Mare e grădina lui Dumnezeu...

În realitate, lumea – „grădina lui Dumnezeu” – e mare. Pentru cei rigorişti, e chiar prea mare. Mă întreb uneori cum ar arăta o lume croită după normele stricte, nemiloase, arbitrare, ale puriştilor şi zeloşilor. În niciun caz nu ar putea fi omogenă, unitară, uniformă. Pentru că fiecare este predispus să se îndreptăţească pe sine îşi caută „dreptatea” sa, care diferă de „ortodoxia” celorlalţi. Pentru nazişti şi simpatizanţii lor, lumea ar trebui să fie fără evrei. Pentru stalinişti în lume n-au ce căuta „chiaburii” şi „intelectualii”. Naţionaliştii i-ar dori exterminaţi pe cei de alte naţii, indezirabili. Lucrurile sunt şi mai complicate, pentru că niciodată un grup etnic nu s-a comportat unitar, întotdeauna se va găsi cineva să te vândă pe treizeci de arginţi. Aşa gândea Andrei Rubliov, personajul lui Tarkovski şi al lui Mihalkov-Koncealovski, în ampla frescă cinematografică pe tema relaţiei dintre artist şi istorie, a nevoii de a „reînvia” credinţa (prin construcţia de clopote şi pictarea de icoane) după tăvălugul tătar. Cucerirea ruşilor de către tătari, în acel tumultuos ev mediu, n-ar fi fost însă posibilă fără trădarea ruşilor. Mă rog, a unora, la „nivel înalt”, dar şi din rândurile oştenilor obişnuiţi. „Chiar şi fără noi, v-aţi fi sfâşiat între voi!” îi spune căpetenia tătarilor cneazului rus care s-a vândut lor, în Andrei Rubliov. 

Andrei Rubliov

O lume plăsmuită după mintea fariseilor şi a cărturarilor ar fi insuportabil de plictisitoare. Au închipuit-o artiştii în utopiile lor, de-a lungul veacurilor. Au încercat s-o construiască „eminenţele cenuşii” ale ingineriei sociale şi ale atâtor gulaguri. Încearcă s-o instaureze acum globalizarea – economică, politică şi culturală. Cinematografia a ajuns să fie echivalentă cu Hollywood-ul (sau Bollywood-ul), cu telenovelele-conservă. Şi reacţia celor care apucă să iasă din „peştera” mallurilor este foarte asemănătoare cu îndărătnicia bărbaţilor din mitul platonician, care au preferat luminii Soarelui înşelătorul joc de lumini şi umbre de pe pereţii proverbialei peşteri. Dacă îndrăzneşti să spui că în urmă cu douăzeci de ani, în repertoriul cinematografelor din România (şi din Europa, în general), se mai găseau încă şi filme europene, eşti etichetat drept „nostalgic comunist” şi eşti trimis de îndată în Coreea de Nord sau în Cuba (considerate ultimele bastioane ale totalitarismului comunist).

Jocuri de culise

Făpturile malefice, viclene, pe care pictorii de biserici, în numele unei tradiţii din timpuri imemoriale, le zugrăvesc în chip înspăimântător, sunt în realitate – în realitatea sfârşitului de veac XX şi începutului de veac XXI – cu totul altfel. Deloc hidoase, deloc monstruoase. Poartă, dimpotrivă, semnele unor forme cât se poate de atrăgătoare, pe care tot canoanele „uzinei de vise” le-au definit. „Diavolul – spunea regizorul Lucian Pintilie – se ascunde acum în imagine.” Şi cita un film-avertisment, astăzi uitat: The Player / Jocuri de culise de Robert Altman. Semnalul său a rămas o grăire în deşert. Aşa cum fără ecou au rămas şi utopiile lui Ray Bradbury şi Francois Truffaut (451 Fahrenheit), Sidney Lumet (Network / Reţeaua), Andrei Tarkovski (Solaris, Stalker / Călăuza,Offret / Sacrificiul) sau mai recentul scurt metraj al lui Cristian Mungiu (Zapping).

Călăuza

Dar poate că este bine aşa. La urma urmei, semnalul de alarmă întru libertate interioară şi trezire îl trage fiecare, potrivit stării de spirit în care se află. Abia atunci când se va fi împlinit ceva în sine. Când va fi ajuns la acea apă vie care-i va vindeca setea de senzaţional, de monden, de „pitoresc” şi „exotic”, de escapism în alte lumi posibile, de „figurativ” şi „plasticizări”. Pentru cărturarul Nicolae Steinhardt, trans-figurarea presupune asumarea credinţei potrivit căreia „fantasticul este tot una cu realul; fără real, nu există fantastic” (Dostoievski). Abia atunci, venindu-ne – în sfârşit – în fire, suntem izbăviţi de amăgire şi nu mai hoinărim pe „alte tărâmuri ale iluziei”. Abia acest tip de „fantastic al credinţei” transcende realitatea şi, în fond, „nici nu e fantastic pentru că nu distrează mintea cu un alai (o comedie) de alte lumi posibile, tot neesenţiale, ci o solicită să se concentreze asupra realităţii”. A realităţii despre care - în fine, împăcaţi şi îngăduitori - nu putem spune decât: it takes all sorts to make a world. 

O scrisoare pierdută în bâlciul derizoriului

O scrisoare emoționantă a unei tinere studente plecată la studii în Marea Britanie circulă de câteva zile pe Internet. Viziunea româncei noastre despre Occident: un loc fără identitate, cu tradiții care se pierd încet-încet din cauza globalizării, în care cetățenii se tem permanent de extremismul islamic, în care nimănui nu-i pasă ce gândești sau ce dorești. Este inutil să vă spunem că scrisoarea tinerei se bucură de o audiență incredibilă pe rețelele de socializare.

Desen de Klara Tamas

“Sunt studentă în Londra la una dintre cele mai bune universităţi europene. Sunt mândră că am reuşit să ajung aici şi le voi fi recunoscătoare părinţilor mei pt educaţie şi efortul material extraordinar pe care l-au depus pentru a mă trimite la studii de calitate mereu.

Dar mă deranjează teribil întrebarea tuturor „Te mai întorci?” Şi uimirea clară la auzul unui ferm „da”. Acest DA nu era atât de ferm înainte de a mă muta în Londra.  Înainte era un „mi-aş dori, dacă voi avea unde să mă întorc mă voi întoarce”.

Suntem o generaţie crescută într-o scârbă pentru patrie, am crescut cu Badea care înjura tara mereu, am crescut fiind educaţi să admirăm valorile occidentale „superioare” şi „ideale”.

Credem că politica, cultura şi educaţia cât mai internaţională este foarte benefică, credem În globalizare, suntem de acord câteodată că România e frumoasă dar păcat că e locuită şi parcă tot mai bine e în Londra… Români scumpi, cât putem să ne înşelăm…

Ce este Occidentul….?

Un loc care nu mai are identitate, globalizarea îi distruge încet încet toate tradiţiile, cenzura comunismului bolşevic s-a transformat în a fi <politic corect>, trăieşti cu riscul ca un islamist extremist poate să bombardeze pentrut Allahul lui locuitorii unei ţări în care el s-a mutat, istoria nu mai poate fi spusă pt că poate jigni anumite popoare, copiii pot fi ucişi în pântece de către propria lor mamă - avortul fiind văzut că o metodă contraceptivă în loc să i se spună crimă, Crăciunul şi Pastele precum şi alte tradiţii străvechi subt doar un prilej de marketing , aici nu există nici un pic de profunzime,; relaţiile dintre oameni sunt pur profesionale, prietenia, iubirea sunt toate o afacere, tot ce facem e pentrut CV şi când vrem să ne căsătorim găsim noi pe perfectmatch.com ceva nu? 

Lumea discuta oameni, nimănui nu îi pasă ce gândeşti, ce simţi ce îţi doreşti. 

Puţini mai ştiu să iubească, feminismul distruge relaţiile bărbat femeie tot mai mult, gender role este considerat învăţat aşa că nu mai învăţăm copiii de mici să se comporte ca băietei sau fetiţe ci îi lăsăm pe ei să îşi aleagă ce sex vor să aibă, ajungându-se la un nr imens de homosexuali creaţi de societate.

Dumnezeu a fost ucis de Occident. 

De ce oare admiram atât de mult haosul Europei vestice?

Noi avem oameni, noi ştim să trăim, noi radem că fugim cu nasu de acasă o săptămână în munţi cu corturile.

Noi ne salutăm cu „Doamne ajută!”Noi avem un pământ binecuvântat de oasele şi sângele atâtor martiri… De ce s-au sacrificat atâţia romani pt viitorul nostru şi noi fugim ca vitele în Occident?

De ce acceptăm ca Securiştii comunişti să ne conducă în continuare prin politica şi educaţie?

De ce acceptăm ideile occidentale cu braţele deschise? De ce acceptăm ca bărbaţii noştri să fie carne de tun pt NATO dar nu suntem în stare să ne recuperăm Moldova de peste Prut după atâţia ani de la căderea comunismului? De ce acceptăm ca în continuare memoria luptătorilor anticomunişti să fie călcată în picioare şi la 22 de ani de la aparenta schimbare a regimului încă nu le sunt recunoscute meritele? De ce eşti drogată scumpa Românie cu iluzii occidentale? În Occident unde pleacă bieţii romani să facă o pâine, germanii, francezii, englezii îi tratează ca pe nişte sclavi, fiind roman eşti privit ca o subrasa, în Anglia un non-european are mai multe drepturi şi privilegii doar datorită faptului că a trăit sub dominaţia imperiului pt decenii…

Şi noi românii care avem o ţară superbă, un pământ fertil, plin de zăcăminte, Roşia montană, delta, Carpaţii, Dunărea, Marea Neagră stăm să cerşim şi să ne umilim pt o pâine prin Anglia, Italia şi Spania….Îmi plânge inima când văd cum sunt trataţi pe pământ străin când acasă la ei puteau mânca din belşug, dacă nu ar fi fost lăcomia hoţilor de la putere… care au vândut țara pe nimic.

VREAU SĂ MĂ ÎNTORC ÎN ROMÂNIA cu toate că nu voi avea niciodată banii pe care i-aş avea lucrând aici. Dar cum spunea tatăl lui Nicolae Steinhardt : vei avea zile frumoase dar nopţile îţi vor fi îngrozitoare. 

Omul nu are numai trup de hrănit, mai e şi sufletul. Şi mai distrugătoare este setea şi foamea sufletului îndepărtat de pământ şi de neam decât foamea trupească…Aşa că români, plecaţi, plecaţi la studii, plecaţi ca să vedeţi în ce hal a ajuns occidentul liberal, plecaţi şi învăţaţi să vă iubiţi ţară şi realizaţi ce frumuseţe aţi lăsat în urmă. Şi apoi ne vom întoarce cu toţii, valuri valuri, cu şi mai multă forţă şi dorinţa de schimbare, şi după 68 de ani de asuprire, România va fi a românilor din nou, aşa să ne ajute Dumnezeu!”

Cristiana Maria Mărcuș

Sursa: rbnpress.info

Articol de Cristi Tanasa, publicat aici: http://www.7est.ro/actualitate/social/item/3238-student-roman-la-londra-dumnezeu-a-fost-ucis-de-occident-vreau-sa-ma-intorc-acasa.html

O experienţă bizară...

Un film ce depăşeşte stadiul descriptiv, de ilustraţie şi plasticizare neutră, este, până la urmă, mărturia unei viziuni asupra realităţii. Ochiul regizorului-vizionar selectează ceea ce i se pare mai relevant, mai viu, mai adevărat din ceea ce, sub o formă sau alta, cunoaşte.

În Žit / A trăi se desfăşoară – oarecum paralel, fără se se intersecteze în vreun fel – trei poveşti despre viaţă şi moarte, despre disperare, compasiune şi loialitate. Un tată dispărut este aşteptat de băiatul său rămas în grija unei mame neiubitoare. O altă mamă nu poate suporta singurătatea după ce îşi pierde fetiţele gemene. O tânără îşi pierde, în chiar ziua cununiei, bărbatul şi încearcă să răzbată singură.

Sfâşietor este, în filmul lui Vasili Sigarev, sentimentul cumplit al absurdului unei vieţi inutile, atunci când te desparţi de cei dragi, de cei mai dragi. De aceea, A trăi  este, poate, mai aproape de universul bergmanian (şi kafkian) decât de cel tarkovskian (Copilăria lui Ivan, Rubliov, Solaris, Oglinda, Nostalghia). Umbrele celor plecaţi acolo unde „nu este nici durere, nici suspin” se întrupează straniu şi populează ca-ntr-un thriller vieţile celor rămaşi. Atmosfera e de film noir, fără sentimentalism şi incursiuni lirice. 

Din nou despre ANDREI RUBLIOV

Citesc (de fapt, recitesc) un studiu, încă inedit, al lui Costion Nicolescu dedicat regizorului Andrei Tarkovski. Găsesc la un moment dat (în capitolul „Andrei Tarkovski în oglinda creştinismului”) o referire la Pr. Iustin Marchiş, vrednicul arhimandrit de la mănăstirea Stavropoleos, cunoscut pentru revival-ul pro-bizantin şi anti-kitsch al acelui lăcaş istoric din centrul Bucureştiului, pe care de peste 20 de ani îl păstoreşte. Ei bine, arată Costion Nicolescu, până şi un om al Bisericii „mai deschis spre cultura lumii şi mai cunoscător al ei” poate spune că „odată cu Andrei Rubliov se încheie viziunea creştină a lui Tarkovski, că ea nu mai este de regăsit în filmele sale ulterioare (!??!)”. Afirmaţia ierarhului de la Stavropoleos pare să fi fost rostită în cadrul unei întâlniri cu Maria Tarkovskaia, sora lui Andrei, cu ocazia unei  vizite a acesteia la Bucureşti. Dar îmi amintesc că, pe la mijlocul anilor 90 l-am cunoscut personal pe Pr. Iustin şi, în scurta noastră întrevedere, mi-a mărturisit acelaşi lucru.

Andrei Rubliov

În continuare, rafinatul comentator al lui Tarkovski rememorează o vizionare de film alături de Părintele Dumitru Stăniloae. Atunci, la începutul anilor 80, văzuseră împreună Călăuza, iar autorul Teologiei Dogmatice Ortodoxe (dar şi a volumului polemic Poziţia domnului Lucian Blaga faţă de ortodoxie şi creştinism) a fost „extrem de impresionat de film, găsind în el numeroase trimiteri şi sugerări creştine”. Că un preot, fie şi „deschis spre cultură”, crede că Solaris, Oglinda, Călăuza, Nostalghia şi Sacrificiul – filmele realizate de Tarkovski după Rubliov – sunt străine de o „viziune creştină” asupra vieţii poate fi, la limita absurdului, de înţeles. Cum rămâne însă cu cei care – tot creştini şi, unii, chiar preoţi – nu se împacă defel nici măcar cu Andrei Rubliov? Pentru ochiul puritan şi cristalofil, secvenţelele pline de un eros „păgân” şi „ritual” din segmentul Praznicului (vrăjitori, oameni despuiaţi şi dezlănţuiţi filmaţi într-o „agitaţie valpurgică”) sunt „smintitoare”, „blasfematoare” şi „revoltătoare”.  Este, atunci, Andrei Rubliov, un film tributar unei „viziuni creştine” sau nu?

Andrei Rubliov

Răspunsul se află, cred, nu numai în filmul în sine, în opera integrală a regizorului numit (şi, largo sensu, în cercetarea atentă a contextului, a duhului, iar nu în proslăvirea fariseică a literei), în mărturiile sale publice (interviuri, Jurnalul, Sculpting in Time ş.a.), ci şi în conştiinţa şi gândirea fiecărui privitor în parte. Soljeniţân: „Linia de despărţire între bine şi rău trece prin inima fiecărui om” – aici stă cheia desluşirii unui film, a unei cărţi, a imaginii propuse de artist. Nu există soluţii de-a gata, valabile oricând, oricum şi pentru oricine. Lămurirea este un proces de lungă durată, uneori ţine o viaţă întreagă. Şi nu se poate traduce printr-o argumentaţie verbală, ci printr-o anumită educaţie ... duhovnicească. Nu este o noţiune ce trebuie „implementată” arbitrar în mintea cuiva, ci o stare (poetică) de care cel ce doreşte să „înţeleagă” este chemat – în libertate, fără niciun fel de constrângere – să se împărtăşească.

Andrei Rubliov

Ca şi Dostoievski, Tarkovski s-a apropiat de Biserică anevoios, asemenea unui om al cărui „organ al credinţei s-a atrofiat”. Filmele sale sunt expresii (prin excelenţă cinematografice) ale acestei traiectorii de atracţie-respingere faţă de tainele Bisericii. În acest sens, poate că au mai multă dreptate spectatorii creştini care caută ipostaze ilustrative ale vieţii lor duhovniceşti şi preferă filme denotative ca Iisus din Nazaret, Preotul sau Ostrov. Spre deosebire de Tarkovski (care prin fiecare film al său şi-a contrazis publicul, propundându-i adesea viziuni stranii, greu de desluşit, enigmatice, „elitiste”), regizorii filmelor mai sus pomenite (şi alţii asemenea) oferă imagini şi chipuri „ca la carte”, cu învăţăminte „la vedere”, fără „sminteli” şi sofisticărie stilistică. Astfel, nu trebuie să ne mire că, datorită „conotaţiilor” şi „ambiguităţii” sale, Tarkovski este situat în afara (sau la limita) duhovniciei creştine. 

Călăuza

Adevărata pricină de mirare ne-o oferă tot un cărturar, iubitor de Rubliov, Călăuza, Concurs (filmul lui Dan Piţa), La dolce vita, Blowup, Kagemusha sau Jesus Christ Superstar: Nicolae Steinhardt. Cărturarul de la Rohia şi-a îmbisericit mintea în temniţele comuniste (unde a primit botezul ortodox, în clandestinitate), iar spre amurgul vieţii a intrat în monahism. Variatele sale incursiuni (ca mirean, dar şi ca monah) în lumea literaturii universale, a filozofiei, muzicii, teatrului, filmului, teologiei ş.a. l-au învăţat să creadă că „orice om este creştin”, că „străinul” pe care îl coniserăm adesea rupt de valorile noastre este totuşi „aproapele nostru, în înţelesul cel mai ontologic şi mai teribil al termenului”. Iată că labirintul culturii nu îi „sminteşte” şi nu îi „dezrădăcinează” decât pe cei fără o serioasă „temelie lăuntrică”, iar descoperirea altor universuri este „îmbogăţire, izvor de mai multă îngăduinţă şi de înţelegere a nesfârşitei exuberanţe a creaţiei”.

Concurs

Ca şi cum

Zaharia Sângeorzan: Recitesc pe Albert Camus. Redescopăr multe idei, reflecţii de o extraordinară originalitate. Vă propun să le priviţi cu ochii dumneavoastră. Să le judecaţi din perspectiva actualităţii: „Ce cuget eu mai presus de mine însumi şi sînt fără să pot dejîni? Un fel de înaintare anevoioasă către o sfinţenie a negării — un eroism fără Dumnezeu — omul în sfîrşit pur. Toate virtuţile omeneşti, inclusiv singurătatea faţă de Dumnezeu.“
Nicolae Steinhardt: Vrea să se poarte ca un creştin, fără a fi ţinut să creadă în Dumnezeu si Hristos. Mă rog, de atei ca el să tot avem parte. Pentru unul ca el, lucrul este, poate, posibil. Dar pentru ceilalţi toţi? O morală atee este şubredă, primejdioasă, cu totul supusă instabilităţii. Pentru mase e o simplă iluzie, arhidovedită ca atare. Între un aristocrat al spiritului şi un mare civilizat ca A. C. şi un creştin deosebirea este minimă. Doar şi pastorul Dietrich Bohnhoffer ne-a învăţat că trebuie să ne purtăm bine şi creştineşte chiar daca Dumnezeu nu ar fi — etsi Deus non daretur. Acesta, domnule Zaharia Sângeorzan, e adevăratul creştin (de ordin superior) care se poartă creştineşte nu de frica iadului sau pentru răsplata raiului, ci din dragoste pentru Dumnezeu care s-ar putea să nu „existe”. N-are a face. Dacă, pe patul de moarte fiind, mi s-ar dovedi cu argumente irezistibile că nu Hristos e adevărat, ci altceva, eu tot cu Hristos rămîn (Dostoievski). Repet: Un A. C. se poate eventual lipsi de forma credinţei, dar pentru ceilalţi morala laică e o iluzie şi o bazaconie.
Zaharia Sângeorzan: Tot din Camus: „Ajuns la absurd, căutînd să trăiască în consecinţă, un om constată întotdeauna că lucrul cel mai greu de menţinut pe lume este conştiinţa. Aproape întotdeauna, împrejurările se împotrivesc. Este vorba să trăieşti luciditatea într-o lume în care dispersiunea este lege.”
Nicolae Steinhardt: Tocmai că fraza aceasta confirmă cele spuse de mine mai sus. Nu toţi oamenii au conştiinţa aceea fermă pe care o presupune morala laică. Morala ateistă e şubredă, e o iluzie, deoarece nu toţi oamenii au o conştiinţă. Toţi au două picioare, nu toţi o conştiinţă.

(Fragment din Nicolae Steinhardt răspunde la 365 întrebări, Humanitas, Bucureşti, 1998)

Albert Camus

http://hyperliteratura.ro/nicolae-steinhardt-raspunde-la-365-intrebari-de-zaharia-sangeorzan/

A fi sau a nu fi ... Mistreţ

În finalul Rinocerilor găsim cheia de interpretare a Călăuzei tarkovskiene. Când toţi cei din jur se metamorfozează în rinoceri, personajul din piesa lui Ionesco spune: „Eu vreau să rămân om!”

Nu despre meteoriţi căzuţi, „miraculos”, pe Terra e vorba în Călăuza. Şi nici despre telekinezie. Ceea ce încearcă ciudata Călăuză este să păstreze umanitatea din el, în condiţii dintre cele mai inumane. Mai mult: să păstreze nestinsă flacăra cunoaşterii (care se cheamă iubire de aproapele) primită ca o moştenire de la Învăţătorul său. De la acesta aflase despre Zonă, despre Camera Dorinţelor, despre importanţa de a te apropia de „pragul camerei” dezinteresat şi cu inima curată, fără gânduri egoiste şi fără vicleşug. Între timp însă, Învăţătorul şi-a pierdut şi entuziasm şi renumele, devenind ... Mistreţul.

Semne de „rinocerizare”, de „mistreţificare” găsim şi la blazatul Scriitor şi la cinicul (şi nu mai puţin vicleanul) Profesor. Unul ar vrea (şi n-ar vrea) să primească înapoi „inspiraţia pierdută”, dar, când Călăuza îi spune „Trebuie doar să crezi!”, dă înapoi şi se gândeşte că e umilitor să te rogi, să ceri iertare, să te căieşti. Celălalt, ar vrea să pună o bombă de câteva kilotone în Camera Dorinţelor pentru că „nu se ştie niciodată cu ce gânduri intră aici oamenii...” Şi unul şi altul, deşi „înţelepţi şi Pricepuţi”, par cu totul robiţi acelui „duh de împietrire”, căci au ochi şi nu văd, urechi şi nu aud, oricât s-ar nevoi pentru ei Călăuza să-i îmbunătăţească, să-i ademenească spre Poezie, spre nepătimire, spre cercetare de sine. Ei însă de asta se tem cel mai tare. Scriitorul se îndoieşte că ar deveni mai bun dacă – aşa cum îl îndeamnă Călăuza – şi-ar aminti întreaga viaţă, încercând să devină „precum pruncii”. Pentru el, conştiinţa şi remuşcările sunt doar „născociri ale creierului”. De aceea, spune Scriitorul acrit (de viaţă, de oameni, de odiseea prin Zonă), Mistreţul – care a înţeles mecanismul de om născocit – s-a spânzurat, atunci când a primit de la Zonă nu ceea ce spusese că ar vrea să primească (sănătatea aproapelui său), ci ceea ce era mereu în inima sa (un sac cu bani).

Sensul aventurii din Călăuza? Poate chiar acesta: merită şi se cuvine să fim oameni până la capăt. Iar „capătul” (sau „măsura”) omenităţii noastre o aflăm nu în deznădejdea extremă, cenuşie şi tristă a Mistreţului, ci în entuziasmul şi în fericirea amară a Călăuzei.

Stalker (Călăuza) de Andrei Tarkovski, 1979

Către tineri

Andrei TARKOVSKI (1932-1986), regizor de film şi teatru: „Ce le-aş spune tinerilor? Nu ştiu, cred că mi-aş dori să le spun doar atât: să înveţe să fie singuri, să se bucure mai des de singurătate. Cred că tragedia tineretului de azi este că încearcă să se strângă acolo unde e zgomot mai mult, şi asta doar din dorinţa de a nu fi singuri, de a fugi de singurătate. Această fugă a lor este, cred, extrem de întristătoare. Cred că omul trebuie să înveţe de mic să se deprindă cu singurătatea. Să nu se plictisească atunci când e singur, pentru că acela care se plictiseşte când e singur e în primejdie.” - video aici

Andrei Tarkovski a regizat filmele: Compresorul şi vioara, Copilăria lui Ivan, Andrei Rubliov, Solaris, Oglinda, Călăuza, Nostalgia, Sacrificiul. A pus în scenă Hamlet (la Moscova) şi opera Boris Godunov (la Covent Garden, Londra). A scris un Jurnal şi volumul Sculpting in Time, o suită de reflecţii pe tema artei cinematografice, vieţii, relaţia dintre credinţă, artă şi viaţă.

http://pseudokinematikos2.blogspot.ro/2011/12/un-sfert-de-veac-fara-andrei-tarkovski.html

Andrei TARKOVSKI

Compresorul şi vioara

Copilăria lui Ivan

Andrei Rubliov

Solaris

Oglinda

Călăuza

Nostalgia

Sacrificiul

Rock'n'Paul

Paul S. Grigoriu este un tânăr rocker pe care întâlnirea cu opera pop-rock Jesus Christ Superstar (o cunoaşte pe dinafară) l-a trimis către Biserică, deşi activează în continuare ca muzician. Mi-a trimis câteva comentarii extrem de fine, de insolite, la unele filme româneşti pe care i le recomandasem. Le-am trimis mai departe amicului meu Lucian Mircu, care le-a postat pe Marele Ecran, aici: http://www.mareleecran.net/2013/04/fii-cu-ochii-pe-filmul-romanesc.html. Recent, Paul a scris câteva cuvinte despre blogul Pseudokinematikos care mă onorează şi îmi dau încredere că merită să merg mai departe pe acelaşi drum. Îi mulţumesc: „Şi că tot vorbim despre cultură, cum mi-am descoperit recent pasiunea pentru cinematografie, am şi în această privinţă de făcut câteva recomandări. În primul rând este blogul Pseudokinematikos al lui Marian Sorin Rădulescu. Acest cinefil, aşa cum singur se recomandă cu modestie, este de fapt un adevărat profesor de cinema, un om despre care ai impresia – şi nu te înşeli foarte tare – că a văzut TOATE filmele. Blogul poate fi privit ca o prelungire a celor două volume cu acelaşi titlu şi este un îndrumar minunat pentru toţi cei care vor să pătrundă în lumea filmului românesc (în care am descoperit, cu ajutorul autorului acestui blog, bijuterii a căror existenţă nici nu o bănuiam) şi de pretutindeni. Cultura profundă, gândirea creştină şi informaţia bogată dau acestui blog o substanţă care-l face de neocolit.”

foto: Iosif Demian; prelucrare computerizată: Dan Voinea

Ostrov - cartea şi filmul

În noiembrie 2012, după spectacolul de gală din sala „Capitol” a Filarmonicii din Timişoara, o parte (vreo câteva sute) din cei peste o mie de spectatori care au vizionat filmul lui Cristian Mungiu, După dealuri au rămas, vreme de aproape o oră, la sesiunea Q&A. Prima întrebare adresată regizorului-scenarist, prezent la proiecţie, a venit din partea unui tânăr: „Domnule Mungiu, vă rugăm să ne spuneţi ce legătură consideraţi că există între filmul dumneavoastră şi filmul Ostrov.”. Răspunsul a venit numaidecât, articulat de Mungiu – ca de obicei – cu sânge rece, cuminte şi ferm, la obiect şi fără intenţia de a ierarhiza valoric cele două filme: „Nu l-am văzut, deşi câţiva prieteni şi cunoscuţi mi l-au recomandat. Ştiu însă – din ceea ce am citit despre el, din cea ce mi s-a spus – că este un film de ilustraţie. Noi ne-am propus altceva: un film de expresie. Nu ne-a interesat să ilustrăm nici credinţa ortodoxă şi nici un alt fel de credinţă. Deci nu cred că poate fi vorba de o comparaţie între cele două filme.” 

După dealuri

În 2007, când Ostrovul a început să fie cunoscut spectatorilor, încă nu începuseră filmările pentru „ecranizarea” după cazul Tanacu, iar Mungiu câştiga Palme d’Or la Cannes, cu 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile. Filmul lui Pavel Lunghin a fost văzut de cinefili pur şi simplu, dar mai ales de cinefili „de orientare ortodoxă” din toată lumea, care i-au devenit în scurt timp fani necondiţionat. Un preot (Constantin Necula), o monahie (Ecaterina) şi un tânăr jurnalist (Romeo Petraşciuc) încearcă să comenteze acest „film-eveniment”. Rezultatul: cartea (sau „cărticica”, aşa cum este numită în prefaţă) Ostrovul. Acolo unde se termină filmul...(Editura Agnos, Sibiu, 2007). Am recitit-o, recent, pentru a-mi verifica, la câţiva ani de la vizionarea Ostrovului, poziţia faţă de acest film.

4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile

Ce anume i-a adunat laolaltă pe tustrei să aducă laude la superlativ unui film ce „nu are decât doar două minusuri”: că „a cuprins prea puţin public” şi că „se termină”, că nu durează la nesfârşit? Aflăm dintru început: naraţiunea „plenară” şi „duhul de tămâie, de aghiazmă, de taină, de cruce, chiar de rigorism ortodox”, felul în care nimeni n-a mai reuşit „să pună Ortodoxia până acum pe peliculă de celuloid”. Ostrov, astfel, „nu are nicio secundă care este sub nivelul unui film bun”, „nu are nicio greşeală’. Asemenea aserţiuni exagerate, afirmate fără nicio urmă de îndoială, sunt fie luate de bune (atunci când cinefilul „inocent” încă nu a  întâlnit capodopera), fie amendate, cel puţin în parte (atunci când memoria cinefilului interesat, totuşi, de „respiraţia ortodoxă” a unui film, refuză să se predea amneziei).
Ostrovul este considerat de autorii cărţii „replica cea mai umană a peliculei lui Mel Gibson privind patimile Mântuitorului”. Totuşi, pentru care pricină trebuie puse în legătură cele două filme, câtă vreme şi-au propus, de la bun început, o altă miză? Patimile lui Hristos impresionează, aşa cum se spune la un moment dat, prin imagini (şocante, terifiante, „pentru heavy metalişti”), în timp ce „din Ostrov rămâi cu personajul”. Cred că întreaga discuţie a cărţii poate fi rezumată în aceste cuvinte: „din Ostrov rămâi cu personajul”. Restul, ţine de curiozitatea şi setea spectatorului de a descoperi, în tonele de filme, acele opere cinematografice care – explicit sau sugestiv – mărturisesc, printr-un limbaj specific celei de a şaptea arte (nu doar printr-un personaj şi printr-o schemă narativă desprinsă din hagiografii), un crez, o viziune asupra vieţii sau asupra morţii, asupra dragostei. Şi, slavă Domnului, sunt destule astfel de filme în toată lumea...

Patimile lui Hristos

Autorii cărţii, contaminaţi de patetismul filmului, văd în Ostrov „un film de destindere duhovnicească în care se vede ce rol are Ortodoxia asupra Învierii”, „o viziune luminoasă care calcă pe ape”. Frumoase gânduri, frumoase vorbe...Aproape că nici nu mai contează cum (a se citi: cât de cinematografic) ajung ele pe ecran. Ce contează atunci? Personajul principal, interpretat (extraordinar) de Piotr Mamonov: un „moşulică”, un „călugăr ştirb” ce „poate fi o icoană a lui Dumnezeu oricând” şi „are o blândeţe vecină cu cea a lui Hristos”. De altfel, numele regizorului şi al actorului nu sunt pomenite nici măcar o dată în carte („pe regizor nici nu ştiu cum îl cheamă, deşi am încercat de vreo două ori să-i reţin numele”). Filmul pare să fi devenit folclor pentru că „nu caută să fie preţios cu orice preţ, să transmită intertextual ceva, ci o spune pe şleau: Hristos a înviat şi noi suntem martorii Învierii Lui”. Cuvinte cheie pentru a caracteriza „poetica” Ostrovului: „pe şleau”. Poate, într-adevăr, chiar acesta este motivul pentru care Ostrov a ajuns atât de popular încât „e film de făcut şcoală pe el” şi „fiecare generaţie va trebui să îl vadă, chiar dacă i se va acri de el, până îi vor învăţa replicile pe de rost”. Este un „film creştin”. Bun, dar cum rămâne cu alte exemple de „filme creştine” şi de „filme bune” pe care le vehiculează acest volum: Dumbrava minunată, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Săptămâna nebunilor (?!) – ultimele două alese exclusiv pentru „crucea şi reverenda” personajelor interpretate de Mircea Albulescu şi, respectiv, Toma Caragiu.
Mesajul din Ostrov, „spus pe şleau”, şi morala foarte „la vedere” (Pr. Necula o rezumă astfel: „Măi frate, ăsta e creştinismul! Parcaţi aici care sunteţi creştini; ăilalţi creşteţi în altă parte, unde simţiţi voi că se poate!”) lasă de înţeles – pentru cine nu a priceput de la primele pagini – că ăsta este filmul-etalon al creştinismului sau, oricum, al Ortodoxiei. Era şi timpul, pentru că „ortodocşii, în sfârşit, se trezesc să facă şi ei astfel de filme, filme de calitate duhovnicească şi cinematografică totodată”. Ostrov, prin urmare, „întruneşte toate canoanele filmografice de calitate şi calibru”. Dar, suntem avertizaţi, „nu va lua vreodată vreun premiu în cadrul vreunui festival”, datorită excesului supărător (pentru cei din juriile de specialitate) de „Ortodoxie pusă pe celuloid”.

Alţi ortodocşi, aflăm la un moment dat, ne-ruşii, stau mai prost la cinema: „N-am văzut la greci niciun film bun” – spune Maica Ecaterina (fosta actriţă corp-ansamblu Monica Fermo), dar sentinţa ei nu echivalează cu o judecată de valoare, ci trădează doar insuficienta sa familiarizare cu cinematografia din Grecia. Sârbii (care i-au dat pe Dušan Makavejev, pe Emir Kusturica, care au dat filme ca Lepa selo, lepo gore; Hadersfild ş.a.) nici nu există, la fel şi bulgarii. Dar românii? Sunt pomeniţi „regizorii realişti de la noi ce pun problema religiosului” (?!) în cadrul unei „şcoli teo-poetice” (?!): Cristian Nemescu, Nae Caranfil, Cristi Puiu, Cristian Mungiu. Sunt citate filme ca: Glissando, Duios Anastasia trecea, Adela, Ochi de urs, Vulpe-vânător, Şobolanii roşii, Moartea domnului Lăzărescu. Mircea Daneliuc este lăudat pentru că „în Senatorul melcilor minciunii i se spune minciună şi curviei curvie”. Moartea domnului Lăzărescu e, pentru Pr. Necula (cea mai vocală voce a trialogului), „un Ostrov răsturnat, un Ostrov de bloc” în care „nu există „suportul euharistic”. Maica Ecaterina îl contrazice („Puiu nici pe departe nu cred că s-a gândit la aşa ceva”) şi continuă, referindu-se la „o scenă de viol fioroasă” pe care a întâlnit-o „într-o producţie actuală, în care apărea Horaţiu Mălăele” (e vorba de filmul lui Mircea Daneliuc, Această lehamite). Pr. Necula crede că se referă la violul din Stare de fapt (regia: Stere Gulea) şi adaugă: „...eu i-aş fi pus filmul ăla lui Iliescu 24 de ore din 24! Violul ăla din arhiva televiziunii are mesajul foarte clar. Violul nu se petrece oriunde, ci în arhiva televiziunii...Tot ce s-a creat în România, din 90 până în 92, până aproape de curând, a fost violentare a poporului român”.

Moartea domnului Lăzărescu

Trebuie spus că jurnalistul Romeo Petraşciuc, mereu „pe afară” când sunt invocate titluri de filme ruseşti celebre sau capodopere precum Dodeskaden (regia: Akira Kurosawa), „se uită ca la marţieni” la ceilalţi doi participanţi la dezbatere, fiind însă dornic să discute „despre filmele tari, moderne”. Cred că face o confuzie şi încurcă termenul „modern” cu cel „actual”. Filme „tari” şi „moderne” au fost, la vremea lor, şi Cetăţeanul Kane, şi All That Jazz, şi capodoperele cinematografului german şi sovietic din anii 20-30, şi Noul Val francez, filmele lui Tarkovski sau Paradjanov, filme de Fellini, Antonioni sau Pasolini, iar în cinematografia românească, Viaţa nu iartă, Ţărmul nu are sfârşit, Meandre, Reconstituirea, 100 lei, Cursa, Proba de microfon, Secvenţe, Concurs, Croaziera, La capătul liniei, O lacrimă de fată, Un om în loden, Dreptate în lanţuri, Pas în doi şi încă altele, despre care nu se pomeneşte absolut nimic. Din fericire, „tăria” şi „modernitatea” nu apar în cinema o dată cu filmele americane din main stream, realizate în ultimii 10-15 ani. Iar cinematografia („filmografia”, zice Pr. Necula) franceză înseamnă infinit mai mult decât „comedioare soft şi tot felul de porcărioare” care – afirmă în continuare – „nu fac nici măcar cât un minut din Decalog-ul lui Kieslovski sau din Goodbye, Lenin”. Cinematografia franceză înseamnă Jean Renoir, Marcel Carné, Robert Bresson, François Truffaut, Jean Luc Godard şi mulţi alţii. De fapt, adevărata discuţie despre Ostrov poate că s-ar fi cuvenit să graviteze în jurul acestor filme de referinţă, iar nu să fie presărată cu „bruma de filme istorice pe care le făcea Sergiu Nicolaescu” ori cu pelicule ca Stăpânul inelelor, Cronica din Narnia, Cel mai iubit dintre pământeni, Dragoste şi apă caldă,  Love Story, Legături bolnăvicioase ş.a. Dar poate că atunci nu s-ar mai fi ajuns la o inflaţie de superlative în ceea ce priveşte Ostrovul...

Andrei Rubliov

Ce ar mai fi de spus? Că pe Părintele Constantin Necula filmele lui Tarkovski nu-l fac „să cadă pe spate”, cum nu îi place Dostoievski încât „să cadă pe spate” (îl preferă pe Bulgakov ca scriitor). Că a ajuns la Biserică via teatru, al cărui spectator fidel era. Că Biserica „trebuie să provoace la dialog” şi că „n-o să putem face absolut nimic, câtă vreme Biserica nu-şi creşte regizorii creştini, actori creştini de care avem nevoie. Şi care există, de altfel, dar nu sunt puşi în valoare şi de către Biserică”. Observaţia este bună, mai ales atunci când multe voci „din Biserică”, de notorietate sau nu, îşi dau cu părerea în necunoştinţă de cauză. Cum s-a întâmplat cu Monahul Savatie Baştovoi care – spune Pr. Necula - a recunoscut că a scris critic despre filmul Pacientul englez „cu spatele la televizor”. Recomandarea acestuia adresată Monahului Baştovoi, de a se „întoarcere cu faţa la evenimentul cinematografic” pentru a putea vorbi despre un film, merită salutată din plin. Mai aflăm că acum „cultura noastră alunecă spre revistă, spre manelele intelectuale”, că „aristocraţia scenei” de altădată a făcut loc unui „manelism teatral de groază”.

Să spunem că aşa e: Ostrov – un film „împotriva snobismului duhovnicesc şi împotriva mediocrităţii spirituale” – deranjează dacă „te-ai infatuat în Hristos”, pentru că nebunul întru Hristos, Anatolie, „nu bate o mie de metanii, nu are filocaliile pe raft, nu are părinte duhovnicesc”. Dar atunci şi sutele de filme de referinţă despre sufletul omenesc şi meandrele lui întru destrămare sau devenire întru fiinţă, filme realizate în lumea mare – din America până în India şi din Suedia până în Africa de Sud – ajung să deranjeze dacă te-ai infatuat în ... Ostrov.

Ostrov

Curata nebunie

"Veacuri de‑a rândul – şi acum mai mult ca oricând – până şi oamenii de bună credinţă (mai ales ei) văd în creştinism un fel de vag şi blând cretinism, bun pentru bigoţi, creduli şi fiinţe pierdute cu firea. În vreme ce creştinismul e de fapt clocot, e scandal, e „curată nebunie”, mai îndrăzneţ şi mai exigent decât orice teorie extremistă; e aventură, e happening – e cel mai formidabil happening. Creştinismul e dogmă, e mistică, e morală, e de toate, dar e în special un mod de a trăi, e soluţie şi reţetă de fericire... Creştinismul dă pace, linişte şi odihnă – dar nu searbede şi monotone, ci pe calea aventurii celei mai temerare, a luptei neîncetate, acrobaţiei celei mai riscante. Un trapez la înălţime – şi nici o plasă dedesubt. Nu înţeleg cum de nu văd pelerinii aventurii şi petiţionarii fericirii că trec pe lângă ceea ce caută..."

N. Steinhardt, Jurnalul fericirii

http://hyperliteratura.ro/jurnalul-fericirii-de-nicolae-steinhardt/

Ospitalitatea lui Avraam

Interviu Cristian Mungiu pentru "Viaţa medicală"

E încă prea tânăr pentru a fi numit cel mai bun regizor de film născut vreodată în România. Dar Cristian Mungiu este cu siguranţă, în acest moment, cel mai de succes regizor român al unei generaţii deja excepţionale. Recunoaşterea lui Mungiu ca figură de prim rang în cinematografia mondială s-a rotunjit odată cu invitarea sa în juriul Festivalului de la Cannes din 2013, alături de nume celebre precum Steven Spielberg sau Nicole Kidman. Acest regizor român foarte talentat s-a născut într-o familie ieşeană de medici, unde ar fi fost sortit să continue în aceeaşi profesie. Cu acest prim interviu, inaugurăm o serie de dialoguri cu personalităţi ale vieţii publice româneşti care, în ciuda profesiei lor non-medicale, au fost influenţate covârşitor de contactul nemijlocit cu breasla lui Asclepios.

Cristian Mungiu

   Aţi crescut într-un mediu influenţat de profesia medicală – tatăl, profesor de farmacologie, sora mai mare este şi ea absolventă de Medicină. Aţi simţit vreodată presiunea de a urma o carieră în Medicină? V-a influenţat în vreun fel faptul că sunteţi „copil de medici“?

   Cristian Mungiu: În clasa I, graţie acestui stereotip al „copilului din familie de doctori“, învăţătoarea mea m-a desemnat „sanitarul clasei“. În această calitate, inspectam cu seriozitate – înainte să înceapă orele – batista, unghiile şi ceara din urechi a celor 36 de colegi de clasă. Din fericire, ideea a fost abandonată în scurt timp pentru că întârzia orele. Doisprezece ani mai târziu am dat la Medicină şi am picat. Era anul 1986 şi erau treizeci şi ceva de candidaţi pe un loc. Examenul era destul de crâncen şi foarte neprietenos: erai făcut să simţi că e o treaba serioasă şi că întreaga ta viaţă se joacă în acele trei zile de examen. În fata Institutului de Medicină şi Farmacie din Iaşi se instala o funie groasă şi lungă – un odgon, practic – şi, în ziua examenului, din momentul în care treceai pe sub el, erai, cum ar veni, pe cont propriu – despărţit de părinţi, colegi ori prieteni. Era funia pe sub care intrai direct în viaţă. Nu eram făcut pentru acel gen de examen şi pentru acel gen de învăţare. În acea epocă se susţinea – ca un fel de fatalitate – că singura cale de a trece examenul la Medicină e să înveţi totul pe de rost. La un moment dat chiar reuşisem să memorez manualul de biologie atât de precis încât îl puteai deschide oriunde şi, dacă îmi ziceai un cuvânt, puteam să continui. Şi acum pot să-ţi zic că lobulul testicular e dispus cu baza spre albuginee şi vârful spre mediastin, chiar dacă nu mi-a fost niciodată prea limpede la ce anume avea să-mi servească informaţia asta în viaţă. 

„Ştiam diferenţa dintre Triferment, Digestal şi Motilium“ 

   Spuneaţi de curând că aveţi chef să vă povestiţi biografia. Care e amintirea legată de medici/spitale pe care aţi include-o?

   Cristian Mungiu: Tatăl meu fiind profesor de farmacologie, am prins cu timpul şi noi, în casă, câte ceva despre administrarea medicamentelor. El, odată cu medicamentele pe care ni le dădea când ne durea ceva, ne şi explica de ce ni le dă şi cum acţionează. Ştiam bunăoară diferenţa dintre Triferment, Digestal, Motilium, Metoclopramid, Scobutil, Imodium, Furazolidon, de ce e bine să combini Streptomicina cu Papaverina şi aşa mai departe – ca să mă păstrez în sfera digestivă. Spre sfârşitul anilor ’80 am început să-mi însoţesc sora în taberele studenţeşti în care ea, în calitate de studentă la medicină, era invitată ca medic de tabără. Odată, într-o tabără la Sinaia, a bătut la uşă o fată care avea nişte dureri mari de burtă. Se întâmpla că atunci eram singur în camera care servea de cabinet medical, sora mea fiind plecată. Puteam să o trimit la spital – dar ar fi durat o grămadă până să ajungă să o vadă un doctor – sau să-i dau ce credeam eu de cuviinţă că o să-i facă bine. I-am pus o gramadă de întrebări şi, la sfârşit, i-am dat medicamentele de care avea nevoie, iar mai pe seară, la focul de tabără, a venit să-mi spună că i-a trecut şi se simte bine.

   Plecarea medicilor din ţară e un fenomen foarte discutat în prezent. Motivele pentru care medicii pleacă sunt dotările profesionale mai bune din Occident, veniturile mai mari şi respectul din partea comunităţilor de acolo. Trei motive la fel de valabile şi pentru a determina emigrarea unui regizor de film din România. De ce nu aţi plecat?

   Cristian Mungiu: Spre deosebire de medicină, unde simptomele bolnavului sunt cumva universale, filmul – şistory-telling-ul în general – ţin de observarea realităţii în care te mişti şi se exprimă în limba celor pe care îi observi. Ca povestitor, depinzi foarte mult de limba în care te-ai născut şi de locul în care îţi faci observaţiile, cu atât mai mult cu cât eu îmi scriu scenariile. Dacă m-aş muta altundeva aş putea, pesemne, după o vreme, să povestesc despre cei pe care i-aş observa acolo. Însă poveştile pe care le ştii, observaţiile pe care le-ai acumulat, nu sunt întotdeauna şi uşor translabile în altă limbă şi în altă cultură. 

„Lumea medicală universitară e departe de a fi elegantă. La fel şi în cinematografie“ 

   Lumea medicală academică, cea autentică, e guvernată de o serie de reguli de conduită aproape ritualice faţă de marii profesori. Intrarea într-o relaţie de tip maestru-discipol e aproape inevitabilă. Aţi fost coleg de juriu la Cannes cu Ang Lee şi Steven Spielberg. Şi aici au existat ritualuri? Sau domneşte camaraderia uniformizantă?

   Cristian Mungiu: Nu ştiu unde anume există această ideală lume academică autentică despre care vorbiţi – poate că există, dar cred că avem deseori tendinţa să idealizăm anumite modele doar pentru că nu le cunoaştem în detaliu. Viaţa universitară – medicală, dar nu numai – e departe de a fi elegantă. Ea e mai degrabă rezultatul unor nesfârşite lupte de culise pentru promovare, influenţă, funcţii, poziţii şi aşa mai departe – o curgere continuă de bârfe ale fiecăruia despre toţi ceilalţi. La fel stau lucrurile şi în mica noastră comunitate de cinema şi e unul dintre motivele pentru care prefer, pe cât se poate, să rămân la distanţa potrivită de oameni, organizaţii şi interesele lor. Într-un juriu nu poate fi vorba de maeştri şi discipoli, iar dacă nu te simţi capabil să-ţi susţii – din prea mult respect sau din alte cauze – părerea în faţa celorlalţi juraţi, e mai bine să nu participi căci prezenţa într-un juriu presupune şi se bazează pe egalitatea dreptului la opinie al celor care îl formează. Am fost în multe jurii, iar cel de la Cannes de anul ăsta a fost printre cele mai democratice: am zis fiecare ce am avut de zis, ne-am susţinut fiecare cu pasiune punctele de vedere, la sfârşit s-a votat şi ne-am asumat fiecare palmaresul ca rezultat al unei medieri între gusturile celor care au alcătuit juriul din acest an.

   Am fost întotdeauna uimit de felul în care succesul profesional este uneori însoţit de o hiperinflare a egoului. E un fenomen întâlnit în lumea universitară medicală, bănuiesc că şi printre marile vedete ale cinematografiei. Cum vă protejaţi de aşa ceva?

   Cristian Mungiu: Eu nu sunt vreo mare vedetă a cinematografiei, deci nu ştiu cum procedează cei în cauză, dar mare parte dintre vedetele pe care le-am cunoscut erau de fapt foarte ok în intimitatea lor: oameni normali, cu aceleaşi probleme ca toţi oamenii, dar având de gestionat problema notorietăţii. În ce mă priveşte, eu nu am o prea bună percepţie a propriei mele imagini şi, de multe ori, îmi ia ceva să găsesc distanţa potrivită faţă de cei din jur.

   Orice jurizare e un proces inerent subiectiv aşa că tot ce poţi face e „să încerci să promovezi valorile în care crezi“. În ce valori credeţi?

   Cristian Mungiu: În materie de cinematograf, apreciez onestitatea, pasiunea, curajul, forţa şi originalitatea realizatorului, apreciez pe cel care îşi asumă riscuri creative şi nu merge pe drumuri sigure, pe cel care e pasionat de povestea lui şi nu de rezultatele ei publice. Însă la sfârşit, la orice film contează cel mai mult rezultatul, emoţia pe care o simţi, sentimentele, gândurile şi întrebările pe care ţi le induce filmul. Desigur, orice evaluare e subiectivă, iar orice ierarhizare e şi mai subiectivă, însă tot ce poţi să faci e să susţii cât mai onest valorile în care crezi ca să pleci acasă cu conştiinţa împăcată că ai făcut tot ce ţinea de tine. 

„Singurul folos al popularităţii e să influenţezi în bine pe cei care te urmăresc“ 

   Nu e un lux, în societatea occidentală hipercorect politizată, să-ţi permiţi să susţii „cât mai onest valorile în care crezi“?

   Cristian Mungiu: Cere un efort pentru că e întotdeauna mai comod să fii conformist decât să ai tăria propriului tău punct de vedere. Însă până la urmă nu ştiu dacă există vreo alternativă rezonabilă la alegerea asta.

   Pe vremuri, astfel de valori se învăţau fie la biserică, fie la şcoală. Acum se mai învaţă de la televizor. Dumneavoastră de unde le-aţi de(s)prins? Unde (cine) v-a educat aşa cum sunteţi astăzi, la 45 de ani?

   Cristian Mungiu: E foarte greu să-ţi mai dai seama la un moment dat cum ai ajuns cel care eşti. E rezultatul tuturor întâlnirilor din viaţa ta şi a felului în care tu, ca fire, ai reacţionat la ce ţi s-a zis, ce ai văzut şi ce ai trăit, începând cu familia şi şcoala şi continuând cu toate experienţele în care ai fost parte. Cu toţii facem foarte multe prostii în viaţă, suntem meschini, mincinoşi, egoişti sau răi, însă dacă reuşeşti măcar din când în când să te evaluezi corect, e de presupus că ai să mai înlături din relele pe care le faci. Una dintre temele colaterale pe care speram că „După dealuri“ le va lansa în dezbaterea publică se referea la felul în care biserica – foarte populară la noi – înţelege să îşi folosească capacitatea de a promova valori juste. Căci singurul folos al notorietăţii şi popularităţii e să influenţezi în bine pe cei care te urmăresc.

   Succesul în medicină se bazează pe calitatea profesională, dar e vorba şi de construirea unei imagini. Cât de mult contează pentru un regizor român să-şi creeze o imagine pozitivă pentru a reuşi în cinematografia occidentală şi nu mă refer la imaginea filmelor, ci la imaginea lui Cristian Mungiu?

   Cristian Mungiu: Mi se pare că faceţi aici o diferenţă între imaginea pe care o ai de pe urma a ceea ce faci în profesie şi o altă imagine care e rezultatul unei confecţionări conştiente, în scopul obţinerii de simpatie socială. Eu cred foarte puţin în varianta asta – pentru că până la urmă e o făţărnicie, o încercare de a livra o cosmetizare a conţinutului – care în final nu functionează. Ia ca exemplu România, ca ţară, şi încercarea diverşilor de a-i îmbunătăţi „imaginea“ şi nu substanţa. Cred că succesul – în lumea filmului, cel puţin – e ceva foarte relativ, efemer şi conjunctural. Însă atât cât e, depinde în cea mai mare măsură de conţinut. Ca cineast, imaginea ţi-o creezi prin ce reuşeşti să faci pe ecran, iar cum eşti tu dincolo de filmele tale contează mai puţin. Desigur, e posibil să capeţi cu vremea o oarecare notorietate – şi fiecare alege să o gestioneze cum crede de cuviinţă.

sursa: http://www.viata-medicala.ro/*articleID_7173-dArt.html

Cristian Mungiu - 2007, Palme d'Or la Cannes

Cristian Mungiu s-a născut la Iaşi, în 1968, şi a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii „Al. I. Cuza“ din Iaşi şi Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti. Primul său film de lungmetraj este Occident (2002), iar în 2007 a câştigat Palme d’Or la Cannes pentru 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile. Cel de-al treilea film al său ca regizor şi scenarist, După dealuri (2012), a câştigat premiul pentru cel mai bun scenariu şi premiul pentru cea mai bună actriţă (Cosmina Stratan şi Cristina Flutur). În 2013, Cristian Mungiu a făcut parte din juriul Festivalului de Film de la Cannes, alături de nume importante din cinematografia mondială precum Steven Spielberg, Ang Lee, Nicole Kidman sau Christoph Waltz. Cristian Mungiu este fiul profesorului Ostin Mungiu, preşedintele Asociaţiei de Algeziologie din România şi fratele mai mic al Alinei Mungiu-Pippidi, psihiatru şi politolog. Într-un interviu recent (acordat Mediafax), profesorul Ostin Mungiu povestea despre fiul său că, „dacă ar fi fost medic, cred că în cel mai bun caz ar fi fost un stomatolog oarecare“.

Spovedanie de cinefil

Statutul sălilor de cinema neprivatizate din România e mai degrabă incert. Numărul lor a scăzut simţitor şi, spre deosebire de lanţul cinematografelor luxoase din mall-uri, acestea se prezintă jalnic. Dar trebuie să recunosc: în ceea ce mă priveşte, nu condiţiile precare de vizionare din cinematografe sunt motivul pentru care nu mai merg (decât extrem de rar) la cinema. Pricina adevărată este „metafizică”, nu „fizică”: repertoriul uniformizat, alcătuit acum aproape exclusiv din producţii recente, stereotipice, majoritar americane. Mereu aceleaşi şi aceleaşi melodrame, filme de acţiune sau ştiinţifico-fantastice, poveşti de dragoste, horror etc. Primul deceniu al mileniului trei cam asta a oferit. Probabil că pentru spectatorii care au cultul vedetei (nu al Actorului, al Regizorului, al Filmului), pentru amatorii de can-canuri sau pur şi simplu de divertisment, nu e nicio problemă. Ei pot viziona acum astfel de filme în săli curate şi primitoare, prevăzute cu sistem Dolby Surround şi fotolii de lux. Tot aceleaşi filme (plus alte câteva, europene, greu vandabile) ajung şi în bietele săli rămase de pe vremea când repertoriul era mult mai divers[1]. Iubitorii cinematografului comercial sunt privilegiaţii. Ceilalţi, spectatorii care se încăpăţânează să vrea şi altceva (altfel de filme americane, dar şi filme din întreaga lume, ce se ambiţionează să reziste tentaţiei de a vehicula mereu aceleaşi clişee, filme conduse nu de spirit, ci de tehnologie), sunt dramatic dezavantajaţi. Nici gospodarii cinici ai sălilor din mall-uri şi nici difuzarea etatistă nu le oferă, acestora din urmă, mai nimic. De aceea este cât se poate de firească decizia spectatorului ce nu se mai regăseşte deloc în repertoriul cinematografelor de a nu le mai frecventa. Şi chiar de a renunţa la televizor (aşa cum procedează, la sfârşitul scurt-metrajului Zapping, un „televorator”). Trăim acum, poate, un binecuvântat timp al decantărilor, după un secol şi ceva de cinema[2]. Alungat din cinematografe de un repertoriu monoton, adevăratul cinefil (fost „cinefil înrăit”) are, în sârşit, ocazia să reflecteze la ceea ce a văzut în peregrinările sale prin cinematografe şi cinemateci[3]. Să recupereze, eventual, ceea ce încă nu a văzut (şi ştie că merită văzut) din cinematografia lumii, veche de peste o sută de ani. Şi, de ce nu, să îşi îndrepte atenţia – eliberat de iluziile cu care îl hrăneau ecranele mari sau mici – spre viaţa propriu-zisă. Să trăiască, în fine, acel timp pe care – în alte vremuri, fără parcimonie – i-l ofereau în dar magicienii sau profeţii marelui ecran.   

fragment din volumul Pseudokinematikos2. Bucuriile filmului

---

[1]  Înainte de 1989, în ciuda cenzurii partidului unic, puteai vedea şi – nu puţine – filme de artă, provocatoare pentru spirit, filme ce atestă o puternică viziune regizorală.

[2] Pentru Elena Dulgheru, cineastul noului mileniu trebuie să fie un „vestitor al lui Dumnezeu”, asemenea creatorilor de film care au „deschis drumul”, reamintind pâmântenilor de „originea lor divină” şi „apropiindu-i sufleteşte de Cer”: martir şi Orfeu (Paradjanov), profet (Tarkovski), nebun shakespearian (Kusturica) – vezi Scara Raiului în cinema, p. 208.

[3] „Faptul că pentru o mare parte a iubitorilor de cultură din „epoca de aur” teatrele au înlocuit bisericile (cărora, oricum, li se luase dreptul de a vorbi în cetate) este aproape un truism. Uneori (dar mai rar), acelaşi lucru se întâmpla şi cu privire la sălile de cinema. Rampa şi ecranul (uneori, şi salonul literar) erau singurele tribune de unde se putea rosti, fie şi şoptit, fie şi aluziv, adevărul – cel politic, cel moral şi, extrem de rar, cel religios.” (Elena Dulgheru, Scara Raiului în cinema, p. 37) 

http://pseudokinematikos2.blogspot.ro/2012/11/caravana-pseudokinematikos.html

O întâlnire

Umbrele strămoşilor uitaţi – un film-poem de Serghei Paradjanov

O bisericuţă într-un sat de huţuli (subgrup etnic ucrainean ce trăiește în Bucovina, Maramureş). O slujbă duminicală. Norodul, cu mic, cu mare, ia parte la praznic. Merge şi micuţul Ivan cu părinţii săi. În chiar faţa bisericii, e iarmaroc. Sunt negustori şi măscărici. Unul din ei pare posedat şi caută să-l sperie pe copil cu giumbuşlucurile sale. Mama îşi apără pruncul şi-i fereşte privirea, acoperindu-i ochii de arătarea nedorită: „Nu te uita la el. Are minţile rătăcite!” Câteva clipe mai târziu, ajuns în incinta bisericii, copilul – ce pare încă nefamiliarizat cu reprezentările iconografice – zăreşte un chip ce seamănă teribil cu măscăriciul pe care tocmai l-a întâlnit. Îşi întreabă atunci tatăl: „Acela e Satana, tată?” Răspunsul tatălui vine numaidecât: „Nu-l găseşti pe Satana în biserică. Satana e printre oameni.” 

http://agenda.liternet.ro/articol/5836/Marian-Radulescu/Provocarea-culorilor-Tini-zabutykh-predkiv-Umbrele-stramosilor-uitati.html

Fourth of July - an instant top ten of films made in the USA

Chaplin's City Lights

Welles' Citizen Kane