Pământul, deocamdată

„În lumea modernă nu există atei, ci doar idolatri. Când omul nu caută să cinstească pe Dumnezeul cel Viu, se închină unor idoli de lemn, de metal sau imaginari.” O spunea scriitorul rus de secol XIX despre care Friedrich Nietzsche afirma că e singurul psiholog de la care ceva de învățat, iar Sigismund Freud declara că în fața lui întreaga psihanaliză trebuie să se plece. Dostoievski F.M.- căci despre el este vorba - reprezintă, pentru mine, cel dintâi filtru de anvergură (al doilea avea să fie Tarkovski) datorită căruia am ajuns să înțeleg că libertinismul din ceea ce numim occident nu este atât ateism, cât mai ales o reacție la ideologia teocrației devenită normă de la Reformă încoace. Tot teribilismul și nihilismul acestor veacuri „reformate” și „iluminate” nu sunt decât o ripostă la adresa legalismului și milităriei din cetățile și statele „teocratice”. Respingerea acestui zeu care, „suveran”, hotărăște cine să piară și cine să trăiască întru veșnicie, fără ca voința omului să aibă un cuvânt de spus, e o formă de căutare a Dumnezeul cel Viu, o formă de rezistență la minciună, la - poate - cea mai teribilă dictatură. 

Citesc, în manualul de istorie de clasa a IX-a al lui Theodor, despre teocrația lui Calvin, despre organizarea Genevei (și, treptat, a vieții ecleziale din mai toate țările apusene din secolul XIV) după precepte calvine: „În oraș erau interzise îmbrăcămintea luxoasă, mesele îmbelșugate, podoabele, cărțile „papiste” și cântecele frivole. Fiecare cetățean trebuia să asiste la slujbe, să asculte de pastori și să țină cuvântări. Calvin a creat o academie destinată cercetărilor în domeniul teologic și pentru susținerea muncii misionarilor.” Sigur, în fața asediului „misionar” de acest tip poți rezista în fel și chip. Îl poți sfida, acrindu-te și contestând orice semn care ți-ar aminti de religia instituționalizată. Sau poți cerceta, dorind să înțelegi și să devii întru ființă, neuitând că adevărul este paradoxal (și personal), că inima și mintea e de dorit să renunțe la vrăjmășie. Este calea pe care - atunci când politica nu a înlocuit de tot conștiința eclezială - te cheamă frumusețea care „salvează omenirea” (spunea același Dostoievski). Este calea pe care te cheamă icoana. Lumea de azi, înainte de orice, este o lume care a uitat (sau nici măcar n-a apucat să afle) de icoană...

Praznicul Înălțării ne amintește despre Înălțarea la ceruri a lui Iisus, la 40 de zile de la Învierea Sa. De atunci, omenirea este lăsată în voia sa. Este liberă să făptuiască binele sau răul, să cerceteze ce anume este bine sau rău, ce anume voiește și ce anume îngăduie Nevăzutul Domn din ceruri. Este liberă să se îmbrace curat de sărbători sau - amăgindu-se că L-a prins pe Dumnezeu de-un picior - să abolească orice sărbătoare, să aleagă calea blândeții sau a cruzimii, să se zdrobească sau să se salveze, înțelegând, ca pe o „sfântă datorie”, că „patria începe-n trupul său / și crește-n ceilalți în armonie” (Ioan Alexandru).

Crossover

Nostalghia (Andrei Tarkovski, 1983)

Locuiesc de când mă știu într-o cetate cosmopolită, multiculturală. Sunt înconjurat de tot felul de oameni, de tot felul de clădiri, de tot felul de idei care nu totdeauna sunt limpezi și clare. Deunăzi, Ioan, fiul nostru cel mic, mă întreabă dacă „noi ne facem cruce în fața unei biserici catolice”. Recunosc, în privința formelor exterioare de evlavie (indiferent de loc), sunt mai degrabă minimalist. Excesiv de minimalist. De aceea nu l-am încurajat niciodată să-și facă cruce în văzul lumii. Chiar mă întrebam când va începe să-și pună astfel de întrebări. Iar acesta - știu bine - e doar începutul. Mi-aș dori să descopere - el, pentru sine, în libertate - firescul apropierii de „semnele Împărăției” care nu e altceva decât pace și bucurie.

Călăuza (Andrei Tarkovski, 1979)

Prin tramvai se întâmplă să mai văd pe unii făcându-și trei cruci ortodoxe în dreptul catedralei mitropolitane și, câteva clipe mai târziu, o cruce romano-catolică în dreptul bisericii piariste. Pentru ei e mai sănătos așa: și cu unii și cu alții. Pe de altă parte, dacă ne luăm după aparențe, în Banat și Transilvania nici nu există prea multe biserici ortodoxe care să păstreze arhitectura bizantină și pe care să le recunoști ca atare de la distanță. Datorită împrejurărilor istorice de veacuri, majoritatea lăcașurilor de cult au fost înălțate aici după canoanele post-bizantine, baroce, gotice. Nu mai vorbesc de împodobirea - în interior - cu nu puține tablouri și fresce religioase care au înlocuit icoanele bizantine, de cântările religioase care, în multe locuri, au înlocuit muzica psaltică. Și totuși, în multe biserici bănățene și transilvane cu arhitectură barocă se slujește după rânduiala ortodoxă. Semnele exterioare, iată, pot crea confuzie. Soljenițîn: „Unde e linia despărțitoare între bine și rău? În inima omului.” Care este atunci forma ideală de închinare? Poate gestul Călăuzei din Stalker, atunci când îi lasă câteva minute singuri pe Scriitor și Profesor pentru a îngenunchia și a se lipi într-o comuniune tainică de pământul Zonei în care (suntem într-o lume „post-creștină”) se găsește o clădire abandonată, în ruină, foarte asemenea unei biserici.

Polaroid de Andrei Tarkovski

Apropo de Tarkovski. Ajuns în Italia pentru a filma Nostalghia și Tempo di viaggio, regizorul Călăuzei mărturisea (în al său Jurnal, în Sculpting in Time) că, oricât încercase, nu se putea ruga într-o biserică catolică. (La fel de stingher se simte și alter ego-ul său din Nostalghia, care-i spune Eugeniei că nu dorește să intre într-o biserică romano-catolică după ce călătorise o zi întreagă pentru a o găsi.) Dar tot el avea să scrie despre epifania trăită într-o biserică romano-catolică, în care cu greu s-a hotărât să intre, atunci când - spre marea lui bucurie - a găsit acolo o copie a vestitei icoane ortodoxe cu Maica Domnului și pruncul Iisus de la Vladimir, atât de dragă lui. Nu știu dacă și-a făcut cruce în fața icoanei, dar îmi place să cred că strălucirea din ochi pe care o va fi avut când a descoperit-o, era cinstirea supremă pe care i-o putea aduce...

Exit - o elegie tragi-comică

Pe o scenă goală, fără nicio butaforie, douăsprezece personaje - ce par să vină de nicăieri și să se îndrepte spre nicăieri - așteaptă să fie primite în Marea Britanie. Ele vin din diferite părți ale Europei de Est (Ungaria, Serbia, România) și speră să înceapă o viață nouă în metropola de pe Albion. Fiecare poartă cu sine agoniseala de o viață sau ce-a mai rămas din ea - felurite lucrușoare, câteva bancnote, carduri de credit, telefoane mobile, amintiri împovărătoare și, mai ales, iluzii. Iluzia că limba maternă, numele și orice formă de pietate filială sau matrimonială se pot negocia și, la nevoie, substitui printr-o uniformizare generală. În momentele de restriște, unele personaje rostesc rugăciunea Tatăl nostru, dar „noi” devine tot mai mult „eu”. Și nici vorbă de vreun interes pentru „voia Sa”, câtă vreme fiecare personaj caută exclusiv la voia sa. Termenii de specialitate numesc acest tip de viziune teatrală „estetica spațiului gol al scenei”, însă improvizația pe care se bazează perspectiva dramaturgică a spectacolului regizat de Árpád Schilling lasă destul loc poeziei. Ce altceva decât o elegie tragi-comică e așteptarea aceasta a unei „unde verzi” de intrare în malaxorul globalizării? Dacă ar fi să rezum întreaga atmosferă din Exit printr-o imagine, aș alege tabloul Îndrăgostiții de René Magritte. 

Îndrăgostiții (tablou de René Magritte)

Regia: Árpád Schilling; dramaturgia: Bíró Bence; Distribuția: Balász Attila, Bandi András Zsolt, Csata Zsolt, Ninoslav Đorđević, Éder Enikö, Andrei Elek, Branislav Jerković, Mátrai Lucács Sándor, Dragana Šuša, Tokai Andrea, Vass Richárd, Carmen Vlaga-Bogdan. O co-producție a Teatrului Maghiar de Stat „Csiky Gergely” (Timișoara), Teatrului Clasic „Ioan Slavici” (Arad) și Teatrului Național din Sombor (Serbia).

Tertium non datur

Vorbeam cu Florin Doboș despre schița lui I.L. Caragiale, Românii verzi. Despre ironia lui Nenea Iancu îndreptată spre cei ce consideră că vrăjmașii unui neam sunt numai și numai calitățile altor neamuri, nu propriile sale defecte. Da, zice Florin, dar asta e valabil nu numai pentru un „neam verde” în delir. Atâtea alte neamuri, nu doar neamul românesc, au fost, și sunt încă, în vrăjmășie cu ceea ce consideră a fi străin de neamul lor. Se potrivește, adaugă Florin, fiecărui om în parte, atunci când judecă strâmbătatea, ipocrizia, nemilostenia, autosuficiența, ignoranța, fudulia etc. altuia. Și are dreptate. La urma urmei, dacă stăm pe aceeași planetă, se întâmplă ca uneori să mai stăm și la aceeași masă cu „verzi” (români sau nu, pro-globaliști sau anti-globaliști, moderniști sau antimoderni ș.a.m.d.). Numai și numai prea puțina noastră înțelepciune și așezare sufletească ne face să-i disprețuim, fie și-n tăcere. Poate că e chiar un exercițiu, o formă de asceză, de nevoință, să stai alături de cineva căruia nu-i împărtășești defel pălăvrăgeala și (mânat, desigur, de bună credință, de o cauză nobilă) activismul. E și asta o binecuvântată „constrângere” la rugăciune. Un prilej de a privi înlăuntrul tău, de a cugeta la cele de pe urmă. De a înțelege unde anume te afli, pe care treaptă a intoleranței (sau neîngăduinței), a înfumurării și amăgirii. De la Matei zicere: „Nu judecați, ca să nu fiți judecați. Căci cu judecata cu care judecați, și cu măsura cu care măsurați, vi se va măsura.” 

Grafică de Klara Tamas

Mă consolez cu amintirea celor doi ovrei – Nicolae și Mihail. Nicolae Steinhardt a fost prigonit deopotrivă de cei de un neam cu el, cât și de nu puțini creștini ortodocși. Primii, după ce au aflat de îmbisericirea sa, l-au considerat un apostat. Ceilalți n-au vrut să știe de el pentru că era „jidan”, „intelectual”, „ecumenist”. La rândul său, Mihail Sebastian, fusese un neînțeles deopotrivă de ovreii săi (pentru că, între altele, îi lipsea mercantilismul) și de prietenii săi români (Nae Ionescu, Eliade, Cioran, Camil Petrescu etc.) după ce aceștia au trecut de partea legionarilor. Tertium non datur. Mihail Sebastian își căuta echilibrul într-o omenire „fără uniforme” (într-o lume care devenea tot mai cazonă), iar atipicul Nicolae Steinhardt a rămas același spirit viu și deschis spre cultură chiar și după ce a îmbrăcat (în ultimii săi zece ani de viață) straiele monahale. De cele mai multe ori pendulez între solitudinea lui Sebastian și exuberanța cu care Steinhardt avertisa asupra smintelii numită cristalofilie (sau puritanism sau amăgirea ce ne face să cădem în capcana virtuților). Probabil că așa trebuie să fie. Sunt în grafic, cum ar veni.

Pământul ca o bibliotecă

„Pământ ești și în pământ te vei întoarce. Dacă îngropăm sămânța ca să aducă roadă, cu atât mai mult se cade să îngropăm trupul, care-i mai mult decât sămânța. Oasele, chiar după mii de ani, păstrează ADN-ul, identitatea persoanei, cenușa nu. Pământul ne păstrează pe toți, ca o bibliotecă. Dacă o ardeți, ar fi ca o a doua moarte. Iertați-mă, dar așa am simțit că trebuie să vă spun.” - Adrian (Mimi Brănescu), în Ultima zi, filmul lui Gabriel Achim

Doru Ana, Rodica Lazăr & Mimi Brănescu - Ultima zi (2016)

Jocurile secunde ale unei farse tragice - Ultima zi

În Ultima zi, Gabriel Achim se apropie de una din temele cele mai ocolite de ființa zisă om: cum te-ai comporta dacă ai ști că e ultima ta zi din ceea ce, dincolo de felurite necesitatăți materiale, atât de imprecis numim viață. Altfel spus, cât de pregătit ești să treci de „vama” ei? Printr-o farsă tragică, Achim ne invită, cu acest al doilea lung-metraj al său, să medităm la marele curaj care ne lipsește. Gestul e cu atât mai provocator, cu cât - nu în ultimul rând, datorită repertoriului cvasi-uniformizat din sala de cinema - dispoziția spectatorului de film de a întreține o idee mai mult de câteva secunde a scăzut vertiginos în ultima vreme. Despre ce curaj e vorba, implicit, în Ultima zi? Despre acela de a-ți putea cuprinde cu mintea înnoită (acesta este sensul termenului grecesc de μετάνοια) risipirea și de a pune un nou început vieții tale. De a sta, de pildă, neclintit la poarta unei mănăstiri când ești pus la încercare (ca în Pateric, așa cum spune Adrian, personajul interpretat de Mimi Brănescu), dacă într-adevăr vrei să „te rupi de lume” (stricto sensu: de o femeie care acum e nevasta altui bărbat) pentru a o putea înțelege și iubi fără patimă. Pe de altă parte, „la mănăstire nu te primește fără iertare”, ori, spune același personaj cuprins de o „fericită întristare”, „e foarte greu să-ți ceri iertare din toată inima atunci când nu ești sigur că îți pare rău din toată inima”. Într-un fel, acesta este conflictul din filmul lui Gabriel Achim: omul firesc (a cărui fire, degenerată, se refugiază în nihilism sau într-o formă anchilozată de „religiozitate”) versus omul care își vine în fire (și în care se naște „făptura cea nouă”). Într-o vreme când omenirea a înlocuit Postul Mare și sărbătoarea Învierii cu … Iepurașul, care „Îl înlocuiește pe Iisus cel chinuit”, fiind „un fel de Moș Crăciun de primăvară”. 

Personajul principal din Ultima zi e însă un primar sfătos, cineast amator și fără noroc în amor (Doru Ana în, probabil, cel mai ofertant rol al său de până acum), pe care funcția îl face să creadă că el e legea și chiar mai mult: că el e însuși Dumnezeu. Se vorbește mult despre Dumnezeu în filmul lui Achim, căutând a I se „demonstra” inexistența. Primarul: „Culmea rugăciunii: să te rogi pentru cineva care nu există. Acuma, sigur că o exista o putere transcendentă, un boss. Dar și dacă există, parcă e prea departe. Când să se mai ocupe și de noi, ăștia mici?”. Își mai dau cu părerea un polițist aflat în subordinea primarului (Adrian Văncică), liderul unei asociații creștine din nenumitul orășel de provincie (Adrian Ciglenean), un farsor la drumul mare (Constantin Cojocaru). Martor taciturn al acestor dezbateri ce amintesc de Bunuel (Calea Lactee, Nazarin, Viridiana) sau, mai recent de Mungiu (După dealuri), Puiu (Sieranevada) și Jude (O umbră de nor), personajul lui Brănescu e singurul care - kierkegaardian sau, pur și simplu, în duhul Părinților Bisericii - a înțeles că Dumnezeu nu este o existență ce trebuie demonstrată, ci un mod de viață în raport cu care omul este chemat să trăiască. La un moment dat, murmură ca pentru sine: „Dumnezeu este iubire!”. Încercarea sa de înnoire lăuntrică (inclusiv gestul său de milostenie) se lovește de zeflemeaua celor din jur. Totul este luat în zeflemea în micul univers din Ultima zi, mai puțin zeflemeaua însăși. Pentru toți, la final, bat clopotele, în prelungirea secvenței analogice din Rubliov-ul tarkovskian, pe care personajele o urmăresc înainte de a dispărea din cadru. Și nu, apelativul Adrian Rubliov (pe care cinicul primar îl adresează prietenului său de o viață care vrea „să se facă călugăr”) nu e câtuși de puțin „o exagerare” și o „ireverență” adusă cunoscutului cineast rus și filmului său. Combinația trimite mai degrabă - prin jocurile secunde ale poveștii - la încercarea de a actualiza „în lumea de acum” (când există, nu-i așa, Discovery, National Geographic și Animal Planet, așa că ce ne mai trebuie religie?) nevoia de limpezire, de „îmbisericire a minții”, resimțită - cu fior eshatologic - de personajele medievale din sus-pomenitul film, de Tarkovski însuși. 

Doru Ana, Rodica Lazăr, Mimi Brănescu

Sahia Vintage

Seară cu patru proiecții de filme documentare (realizate la Studioul „Alexandru Sahia”) și un reportaj TVR, la BCUT. Invitați: Copel Moscu (documentarist), Alexandru Solomon (documentarist, inițiatorul proiectului One World Romania), Ada Solomon (producătorul filmelor lui Radu Jude și al nominalizatului la Oscar, Toni Erdmann). Moderatori: Florin Iepan și Călin Meda. 

S-au proiectat documentarele Tehnică nouă, oameni culți (1963, regia Alexandru Sîrbu), Iarna unor pierde-vară (1974, regia iancu Moscu), Oameni care povestesc (1983, regia Ovidiu Bose Paștina), Va veni o zi (1985, regia Copel Moscu, film interzis până în 1990). Merită știut că alte zeci de documentare realizate înainte de 1990 la „Sahia Film” au fost digitalizate și au apărut pe trei DVD-uri (până acum), disponibile în librăriile Cărturești.

Primul prezintă „succesele”, „înalta calificare” și eforturile de culturalizare ale angajaților - în majoritate tineri - de la întreprinderea bucureșteană „Electronica”, la începutul anilor 60. Al doilea, pe ilustrația muzicală cu fragmente din Richard Oscanitzsky, prezintă câteva cazuri „izolate” de oameni certați cu munca, de „paraziți sociali”. Ultimele două sunt, de departe, cele mai izbutite. Sunt, de fapt, filme-poem. Oameni care povestesc e o investigație a unui accident de muncă într-o mină, cu cadre ce se vor întâlni, câțiva ani mai târziu, la Mircea Daneliuc (în Iacob) și Lucian Pintilie (în Prea târziu). Ochiul este însă al unui poet. La fel și în Va veni o zi, unde viața dintr-o fabrică băcăuană - în care se cresc curcani (pentru export) și se află o grădiniță unde copiii angajaților sunt lăsați de luni până vineri - este comprimată într-un fel de haiku despre condiția umană. Copel Moscu a povestit că, după 1990, când avea să-l vadă pentru întâia dată, directorul acelei fabrici ar fi oftat, vârsând și o lacrimă: „Ce fabrică frumoasă era!”. Copel Moscu a început să spună să întreaga industrie românească a fost privatizată pe nimic și, în final, făcută praf. Moderatorul Călin Meda, suspectându-l de nostalgii comuniste, l-a oprit. Întrebarea rămâne și în domeniul distribuției filmului: De ce s-a ales praful de aproape toate sălile de cinema din rețeaua de difuzare de dinainte de 1990? De ce ele sunt acum, cu câteva excepții nesemnificative, nefuncționale? 

Reportajul TVR, de la începutul anilor 80, îl are ca intervievat pe un inginer „transfug” care și-a întârziat întoarcerea acasă, dorind să mai rămână în SUA după ce îi expirase perioada de trei luni pentru care fusese detașat de statul român. Și aici, o serie de întrebări rămân fără răspuns: care este rolul Securității în cazul cu pricina? cât de „acoperiți” erau deopotrivă reportera Anca Arion și „transfugul”? cât document și câtă ficțiune conține, de fapt, reportajul? ș.a.m.d. Subiectul, din păcate, a fost mereu politizat, ideologizat. Și ănainte de 1990 și după. Foarte rar (de exemplu, în Nostalgia lui Tarkovski) a avut parte de o tratare în cheie poetică.