâmplător sau pentru te miri ce atenţie fugară…Şi cu ce forţă se detaşa lumina iubirii pe fondul lugubrei promiscuităţi din lagăr!… Aceste femei căutau de-acum nu pasiunea, ci satisfacerea nevoii lor intime de a se îngriji de cineva, de a încălzi pe cineva, de a se priva pe sine pentru ca el să aibă un pic mai mult de mâncare; de a spăla, de a cârpi pentru el”.
Limitele fiinţei umane, avea să afle Soljeniţîn, sunt „veşnic de nepătruns”, iar linia despărţitoare între bine şi rău „traversează inima fiecărui om”. Elevaţia spirituală revendicată de unii în Gulag îl determină şi pe Soljeniţîn să exclame: „Binecuvântată fii, închisoare, pentru prinosul adus în viaţa mea!” Aude atunci glasul de răspuns al mormintelor: „E uşor să vorbeşti când ai rămas în viaţă.”

10 going to 11

Theodor a atins, pe 25 Făurar, a zecea treaptă. Zece ani de când este – în chip tainic – ţinut în palme (sau pe umeri) de Cel Multmilostiv. Bucurie, dar şi (nerostite) întrebări despre treptele ce vor urma. Nelinişti care încă ne bântuie şi pe noi, cei care, „nepricepându-ne de niciun răspuns”, ne încăpăţânăm să ajungem – cumva, cândva – să năpârlim de „ieri” şi să nu ne mai temem de „mâine”.

Pe 26 Făurar (duminică), pentru câteva ceasuri, clipa „atât de frumoasă” s-a oprit, parcă, în loc. Ne-am adunat să-l sărbătorim pe Theodor în clubul Do-Re-Mi, cu mâncare (vegetariană) indiană şi o lecţie de muzică şi antren – bine organizat de gazde – pentru cei mici.

P.S.

Chiar de ziua lui, am fost cu Theodor la Cebza (unde s-a slujit liturghia în bisericuţa din cimitir), apoi la Pizza Hut şi la The Artist. Toată săptămâna am vorbit apoi despre acest film-eveniment. Deunăzi, Raluca îmi spune: „E atât de simplu şi atât de frumos!” Theodor intră-n vorbă: „Şi atât de mut!” Apoi adaugă, zice zâmbind: „Şi asta a fost o perlă?”

Oglinda spartă - Gabriel Oseciuc

Gabriel Oseciuc

M-am întâlnit cu actorul Gabriel Oseciuc în cyberspace, după ce a iscălit un comentariu la un videoclip (Breakfast – o secvenţă de muzică contemporană de Adrian Enescu, pe versuri de Jacques Prévert) pe care îl postasem pe canalul meu de youtube. Combinaţia audio-vizuală din acel poem muzical încântă şi tulbură deopotrivă. Pentru actorul homesick, acest videoclip – „dintre sute de „catarge” ce stăbat „YouTubele”” – este „ca o floare, ca o briză, ca o zare, ca o mare… ca o mare, mare jale, ca o renunţare, ca o abdicare, ca o amânare, ca o răsuflare, ca o apăsare, ca o mare, mare avatare!”

Dana Dogaru & Gabriel Oseciuc

L-am văzut doar în filme (pe marele şi micul ecran), deşi a jucat şi pe scena Naţionalului bucureştean (de unde spune că a „furat” meserie: „E o şansă uriaşă să fii la Naţional, să joci alături de atâţi actori mari.”). A jucat în filme puţine, dar de neuitat. Pentru mine, Gabriel Oseciuc a fost, mai întâi, „maistoraşul Aurel” în cine-biografia (vag) romanţată, Aurel Vlaicu. Abia apoi aveam să-l văd în Prin cenuşa imperiului şi în Zidul (două „şanse unice”, spunea el într-un interviu pentru revista Cinema din 1982) – ambele filme tributare unui solid concept regizoral, dar mai ales unor imagini şi scenografii extrem de sugestive. La începutul anilor 80 apărea în ultimele roluri principale în film, unde a convins din nou: Zbor planat şi Ana şi „hoţul”. Apoi a dispărut de pe ecrane.

Gabriel Oseciuc

La fel ca al său Darie din Prin cenuşa imperiului, Gabriel Oseciuc a pornit să vadă lumea. Şi dus a fost. Plecarea „în afară” va fi declanşat „fisurarea oglinzii” în două, aşa cum – cu o nesfârşită nostalgie – spune (scrie, mai exact) acum în Tribuna noastră (4 februarie 2012), foaia românilor din Montreal, Canada. Ofranda sa pentru pământul unde s-a născut, pentru oamenii care l-au format, ia forma unui poem („poemă”, spune el) – „curcubeu de lumină, de şoaptă şi rouă”. Stihurile emană un dor mistuitor: de Eminescu, de „căsuţa visului dalb”, de „povestea lui Harap-Alb”, de Creangă, Istrate şi Ureche, de Brăila sa „frumoasă, dragă şi veche”, de „jocul de umbre al mâinilor mici”, de „ventuze, de ceai de urzici”, de „lampa peretelui de chirpici”, de „rugăciunile pioasei bunici”. Jindul actorului se îndreaptă şi spre dragii colegi de breaslă (între care îi numeşte pe: Amza, Cozorici, Dinică, Caragiu, Rebengiuc, Vaeni, Blaier, Tănase, Demian, Coca Andronescu, Tamara Creţulescu, Olga Tudorache şi Irina Petrescu), spre naiul lui Zamfir, spre „geniul lui Enescu şi româna lui Rapsodie”, spre Carul cu boi de Grigorescu, spre Coloana lui Brâncuşi „tinzând mereu spre infinit”... Sub vălul acestei nostalgii se ascunde însă – pentru cei atenţi – o imensă durere. Doar în versurile lui Grigore Vieru şi-n cântecele lui Ion şi Doina Aldea Teodorovici mai vibra, la fel de limpede, chemarea străbunilor.

Gabriel Oseciuc & Amza Pellea

De peste mări şi ţări, actorul ce a colindat lumea ar dori să transmită acum o experienţă de viaţă celor rămaşi în ţară, ce astăzi au „tinereţe, putere creatoare, frumuseţe” şi vor „un colţ de pâine şi dreptate, meleag de pace şi de libertate”. Ar vrea să le spună că „flacăra de dor” (de neam, de ţară, de obârşii, de izvor) poate fi vindecată doar cu pământ: cu pământul ţării. Că  fericirea nu-i doar prosperitate, bogăţie, case, maşini, străinătate:

 Vrut-nevrut, iată, le am acum pe toate,  
      Dar ce folos, când zilnic îmi plânge inima de dor,       
      De Carpaţii cei falnici, de iubirile-mi curate,
      De plaiul tinereţii, de Mare şi de al meu pridvor!
   ...
Voi, ce astăzi aveţi puritate, forţă, sănătate,
      Și vreţi dreptate, pâine, cinste, libertate,
      Pricepeţi că nu poţi avea pace şi fericire,
      De inima-ţi va plânge de dor şi de iubire!

Gabriel Oseciuc