Cultura Duhului

titlu: Cultura Duhului
autor: Rafail Noica
editura: Reîntregirea, 2002
pagini: 172

Ieromonahul Rafail Noica este fiul filosofului Constantin Noica. În volumul său precedent, Celălalt Noica, a vorbit despre „criza spirituală” prin care a trecut înainte de a se întoarce la Ortodoxie. De la începutul anilor 90 vieţuieşte retras, într-un schit din Ardeal. 

Sinopsis:
Convingerea autorului este că fiecare suflet este „un alt aspect” – unic, irepetabil – al chipului lui Dumnezeu. Aici aflăm „măreţia fiecărui om”, pentru că „fiecare este o cu totul altă cale decât oricare alt om, dintru nefiinţă întru fiinţă”. Din această perspectivă, „moartea” nu e atât despărţirea sufletului de trup, cât „despărţirea duhului omului de Duhul cel Sfânt, de harul lui Dumnezeu”. Cultura Duhului este, astfel, nu „literatură”, nu „cultură”, ci orice cuvânt de mântuire (restaurare). Cuvântul are – în acest sens – un potenţial maxim „de „bătaie” nu doar lungă, ci şi veşnică”.

 

Aflăm, din capitolul introductiv, că puţini mai asociază astăzi termenii „cult”, „cultivat”, „cultură” cu noţiunea de „cult religios”. Cultura implică prezenţa spiritului. Este autentică atunci când este „a Duhului”.  Menirea omului nu este de a crea o lume, ci de a dezvolta „acest chip al lui Dumnezeu din el întru asemănarea deplină”.    

Cultura este ceea ce omul cultivă: cultura pământului, dar şi cultivarea păcatului – „o cultură, smintită, dar cultură”. Suntem chemaţi, ca oameni, să cultivăm în noi „cele ce sunt ale vieţii”. Şi firesc este a ne cerceta duhovniceşte, pentru a înţelege „sensul şi esenţa lucrurilor”.  

Biserica este „firea omului”, venirea sa în fire, „maica, pântecele maicii în care noi ne desăvârşim „gestaţia” duhovnicească”. Mai important decât duhovnicul este – surpriză! – ucenicul (mai cu seamă pentru că „suntem [preoţii] în aşa hal că nu ne mai ştim vocaţia”). Până la urmă, fiecare alege – personal – între calea (cea dreaptă) şi rătăcire. În fiecare din noi se înfăptuieşte „devenirea întru asemănarea cu Dumnezeu”, „devenirea întru fiinţă” – arta „cea mai înaltă”.

Ortodocşii, arată Ieromonahul Rafail Noica, nu se pot mândri cu faptul că sunt ortodocşi, căci „Ortodoxia în smerenie se păstrează”. Ceilalţi, creştinii neortodocşi, „nici nu-şi dau seama în ce măsură trăiesc şi ei din sângele Ortodoxiei, din duhul, din aerul ortodox pe care-l respiră”.

În capitolul final („Scrisoare către un Arhiereu”), autorul arată că vremea de acum este una a cernerii, în care – datorită „libertinajului neînfricat”, urmărilor comunismului, „New Age”-ului, pluralismului ş.a. – se vor pierde „mulţi din rândurile preoţilor şi din numărul credincioşilor”. Dar asta nu trebuie să ne înspăimânte ori să ne facă a ne purta ca struţul, „băgându-ne capul în nisip”. Abia în astfel de vremuri se lămureşte credinţa unui om, a unui neam. E momentul ca Biserica „să se întoarcă la ale sale” spre „a lucra împreună cu Dumnezeu în via Lui”.   

sursa http://hyperliteratura.ro/cultura-duhului/

Jurnal de idei - C. Noica

titlu: Jurnal de idei
autor: Constantin Noica
editura: Humanitas, 2008
pagini: 392

Volumul cuprinde o serie scurte însemnări pe diverse teme: de la concepte filozofice la comentarii pe marginea esenţei cinematografului; de la semnificaţia Întrupării la gândirea patristică; de la sensul vieţii la lipsa de sens a artei moderne; de la feminism („transformarea omului în păpădie”) la „nebunia sănătosului” („a crucii, a culturii”).

 
Sinopsis:
Constantin Noica găseşte deosebit de actuală, în lumea contemporană, căutarea lui Ghilgameş după un seamăn de-al său: „Îţi cauţi seamănul, doreşti să fii dorit, adică să intri în comunitate.” Îmbrăţişarea caută să unească, e o „tentativă de reîntregire”. Aceasta este, pentru el, valoarea supremă, mesajul ce ar trebui lăsat lumii viitoare dacă lumea aceasta ar dispărea: „Căutaţi unitatea care se diversifică”. Cum a fost icoana („un Unu-multiplu”), înainte să devină „în Renaştere portret, apoi fotografie”. Această „unitate în diverstate” e însuşi „restul miraculos” pe care ţi-l dă lumea culturii „în biblioteci, muzee şi la chioşcurile de reviste, la radio şi în pieţele publice.”

Filmul Umbrelele din Cherbourg îi prliejuieşte „întâlnirea cu Psyche, cu sufletul în toata ingenuitatea lui”, iar personajul titular din Zorba Grecul, deşi seducător, „nu ştie că sunt şi alte forme de a dansa decât dansul”. Cinematograful i se pare o „non-artă” care, după ce şi-a anexat cuvântul, sunetul, culoarea, volumul, „n-a mai dat nimic prin sine”, ci „doar în imaginea altora: literatură, pictură, muzică”. Are „toate ‘posibilităţile’, deci nu posibilul”, este „un „prea mult care sărăceşte lucrurile” şi „vrea să pună în rostire ce nu este în rost, rostuit”. În fine, „catastrofală” în cinematografie i se pare tendinţa de a desfiinţa „ochiul interior”. Ori, „cine nu are al doilea văz nu vede nimic”.
Urâţenia, ca şi marile prilejuri (de împlinire, de bucurie) sunt în om („Oamenii sunt cei care vor să te urâţească, sau urâţenia e în tine şi îi iei pe ei ca pretext?”). Sensul vieţii ar fi acesta: „devenirea întru fiinţă” a omului în „ordinea sa”, transformarea fiecărui ceas într-un pas şi a paşilor zilei într-un „mers şi nu o împleticire”. Cei care, trişti, îi spun că e vreme urâtă afară, că totul e urât, nu ştiu că „e vreme urâtă în ei înşişi”: „Cine nu a găsit prilejul în sine, nu găseşte nici în jurul său marile prilejuri”.
În timpul vizitei de la mănăstirea din Essex (Anglia), unde l-a întâlnit pe fiul său devenit monah ortodox, Noica spune: „un uomo universale nu e posibil decât într-o mănăstire”. Cu gândul la el avea să noteze, poate, în Jurnal: „Când un tânăr creşte frumos, parcă iese din strâmbătate o întreagă lume.”
Tot în aceeaşi perioadă va fi cugetat că „Întruparea este centrul lumii noastre. Filosofia e christică. Nu cunosc alt divin decât Iisus Christos. El dă şi adevărul istoriei şi pe cel al gândului speculativ.” Hristos, adică „G-I”, generalul-individual, unul-multiplu. „Oamenii – mai spunea Noica – se împart în drept-credincioşi şi în arieni, adepţi ai lui Arie. Primii cred în Unu multiplu (Trinitate), ceilalţi în Unu şi multiplu, sau numai în multiplu, singurul care ‘se vede’.
Aceştia sunt iluminişti. Fără a şti de lumina taborică, a bunei filosofări.” Această „bună filosofare” îi dă putere să treacă peste tăvălugul istoriei şi să spună că „fericirea are mai multe gusturi şi comunismul mi l-a dat pe cel mai bun”. Totuşi, crede că nu e nevoie să refuzi omului proprietatea, aşa cum – abuziv – au încercat regimurile totalitar-comuniste: „E destul să-l aduci (prin cultură) în situaţia de a spune: ‘Nu am ce face cu proprietatea!’”.

sursa: http://hyperliteratura.ro/jurnal-de-idei/

Cuvânt împreună despre rostirea românească

titlu: Cuvânt împreună despre rostirea românească
autor: Constantin Noica
editura: Humanitas, 1996
număr de pagini: 397

Volumul cuprinde o serie de articole consacrate unor termeni cărora autorul le desluşeşte sensurile ascunse: sinele-sinea, rost-rostire, cuvânt-temei, gând-lucru, cumpăt, a (nu) se cade să, cumplit, cădere, minte-smintire, nefârtate, a hotărî, comunicare-cuminecare, lămurire, pedeapsă ş.a..

Sinopsis:
Cartea lui Constantin Noica pleacă de la premisa că rostul şi rostirea românească ajută la o mai bună înţelegere a rostului filosofiei. Cuvântul (raţiunea, logosul, socoteala) este însă împletit cu temeiul: „nu poţi rosti decaât ceva întemeiat”. Temeiul însă nu e cu adevărat al gândului decât în măsura în care e şi al lucrului: „dacă ştii, dar nu faci, nu ştii încă”.  

Sinele, arată Noica, echivalează cu „eu nu sunt eu”, punct în care poate începe filosofarea. Întreaga cultură a omului este, poate, „ridicarea eului la sine”. Dacă sinele („cugetul”) este în expansiune, sinea („o problemă”) este în concentrare.

Expresia „nu se cade” indică spre o altă realitate, cea a sinelui tău, a conştiinţei tale mai bune: „tăria lui nu se cade este tocmai măsura bunei tale aşezări; „nu se cade” este ochiul care te urmăreşte oriunde: când nu te vede nimeni, încă nu se cade să faci nefăcutul”.

Simitirea presupune o înlocuire, o „mutare de la locul său”: „Tânărul care se desprinde puţin de tirania vitalităţii şi se prinde în delirul culturii îi este celuilalt un smintit. Dar smintit este şi cel care nu consimte culturii, adică umanizării sale raţionale, ci se lasă purtat de ritmurile şi reluările fără ieşire ale firii. Smintit este şi eros-ul care nu trimite dincolo de el, smintită şi sportivitatea care nu educă. Eşti smintit şi fără ceva, şi cu ceva.”

Nefârtatele (dracul, anti-omul, dualitatea) nu există fără om. Armonia, acordul, înfrăţirea duce la suprimarea lui Nefârtate: „când doi inşi spun acelaşi lucru deodată, crapă un drac de ciudă”; „infernul este lipsa altora, neparticiparea, nefrăţietatea”. În bătălia cu omul, dracul „este sortit să piardă dacă omul e năzdrăvan”. Astfel, dracul e „cel care nu ia parte la nimic, indiferenţa”. Atunci când intelectul se opune raţiunii, arată Noica, poartă semnul diavolului. La fel şi cinematograful, „vorbindu-ne nu despre ceea ce a fost şi este, ci despre tot ce ar putea să fie”. Istoria însăşi revine femeii: „dacă femeia nu asculta de diavol, perechea rămânea în paradis şi nu exista istorie”. Toată viaţa şi toată cultura sunt, astfel, o formă de comunicare („de ceva”), dar şi una de cuminecare („întru ceva”): „cuminecăm chiar întru neputinţa de a comunica”.

La final, câteva consideraţii despre Masa tăcerii lui Brâncuşi, care lui Noica i se pare un „monument universal, plin de înţeles pentru oricine”. Prin comparaţie, o catedrală sau o piramidă nu sunt aşa, nu le poţi arăta – fără explicaţii suplimentare – unei fiinţe extraterestre venind să ne vadă: „Stai să vezi ce-au vrut oamenii” – i-ai spune. Dar în faţa Mesei tăcerii ai spune doar: „Stai şi vezi” E o cloşcă cu pui, ar pricepe marele străin, dacă sunt vietăţi cu pui în lumea sa; ori e un gând cu faptele lui; ori este Unu şi Multiplu, şi-ar spune – căci măcar geometru ori filosof ar fi şi el.”

sursa: http://hyperliteratura.ro/cuvant-impreuna-despre-rostirea-romaneasca/

Ursul de Aur 2013

16 februarie 2012. Poziţia copilului de Călin Netzer câştigă „Ursul de Aur” la Berlin. Regizorul – modest şi cuminte, nu-şi exteriorizează bucuria – se declară speechless. După ce mulţumeşte organizatorilor de la Berlinală, juriului, echipei, o lasă pe Ada Solomon (producătorul filmului) să vorbească mai departe. Şi vorbeşte – liber, fără poticneli, sigură pe sine, dar nicio clipă arogantă, alegându­-şi cu grijă vorbele. Politicienii din România – spune Ada Solomon – ar trebui să sprijine mult mai mult cineaştii care au ceva de spus şi care, iată, au transformat filmul românesc în cel mai bun ambasador al ţării peste hotare. Luminiţa Gheorghiu este cea care contează cel mai mult în acest premiu, a mai zis. A mulţumit, apoi, celor care le-au sprijinit proiectul (inclusiv difuzorilor de filme de artă din toată lumea, în special Festivalului de la Berlin, care – prin tradiţie – le promovează), dar şi celor – probabil că nu puţini – care le-au fost ostili şi nu i-au ajutat cu nimic, dimpotrivă. Bravo, Călin Netzer! Bravo, Ada Solomon!

Luminiţa Gheorghiu -
Poziţia copilului

Călin Netzer & Ada Solomon

Brothers in arms

„Armata te face om” este o – azi, vetustă – vorbă din popor. Armata, în ţara noastră, nu mai e obligatorie. Dar acolo, într-o unitate militară din Caransebeş, aveam să-mi întâlnesc cel mai longeviv prieten (de până acum). Tocmai venise în batalionul unde fusesem repartizat, de la o cazarmă foarte aproape de Timişoara, unde a făcut perioada de instrucţie. Purta pe creştet o şuviţă lungă, gen Michael Jackson şi îl ameninţam că o să i-o tai în somn. L-am iertat până la urmă şi l-a prins „marea lovituţie” din decembrie 1989 cu podoaba capilară neatinsă. L-am cunoscut într-o seară când eram de planton în companie. A percutat (singurul, în toată acea turmă de trupeţi) la numele unui compozitor român de muzică de film al cărei sound inconfundabil (pop, jazz, experimental, electronic, simfonic etc.) mă atrăgea ca un magnet: Adrian Enescu. El, acel muzician, a fost – fără să ştie – liantul prieteniei noastre. 

Dan Voinea (foto: Petre Nicolae)

De câţiva ani este alături de mine în multe proiecte editoriale, desenând şi făptuind grafica unor volume pe care le-am tradus în româneşte, precum şi a primelor două voulume Pseudokinematikos – Fals tratat de cinema românesc şi Bucuriile filmului (toate au apărut la Editura Theosis din Oradea, prin strădania şi la iniţiativa lui Virgil Baidoc). Îmi pare rău că, din neglijenţa mea, multe din desenele pe care mi le dăruise, de-a lungul anilor, s-au rătăcit: o biserică într-o pădure (o acuarelă), un bocanc de soldat ce stătea lângă un chip de fată (schiţă în cărbune), două ipostaze – tot în cărbune – de autoportret (la tinereţe, la maturitate), schiţele pentru un proiect care – din motive obiective – nu s-a mai concretizat (revista Porţi pe care, la începutul anilor 90, urma s-o editeze, la Timişoara, dl. critic literar Cornel Ungureanu). 

Poster de Dan Voinea

Poster de Dan Voinea

Din lucrările sale mai recente mă obsedează, recunosc, două. Sunt pânze incluse în expoziţia sa de la Cărtureşti (din anul 2008), Urban capella. E ceva acolo din levitaţia mirilor pe care-i întâlnim în tablourile lui Chagall, însă decorul e altul. Elementele  chagalliene (aparent idilice, reprezentative pentru lumea rurală rusă ori pentru spaţiul citadin parizian) sunt înlocuite de instalaţii industriale şi spaţii apăsătoare ce amintesc mai degrabă de cromatica, formele şi accentele compoziţiilor insolite ale lui Francis Bacon. 

Dan Voinea

Încă de la prima privire aruncată asupra lucrării sale intitulată Iertarea mi-am amintit de Iov: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!” Un trup gol se încovoaie spre a se curăţi de imală şi de sânge, la un robinet. Strigătul – atât de prezent în pânzele „furioşilor” (Munch, Bacon) – este aici mai degrabă implozie. Revolta pare întrecută de smerire, de umilire (prin apropierea privirii de humus, de lut, de pământ). Zgomotul (the fury) pare întrecut de muzică, de armonie, de consonanţe (the sound). Al cui este trupul zvelt care caută, încovoindu-se, să se cureţe, să se primenească? Poate fi al unui Stavroghin (eroul dostoievskian al Demonilor) cuprins de ruşine mântuitoare, transfiguratoare (căci că nu ne este prezentat chipul său, spre a face cunoştinţă cu el „faţă către faţă”), dar poate fi şi al boxerului (de o vigoare trupească neobişnuită, mereu pe drumuri) jucat de Bruce Willis în Pulp Fiction. Desprins, oricum, din lumea „depravată” a lui Dostoievski şi Tarantino, acest băiat dur şi zdrelit nu dă senzaţia că ar vrea să-şi continue goana prin viaţă à bout de souffle – dimpotrivă. E surprins aproape încremenit, cercetându-se parcă în tăcere, luându-şi răgazul binemeritat al unei respirări tihnite, al unui tainic dialog cu sine. Răsplata „ieşirii din cursă” (din goana care duce la risipire) pare că vine şi din baia de alb care-l învăluie, din fâşiile imaculate ce-i brăzdează trupul, îndepărtând părţile impregnate de sânge şi noroi. Aceeaşi lumină albă pare să-i coboare până-n palme. Nuanţele livide ce încă i se mai zăresc pe braţe par trecătoare. Biruitoare sunt lumina şi albul. Adică transfigurarea. 

Dan Voinea - Iertare

O altă lucrare trimite spre finalul filmului Recviem pentru un vis (şi, de ce nu, spre fătul aruncat la ghenă în 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile). Un trup viguros făcut ghem, în poziţie de făt, aminteşte de cele patru personaje tragice ale lui Darren Aronofsky care, păcătuind (dezumanizându-se, autodistrugându-se, ratându-şi menirea), se chircesc foarte asemenea unui făt. Aici, culcuşul este o cuvă de excavator. În funcţie de imaginaţia fiecărui privitor, ea duce personajul (cu puternice conotaţii kafkiene, vezi scena finală din Procesul) spre damnare sau spre salvare. 

Dan Voinea - Erou

O ultimă lucrare a sa îmi fixează privirea asupra a trei siluete de bărbaţi. Niciunuia nu i se vede faţa. Doi dintre ei şed pe o bancă în poziţie cugetătoare. Al treilea se îndreaptă parcă, semeţ, spre privitor. Gestul cu care-şi ţine paltonul elegant l-am mai văzut şi la popularul comisar Moldovan, cel care lucra „cu mâinile curate”. Dar mai sunt două mâini în tablou. Ale unei femei, care-l cuprind pe la spate pe acest misterios şi plimbăreţ domn. Pentru mine, sunt mâinile lui Hari, iubita psihologului Kris din Solaris-ul tarkovskian, femeia-prieten până la capăt. Dar pot fi, la fel de bine, şi mâinile Claudiei din Aventura lui Antonioni, eterna amantă (ce-şi dorea zadarnic să fie soţie) care – la final – îşi aşează palmele peste fruntea libertinului Sandro, obosit de o nouă aventură. Şi, de ce nu, ar putea să fie palmele Susanei din Agenda lui Carriere, misterioasa pariziancă apărută în viaţa lui Jean-Jacques anume parcă pentru a-i restaura sufletul deşirat şi pentru a-l aduna de pe drumuri. Contraste puternice, esenţe tari, culori şi forme ce exprimă forţă. Imagini care se reţin multă vreme de la întâlnirea cu ele. 

Dan Voinea - December Work

                                                                                ***

Să-ţi pierzi, pe drum, prietenii este şi nu este pricină de mirare. Când vrei să te îndepărtezi de cineva, motive se găsesc întotdeauna. Să rămâi însă alături de cineva, cu bune şi cu rele, este cu adevărat neobişnuit. Este, de fapt, un dar, o bucurie dezinteresată. Sau poate că la mijloc e, totuşi, un interes: acela de a privi împreună spre cele nevăzute. 

Dan Voinea - Streetcar Scene

Recent prietenul meu a ţinut să mă tachineze, amplificându-mi exagerat dezamăgirea, atunci când filmul lui Cristian Mungiu, După dealuri (pe care ştie cât de mult îl preţuiesc), nu a intrat în cursa finală pentru Oscar. Mi-a  trimis pe facebook un ­amuzant mesaj de consolare: „Stai liniştit, încearcă să uiţi, gândeşte-te că ai familie, copii, prieteni. Nu-ţi tăia venele... ai important ca toate: ai un facebook. Tu ai două iubiri în viaţă: Mungiu şi fb-ul. Restul sunt halte, triaje...” Semnat: Dan Voinea. 

Dan Voinea - Pas de deux

Ci-ne-ma

Anii 70-80 sau catehizarea mea întru Ci-ne-ma, anii când mergeam cu religiozitate la cinema

Prima mea religie

http://agenda.liternet.ro/articol/11941/Marian-Radulescu/Magazinul-de-vise.html

fragment din Pseudokinematikos. Fals tratat de cinema românesc 

(Editura Theosis, Oradea, 2010)

Umberto D. - Expresia minimală a neorealismului

Neorealismul a fost prima mişcare cinematografică postbelică de eliberare a artei filmului de sub convenţia studiourilor nord-americane. Pentru scenaristul Cesare Zavattini (care a însemnat pentru neorealism ceea ce Carl Meyer a însemnat pentru Kammerspielfilm) filmul ideal ar trebui să prezinte „90 de minute din viaţa unui om căruia nu i se întâmplă nimic”.

Parte din „trilogia socială” a lui Zavattini şi Vittorio De Sica (alături de Miracol la Milano şi Hoţii de biciclete), Umberto D. – cel din urmă mare film neorealist – împinge acest curent până la expresia sa minimală, deromanânţând cinematograful. Rezultatul: un document social al ipocriziei şi cruzimii burgheziei faţă de vârstnici.

Povestea singurătăţii şi disperării unui bătrân pensionar sărman (al cărui nume de familie nici nu mai contează pentru autorităţile care se mulţumesc cu iniţiala: D) care trăieşte cu un câine, singurul său prieten, este jucată în întregime de neprofesionişti. Peronajul principal (un biet om rătăcit într-o lume tot mai indiferentă, în care relaţiile inter-umane devin imposibil de suportat) anunţă dramele lui Kurosawa (A trăi) şi Bergman (Fragii sălbatici).

Datorită sărăciei, Umberto D. nu îşi poate plăti întreţinerea şi îl salvează doar tandreţea şi duioşia naturii sale chapliniene. „Totul e amar şi scăldat într-un cenuşiu care contrastează puternic pe alocuri cu luminozitatea zorilor şi a înserărilor.” (C. Battisti).

Distribuţia în străinătate a lui Umberto D. a creat probleme pentru că „oferă o falsă imagine negativă asupra societăţii”. Filmul lui De Sica avea să contureze perspectivele cinematografului anilor 60 – un cinematograf al interiorităţii şi al comportamentului.

UMBERTO D

regia: Vittorio De Sica; scenariul: Cesare Zavattini; imaginea: G.R. Aldo; 

cu: Carlo Battisti, Maria Pia Casilio; o producţie 1952

Trio

Andrei Rubliov – Sfânta Treime

„Nu ne raportăm la Treimea lui Rubliov la fel cum o făceau contemporanii săi. Şi totuşi, ea a continuat să fie vie peste veacuri: a fost vie atunci şi este vie acum prin legătura dintre oamenii acelui veac şi oamenii de azi. Poate fi considerată doar o icoană. Poate fi luată drept o remarcabilă piesă de muzeu, poate chiar un model pentru un anumit stil pictural sau al unei anumite epoci. Dar această icoană, această inscripţie poate fi abordată şi altfel. Putem recurge şi la interpretarea umană, duhovnicească a Treimii care ne este accesibilă chiar şi nouă, celor din a doua jumătate a veacului XX. În felul acesta ne raportăm la realitatea care a dat naştere Treimii.” (Andrei Tarkovski – Sculpting in Time, 1986) 

Andrei Tarkovski - Stalker

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bonus: De la Sfânta Treime a lui Rubliov, la treimea lui Tarkovski: http://agenda.liternet.ro/articol/10917/Marian-Radulescu/Ganduri-pe-marginea-unui-anumit-tip-de-film-Stalker.html

Criticul desăvărşit

Critic desăvărşit, excepţional, i se părea lui Nicolae Steinhardt, cel care „se bucura de orice carte bună  ori de orice reuşită a oricărui scriitor”, care „admira sincer, cu plăcere, cu voioşie: se bucura cu entuziasm”. Suprema însuşirea a unui critic nu este – pentru Steinhardt – nici cultura, nici inteligenţa, nici subtilitatea, ci „harul – divin – de a te bucura de o izbândă a altuia, de a o admira neprecupeţit şi de a-ţi face din ea un temei de încredere în oameni şi viaţă şi artă... biata artă” – Nicolae Steinhardt despre prietenul său, Dinu Pillat, în volumul de epistole către Virgil Ierunca, Dumnezeu în care spui că nu crezi

Dinu Pillat

Nicolae Steinhardt

 

RINGUL – o plăcere vinovată

La 30 de ani de la premieră, Ringul îmi pare unul din filmele copilăriei (şi începutului de adolescenţă) pe care acum le urmăresc – fragmentar, pentru că nu rezist la o vizionare cap-coadă – aşa cum aş înghiţi nisip. De acest mic block buster local mă leagă, recunosc, anumite nostalgii. Ţin minte seara spectacolului de gală (pe bază de invitaţii), când nu am putut intra în sala Capitol şi m-am mulţumit doar să-l văd pe neînfricatul regizor-actor prin nişte gratii ce despărţeau holul casei de bilete de sala de cinema. Am revăzut filmul, în acei ani, în câteva rânduri. Cu el mi-am luat adio de la mitul Sergiu Nicolaescu pe care, până atunci, l-am cultivat. 

Ţin minte şi impactul extraordinar pe care l-a avut asupra mea muzica lui Adrian Enescu – electronică, „psihedelică”, generatoare de atmosferă. De fapt, cred că de aia l-am şi revăzut de atâtea ori: pentru muzică. Şi pentru că era un fel de „paşaport” – iluzoriu, evident – pentru occident: tiruri elegante pe autostrăzi vest-germane, parcuri de distracţii, punkeri etc. Când, imediat după Revoluţia din decembrie 1989, a fost dat la TVR, eram în extaz – spre iritarea unor ofiţeri, alături de care l-am revăzut, ca soldat. Tot batalionul era în stare de urgenţă, se vorbea de terorişti, toţi erau cu nervii la pământ, numai eu radiam de fericire că pot asculta muzica din Ringul. Copilării!... 

Marin Moraru, Mihai Vasile Boghiţă, Letizia Gabrielli, Sergiu Nicolaescu

Nu am înţeles – şi nu înţeleg nici acum – ce caută aici Marin Moraru, pe care deunăzi l-am urmărit într-un interviu TVR, la aniversarea celor 76 de ani ai săi. La un moment dat, personajul lui Nicolaescu filozofează şi pune pe bordul tirului o clepsidră cu nisip. „Uite aşa se scurge şi viaţa noastră!” spune, în replică, şi personajul lui Marinuş Moraru (care, în film, a creat personaje cu adevărat expresive în Filip cel bun, Concurs, Faleze de nisip – toate de Dan Piţa sau Actorul şi sălbaticii). Mă uitam la clepsidra din film şi mi-am amintit că, de câteva zile (săptămâni), şi rămăşiţele pământeşti ale lui Sergiu Nicolaescu (incinerat la începutul anului 2013) ar putea încăpea într-o clepsidră. Ce-i drept, ceva mai mare...

Sergiu Nicolaescu, Letizia Gabrielli, Marin Moraru

Credinţă, căinţă, moarte

Andrei Tarkovski - Stalker (1979)

„Căinţa – una din marile realizări ale spiritului uman – este discreditată în zilele noastre. Ea, se poate spune, a dispărut cu totul din universul moral al omului contemporan. Numai omului i-a fost hărăzit să se căiască, nimănui altcuiva. ... S-ar părea că omul contemporan nu are nevoie să profeseze o credinţă, îi va fi de ajuns să cunoască aceste învăţături moarte în cadrul unei informaţii istorice generale, nu mai mult. ...Gândurile dinaintea morţii ajung drept la Dumnezeu, pentru El este important ce gândeşte omul înainte de moarte, şi după asta Dumnezeu îi judecă pe oameni. Gândurile cele mai de pe urmă sunt întotdeauna curate şi cât se poate de sincere.” Cinghiz Aitmatov, Eşafodul