Dor de înviere

Ei da, Margaret Mitchell știa ce știa când - în Pe aripile vântului - l-a pus pe Rhett Butler să-i spună lui Scarlett O'Hara că ei doi se potrivesc. Sunt la fel de amorali, de indiferenți la convențiile sociale și la fel de de fără inimă. Dar se poate și altfel. Să te potrivești cu cel care știi că are la fel de multă (și de zdrobită) inimă ca tine. Așa cum a înțeles Sonia Marmeladova lui Dostoievski (în Crimă și pedeapsă) că e Rorion Romanovici Raskolnikov. Așa cum a înțeles el, Rodion Romanovici Raskolnikov, că e Sonia. Când anume? Poate atunci când ea - ghicindu-i suferința înăbușită - îi citea despre învierea lui Lazăr. Și poate că relatarea despre învierea celui mort de patru zile (Marta, sora mortului, către Mântuitorul: „Doamne, pute, că este de patru zile!”) a fost fermentul convertirii lor, morți și ei de atâta amar de zile și cu același dor de înviere. Nicolae Steinhardt (N. Steinhardt răspunde la 365 de întrebări): „La Bistrița am definit arta (cultura) ca „smerenie semeață”. Umilința creștină (a lui Dostoievski) e drum spre îndumnezeirea omului (în sens creștin, nu nietzschean). Chenoza lui Hristos. Nu religia dezmoșteniților, e virtutea elitei spirituale.”

Învierea lui Lazăr - icoană bizantină sec XIV

Adrian Enescu 70

Pe 31 martie 2018, Adrian Floru Enescu - prolific compozitor, orchestrator, maestru de sunet, cu o activitate asiduă în slujba artei de aproape jumătate de veac - ar fi împlinit 70 de ani. La puțină vreme după 1990, de Florii, când s-a nimerit să cadă și ziua sa de naștere, Florin Călinescu spunea la TVR1 (în emisiunea lui Eugen Dumitru, Video Magazin): „Puțini știu că azi este și ziua de nume a lui Adrian Enescu.” „Așa e, el a făcut muzica la spectacolul în care am jucat și eu în anii 80, Zbor deasupra unui cuib de cuci. La mulți ani, Adrian Enescu!” - a zis și Florin Piersic, invitat la emisiune. Peste mai mulți ani aveam să pricep că urarea lor era și pentru Floru, nu doar pentru Adrian.
Prin 1987 am văzut Iacob la „Casa Tineretului” din Timișoara. Venise și regizorul Mircea Daneliuc împreună cu proaspăta lui muză, Cecilia Bârbora (care-i devenise soață). După proiecție am schimbat câteva vorbe cu cel pe care-l știam din Cursa, Proba de microfon, Croaziera sau Casa dintre câmpuri și care - după o premieră cu scandal - uluise o parte a publicului de cinema din România, cu Glissando. N-am găsit să-l întreb altceva pe Mircea Daneliuc decât ... dacă îi place muzica lui Adrain Enescu. Asta spune multe despre aderența mea - pe atunci - la poetica cinema-ului practicat de Tatos și Daneliuc... Răspunsul pe care l-am primit era - cum altfel? - mai degrabă rezervat, rece chiar. Adept al filmelor în care muzica nu e „personaj dramatic”, Mircea Daneliuc mi-a spus că synthesizerul nu-i spune mare lucru. Că regizorii pun muzică în filme ca să mascheze golul de idei. (N-a știut sau s-a făcut că nu știe că - la Șapte zile; Întoarcerea lui Magelan; Tănase Scatiu; Râul care urcă muntele; Urgia; Bietul Ioanide; Septembrie; Doctorul Poenaru; Ciuleandra; Noi, cei din linia întâi; Bătălia din umbră ș.a. - Adrian Enescu scrisese muzică și pentru orchestră de cameră, pentru orchestră mare, pentru orchestră și cor, nu numai pentru orchestră electronică. N-a știut sau n-a vrut să știe că, în istoria filmului, există multe exemple de muzică inteligent folosită, iar nu drept element de umplutură.). Când m-am făcut „băiat mare” aveam să ajung să povestesc îndelung cu Adrian Enescu. Nu numai despre muzica sa. Iar cu poetica cíné-verité-ului aveam să mă împrietenesc - ireversibil, sper - destul de greu, abia după ce am văzut După dealuri de Cristian Mungiu, Cea mai fericită fată din lume și Toată lumea din familia noastră de Radu Jude, Aurora și Sieranevada de Cristi Puiu.

Privesc poza făcută de Raluca în 2011, în parcul dendrologic de la Bazoș. Îl am alături pe Adrian Enescu (venise la Timișoara pentru prima audiție a compoziției sale pentru percuție și orchestră, Domino) și - în fața mea - căruciorul în care doarme Ioan pe când nu avea încă niciun an. Și pe când încă nu învățase pe de rost - ca Theodor, fratele său mai mare - zeci de teme adrianenesciene. Mă gândesc la urna cu cenușă pe care - alături de Raluca - am văzut-o în iarna anului 2016, la cinci luni de la incinerarea sa. Mă gândesc la fascinația pe care o exercita asupra lui orașul, cu - spunea el - „mirosul de gaze de eșapament, cu înjurăturile lui, cu smog, cu toate viciile lui, cu acid rain, cu baruri de noapte, cu replicanți, cu vânători de replicanți care chiar au uneori suflet de om”. Vorbeam despre Blade Runner, pornind de la un exercițiu de admirație față de natură, față de „tot ceea ce Dumnezeu a creat în măiestria Lui”. Viața - îi plăcea să repete, citând personajul principal din filmul spaniol Mar adentro - „e un dar, nu o obligație”. Era deviza lui Adrian Enescu, omul care - mai mult decât oricine altcineva - m-a împrietenit cu Muzica, omul care - în felul său -  tânjea după „suprema împăcare” și se bucura de tot ceea ce îl făcea să viseze cu ochii deschiși (fără să facă din vis un zeu), de tot ceea ce îi aducea aminte că există. „Valoarea noastră finală stă nu în felul în care învingem, ci în felul în care suntem înfrânți” - mai spunea cel care a câștigat nu puține bătălii pe terenul muzicii. Al muzicii de film, de scenă, al muzicii pop-rock, al jazz-ului, al muzicii electronice, al muzicii electro-acustice, al muzicii experimentale. Crezul său îmi amintește mereu de pilda, despre care scria Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii: dacă e să pierim, atunci să fie în zori, după o luptă îndârjită - precum a caprei din povestirea lui Alphonse Daudet - cu cel ce caută să ne ia viața. Așa va fi fost și lupta sa cu stihiile suferinței care - chiar în 18/19 august 2016, ziua când Biserica îl prăznuia pe Sf. Floru, ziua de naștere a muzicianului George Enescu - l-au mutat pe Adrian Floru Enescu la cele veșnice.

Un pas în urma cinema-ului

Știam că Gala Gopo 2018 urma să fie difuzată începând cu ora 20, dar chiar atunci - alături de Raluca, Octavia, Ioan și Simeon - am început să revăd Casa dintre câmpuri - filmul pentru televiziune (și ulterior transferat pe peliculă de 35 mm) regizat de Alexandru Tatos în 1979 (cu Tora Vasilescu și Mircea Daneliuc). Când s-a terminat, ne-am uitat - via Cinepub - și la Gala care tocmai se terminase. Unul din documentare o avea ca personaj pe poeta Nina Cassian. Atunci am luat de pe raft Magazinul Estival Cinema 1979 și am recitit textul ei - intitulat „Inscripții pe o casă de țară” - despre filmul lui Tatos, care se încheie așa: „Există în acest film un grai al firescului, un firesc grăitor, adică semnificativ, în care sunt incluse pasagiile, psihologiile, rostirea însăși (lucru rar în filmele noastre!), evenimente mai mari sau mai mici care circumscriu o actualitate savuroasă prin autenticitatea ei. ... Ca în Mere roșii, am simțit că un grup uman, o echipă mi se adresează cu căldură, că nu îi sunt indiferente înțelegerea și participarea mea, că mă invită să gândesc alături de ea la adevăruri care ne privesc pe toți. Un film fratern, ca o strângere de mână.”

Tora Vasilescu și Mircea Daneliuc

Palmaresul Galei Gopo 2018 - spre deosebire de filmul lui Tatos - nu am simțit că mi se adresează cu căldură, că îi pasă în vreun fel de înțelegerea și participarea mea, că mă invită să mă gândesc la adevăruri care ne privesc pe toți. În 2012, După dealuri, datorită deciziei lui Mungiu, nu a fost nominalizat la Gopo. Alte filme, și ele extrem de interesante și de inteligent construite (Eu, când vreau să fluier, fluier; Aurora; Toată lumea din familia noastră sau Sieranevada), au primit o grămadă de premii (și) la Gopo în alți ani. Deci se poate! ...

Pe facebook, cineva parafrazează titlul filmului multipremiat, acum, la Gală (Un pas în urma serafimilor): „În seara asta, jurații au făcut un pas în urma cinema-ului”. Doar un pas? - îmi vine să adaug. Bine, bine, dar cui ce-i pasă de cinema, câtă vreme printre nominalizați se află un hit care place. Și care nu-și propune să capteze „firescul semnificativ”, ci semnele (mai exact: clișeele) cinema-ului popular. Regizorul, chemat în câteva rânduri pe scena de la Naționalul bucureștean (unde a avut loc decernarea premiilor), a fost sincer și a recunoscut că modelul său de film românesc (alt succes de casă autohton, de acum 15 ani) e Filantropica. Un motiv în plus să credem că, pentru fostul absolvent de seminar teologic ajuns, azi, regizor-scenarist de succes de public (inclusiv la Gala Gopo), cea dintâi experiență majoră în „industria românească de film” a fost punct ochit, punct lovit. În fond, omul nu și-a propus altceva, așa că nu ar trebui să surprindă pe nimeni premiile care i-au fost acordate. Iar dacă - așa cum a ținut să precizeze Daniel Sandu când a primit și Omulețul pentru cel mai bun film (după ce Serafimii fuseseră premiați, între altele, pentru regie și scenariu) - e cineva surprins, cu atât mai bine pentru el. Pentru el, adică pentru Daniel Sandu, „omul zilei”. Gândindu-mă din nou la Serafimi, îmi vin în minte vorbele postate pe internet de un monah superstar acum șase ani, despre După dealuri. Nu știu dacă văzuse filmul sau doar trailerul (ăla pentru export), cert e că textul său de atunci se potrivește de minune filmului regizat de Daniel Sandu, multipremiat la Gopo 2018: „Filmul vine să pecetluiască imaginea unei Românii ortodox-handicapate”. Cu precizarea că registrele celor două filme sunt total diferite: minimalismul auster și firescul semnificativ propus de Mungiu nu au de a face cu narațiunea „glamour” și „hip-hop” despre o Românie „ortodox-handicapată” din filmul lui Sandu. (Pe de altă parte, „zgomotul și furia”, ca să fie accesibile „marelui public”, nu aveau cum să fie altfel. Orice mesaj ambiguu, orice minimalizare a facilului în favoarea unei expresii mai degrabă experimental-poetice decât anecdotic-epice ar fi pus în încurcătură pe cei ce se așteaptă să primească pe tavă „subiectul”.)

Dar au fost și momente plăcute la Gala Gopo 2018: prezența pe scenă a unor actori și actrițe care înmânau premii (Tora Vasilescu, Victor Rebengiuc, Ela Ionescu, Gheorghe Visu), scheciul comic scris de Alex Bogdan (prezentatorul Galei) și inspirat dintr-o seecvență din Terminus paradis de Lucian Pintilie, montajul cu imagini din Reconstituirea aceluiași Pintilie, dinaintea decernării premiilor pentru întreaga activitate lui George Mihăiță și Vladimir Găitan. De altfel, Mihăiță i-a dedicat premiul lui Lucian Pintilie. Am revăzut câteva scurte secvențe din Fixeur (de departe cel mai interesant film românesc de ficțiune din Gală) și din Ana, mon amour (premiat pentru montajul Danei Bunescu și pentru interpretare feminină: Diana Cavallioti). La secțiunea film documentar a fost premiat Planeta Petrila, nu - așa cum îmi doream - Ouăle lui Tarzan. Din nou, nicio surpriză. În fine, m-am bucurat de premiul pentru cel mai bun film european: Despre trup și suflet. 

A șaptea pecete

În Suedia veacului al XVI-lea (context istoric ce amintește de austera dramă daneză a lui Carl Theodor Dreyer, Dies Irae, de frescele istorice ale lui Akira Kurosawa, și anticipează Rubliov-ul tarkovskian), un cavaler (von Sydow) și scutierul său (Gunnar Björnstrand) - o variantă de Don Quijote și Sancho Panza - se întorc din Țara Sfântă. Acasă, țara e devastată de ciumă. Pe țărmul unde cei doi cruciați s-au oprit să se odihnească le iese în cale Moartea (Bengt Ekerot), care venise pentru a lua viața cavalerului. Acesta îi propune o partidă de șah. Jocul se desfășoară cu intermitențe, prilej pentru a introduce alte personaje - câțiva actori ambulanți; o familie de clovni ce emană frumusețe morală; un fierar părăsit de nevastă, care fuge cu unul din actori; un candidat la preoție înfrânt de necredință. În cele din urmă, Moartea câștigă partida și conduce personajele (cavalerul, soția sa, scutierul) spre un tărâm al întunecimii. Puțin înainte de a fi atras în acest drum fără întoarcere, cavalerul îi ajută pe clovni să scape de „Dansul Morții”. Avea să fie singurul său gest dezinteresat, care - în fine - îi pecetluiește cu sens viața. 

Pe la mijlocul anilor 50, Surâsul unei nopți de vară (o farsă ce amintește de atmosfera sofisticată din Regula jocului de Jean Renoir) fusese râvnit de distribuitori din zeci de țări după ce Ingmar Bergman primise Premiul Juriului de la Cannes pentru „umorul poetic”. Pe fondul acestei euforii,  Bergman se hotărî să-și adapteze pentru ecran piesa într-un act Pictură pe lemn și primi sprijinul deplin oferit de studiourile cinematografice din Suedia. Producătorul (Carl-Anders Dymling) îl condiționase de un buget redus și o durată a filmării de 35 de zile. Filmul, care avea să se numească A șaptea pecete, s-a turnat în limitele financiare și temporale impuse de Svensk Filmindustri. Alegoria poetică scrisă și regizată de Bergman păstrează anumite date din piesă (cadrul istoric medieval, arderea pe rug a vrăjitoarei și „Dansul Morții”) și aduce elemente noi: clownii, copilul lor, partida de șah dintre cavalerul Antonius Block și Moarte. Inedită este și colaborarea lui Bergman cu actorii Bibi Anderson și Max von Sydow, pe care-i va distribui și în alte filme. 

Temele centrale din A șaptea pecete (Premiul Special al Juriului la Cannes, 1957) - sensul vieții, relația omului cu Dumnezeu, spaima apocaliptică - deschid seria interogațiilor metafizice, existențialiste, pe care Bergman le va relua și în alte creații ale sale: Fragii sălbatici, Izvorul fecioarei, Prin oglindă, Lumină de iarnă, Tăcerea, Strigăte și șoapte. 

Despre un anume loc geometric

De praznicul Buneivestiri - „începutul mântuirii” pentru ființa zisă om - mă gândesc la monahul Daniel Cornea (+2017), care - în volumul său testamentar, Cinema-ul o lectură îmbisericită. Pentru o teologie ortodoxă a frumosului - propunea ca loc al iconicității filmului-icoană (moving icon) nu sala de cinema (ori de cinematecă), ci ... tinda. Adică „locul în care Biserica și lumea își deschid reciproc brațele și își revendică în permanență loialitățile”. Este vorba despre Biserca înțeleasă ca „noutate radicală instituită de Sfânta Treime”, iar nu ca o religie / sectă în plus. Cu atât mai puțin o grupare politică. Distincția e greu de priceput atât de „ecleziofobi”, cât și de pietiștii din Biserică. Este chiar Biserica despre care vorbește preotul din mediu-metrajul lui Radu Jude, O umbră de nor, atunci când este întrebat dacă „există miracole”, dacă a văzut vreun miracol „cu proprii ochi”. Replica sa: „Veniți la Biserică!” Ceea ce s-ar traduce nu atât (sau nu numai) prin sugestia unei translații spațiale, dinspre lumea „profană” spre spațiul „sacru” al Bisericii-zidire (și, implicit, al Bisericii-instituție), cât prin îndemnul la îmbisericirea minții, la activarea unei conștiințe ecleziale. Andrei Tarkovski, în anii 80, era convins că Biserica - cel mai nobil ideal uman - „s-a prăbușit”, iar omul nu a născocit un altul. Și totuși, toate filmele sale - deghizate în diverse genuri: de război, istoric, S.F., biografic, dramă etc. - nu sunt decât o nostalgie după uitata civilizație eclezială. Pentru că ea, Zona, este cadoul cel mai de preț oferit omenirii de către Ceatorul ei „ca să o fericească”. Pentru că doar acolo, în Zonă (și prin Zonă), omul devine om. Om, adică om liber, om demn, om întreg. Da, numai că pentru a înțelege astfel cum stă treaba, e nevoie să ți se descopere frumusețea liturgică. Așa cum i s-a întâmplat omului de știință (!) Basarab Nicolescu (născut pe 25 martie 1942) atunci când - la 12 ani - l-a întâlnit pe Părintele Galeriu. Despre „educația religioasă personală, față către față, cu mare blândețe și înțelepciune”, despre discuțiile lor „despre infinit și problema răului” povestește cunoscutul savant de origine română în Convorbiri literare nr. 2, 2018.  Basarab Nicolescu a avut noroc: când l-a întâlnit pe Părintele Galeriu era - încă - „avid de răspunsuri la întrebări fundamentale”...

Bunavestire - Andrei Rubliov

Înghițitorul de săbii

A trebuit să găsesc - în librăria „La două bufnițe”, la colțul de anticariat - volumul de schițe realist-socialiste Uzina vie de Alexandru Sahia (ediția din 1964), ca să mă învrednicesc să văd - în sfârșit - filmul lui Alexa Visarion din 1982, Înghițitorul de săbii. Astfel, am citit în mai puțin de zece minute povestirea Moartea înghițitorului de săbii (parte din sursa literară din care se inspiră Visarion), le-am citit-o și copiilor și apoi am vizionat en famille filmul.

Ceva mi se părea că lipsește din tot ce mai văzusem de acest regizor - Înainte de tăcere (după nuvela În vreme de război de I. L. Caragiale), Năpasta (după același I.L.C.), Punct și de la capăt și, mai ales, Vinovatul (după Ion Băieșu). Ceva îmi pare că lipsește și din Înghițitorul de săbii pentru a-l socoti un film solid în cinematografia românească (așa cum erau, la începutul anilor 80, Proba de microfon, Duios Anastasia trecea, O lacrimă de fată, Vânătoarea de vulpi, Croaziera, De ce trag clopotele, Mitică? Secvențe, Concurs, Semnul șarpelui, Baloane de curcubeu, Sfârșitul nopții, La capătul liniei ș.a.), însă - dincolo de coloana sonoră (muzică originală de Mircea Florian, interpretată de ansamblul „Hyperion”, condus de Aurelian Octav Popa) și de atmosfera de moină creată prin imagine (Vivi Drăgan Vasile) - un bun câștigat este, cred, ecoul din Reconstituirea lui Lucian Pintilie. Nu doar prin prezența lui George Constantin în rolul acelui colonel înfrățit cu procurorul celui mai bun film românesc al tuturor timpurilor - cum a fost decretat Reconstituirea - pe care tot el l-a jucat. Secvența finală din Înghițitorul de săbii aduce tare mult cu dezlănțuirea spiritului gregar al mulțimii de la sfârșitul Reconstituirii. Scena, preluată din povestirea lui Al. Sahia, are profunzimi de apolog și trimite la jertfa de pe cruce a Mântuitorului. Scamatorul întors din occident (unde fusese adulat până când, „fărâmat” și „îmbolnăvit”, revine în țară „singur, bătrân și sărac”) - Mircea Albulescu face una din cele mai bune creații ale sale în cinema, alături de rolurile din Dincolo de nisipuri, Actorul și sălbaticii, Cursa, Dincolo de pod, La capătul liniei - își asumă condiția până la capăt. Se dăruie celor cărora le slujește. Asemenea acrobatului (Ștefan Iordache), recrutului pacifist (Dinu Manolache) sau eroului orb (Victor Rebengiuc). Personajul Leopoldinei Bălănuță e un fel de Maică Precistă care - asemenea Miresei „suprarealiste” (Jessica Lange) din All That Jazz - vestește o „nuntă în cer”. Da, numai că la Bob Fosse „realul” și „fantasticul” formează un tot unitar, sunt două fețe ale aceleiași monede. Acolo, elementele de „fantastic” sunt incorporate cu know how în structura narațiunii „realiste”.

Mircea Albulescu & Leopoldina Bălănuță

Una peste alta, din Înghițitorul de săbii am rămas cu scena antologică a petrecerii cazone (inspirată dintr-o scriere de Gheorghe Brăescu, Vine domnul general). N-aș spune că e un împlinit film „de autor”, dar, cu siguranță, trăiește prin câteva secvențe memorabile. Unul din puținele filme românești în care (la fel ca-n O vară de neuitat, realizat peste vreo 12 ani) spiritul cazon, lozincard și oportunist, devine personaj cu drepturi egale în arcada filmului. De altfel, la premieră, Visarion a și fost criticat pentru că a „ridiculizat” armia română...

Înghițitorul de săbii (detaliu poster)

Patrick the Shepherd

Nu știu cum arăta biserica în care slujea Sf. Patrick, dar în Irlanda sfârșitului de veac XX și începutului de veac XXI artista Rachel Arbuckle a valorificat tezaurul de forme și culori celtice din The Book of Kells (Evanghelia de la Kells), la care - între secolele VI-IX - au trudit vreo trei sute de ani monahi din Scoția, nordul Angliei și Irlanda. Una din lucrările ei este această icoană cu Sf. Patrick (luminătorul Irlandei, prăznuit de Biserică pe 17 martie), infinit mai aproape de perspectiva bizantină decât pictura religioasă străină de învățătura Bisericii, dar - (cel puțin) de la Reformă încoace - prezentă cu asupra de măsură în bisericile romano-catolice, protestante (atunci când nu sunt excesiv de iconoclaste) și - pentru ca babilonia să fie desăvârșită - în mult prea multe  biserici ortodoxe. Iconografia celtică - simplă și atât de profundă - a fost gândită, nota bene, pentru spațiul liturgic. Acum, când liturghia s-a pulverizat în tot felul de discursuri religioase, frumusețea ei - ca și splendoarea icoanelor bizantine - e adulată exclusiv ca o formă de „artă exotică”.

Master Class cu Ioana Gandrabur

Am ajuns, cu Theodor, la master class-ul Ioanei Gandrabur, ținut la Facultatea de Muzică din Timișoara (sala Orpheum). Nu a fost vorba doar despre muzică (stricto sensu: chitară clasică), pentru că invitata lui Ionuț Dorobanțu (organizatorul celei de-a treia ediții a Festivalului Internațional de Chitară de la Timișoara) a dorit să se refere și la condiția ei de nevăzătoare. De nevăzătoare biruitoare într-o lume în care mulți nu înțeleg că un nevăzător din naștere (cum este Ioana Gandrabur) nu a pierdut nimic, fiind nevăzătoare, pentru simplul fapt că nu a văzut niciodată. 

Dacă o asculți pe Ioana Gandrabur vorbind despre cum e să fii primul caz de elev nevăzător la un liceu de elită din București (Liceul German, unde a studiat la sfârșitul anilor 80), despre găsirea „vocii interioare” în muzică, despre bucuria de a trăi viața ca pe un dar (chiar atunci când nu poți deosebi culorile, nuanțele și formele acestui dar pentru că nu știi decât, oarecum, teoretic și aproximativ ce sunt acelea culori, nuanțe și forme), despre cât e de important să înveți cum să te pregătești ca muzician, despre - în fond - ce înseamnă să fii om, începi să reconsideri ceea ce credeai că știi despre a vedea. 

Ioana își asumă condiția de nevăzătoare așa cum, spune ea, își asumă condiția de femeie. Și, întrebată de cineva din sală cum ar reacționa dacă ar vedea, ne spune că văzul nu e, pentru ea, altceva decât o pereche de aripi pentru un om care vede. Cei ce văd (ca și cei ce nu văd) își pot dori să zboare, asemenea păsărilor, dar - dacă nu se amăgesc singuri - știu prea bine că nu vor zbura niciodată și nu fac din asta o tragedie. A mai spus că timpurile de acum sunt într-un mod fără precedent favorabile și pentru nevăzători, prin tehnologiile de ultimă generație care-i ajută să învețe, să se documenteze, să comunice cu lumea întreagă, să aibă acces rapid la informații. Într-o lume plină de „văzători” moraliști care - grosso modo - anatemizează tehnologia pentru că, vezi Doamne, „corupe” mințile omului, e chiar reconfortant să auzi cum o persoană nevăzătoare își manifestă recunoștința față de noile tehnologii. Ceea ce corupe cu adevărat nu e tehnologia în sine, ci - ne amintește Ioana - prostia și prejudecata. Asta am simțit și eu în urmă cu trei ani, când am văzut două filme românești (Aferim! și După dealuri) „accesibilizate pentru nevăzători”: nu atât nevăzătorii, cât văzătorii au nevoie de „accesibilizare”, de înțelegere a limbajului cinematografic.

În fine, Ioana Gandrabur - care trăiește în Montreal, Canada - a demonstrat cum e posibil să ții o conferință de două ceasuri într-o română perfectă, chiar dacă ai plecat din România de 30 de ani. Într-un timp al mahalagizării acute  (la cele mai înalte niveluri) a limbii și gândirii românești, cuvintele ei firești, străine de orice urmă de ostentație și împestrițare, mi-au mers la inimă. 

Ioana Gandrabur

Shortcut to joy: Nicolae Steinhardt

Pe 15 martie 1964, iudeul Nicolae Steinhardt (n. 1912) avea să-și schimbe legea, devenind - prin botezul „de taină”, în detenție - creștin. N-a fost un moft, ci o continuare a „devenirii sale întru ființă”, cum ar fi spus Constantin Noica. Puțini știu că, la puțin timp după ce a fost eliberat, a împlinit cuvântul preotului care - sumar, în pripă - l-a botezat. S-a dus la schitul Dărvari din București, unde avea să-i fie „întregit” botezul. Și - după încă vreo 16 ani - s-a călugărit.
Ce anume a însemnat pentru el această „schimbare de macaz”, această metanoie? Nici mai mult, nici mai puțin decât o înțelegere ... cinematografică a stihurilor psalmiste: „Stropi-mă-vei cu isop și mă voi curăți; spăla-mă-vei și mai vârtos decât zăpada mă voi albi...” (Psalmul 50). Cinematografică? Iată de ce: „Pentru creștin totul se petrece ca și cum vorbele, gândurile și faptele s-ar imprima pe o trainică și perenă peliculă. Impulsurile electrice exprimă orice fel de energie, iar materia e supusă principiului unității. Pelicula, așadar, va fi probabil una. Pe ea se înregistrează filmul prin a cărui derulare, la sfârșit, tot ce a fost acoperit, ascuns, tăinuit, va ajunge cunoscut, va veni la arătare, va ieși la iveală, va fi descoperit și dat pe față; filmul care-l face pe Satana să hohotească de râs dacă îndurarea Domnului nu-i va rezerva surpriza de a desfășura o bobină de pe care căința și iertarea vor fi șters totul.”
Dacă Nicolae Steinhardt ar fi rămas 100% evreu, dacă - în ciuda celor cinci ani de „reeducare” petrecuți în închisori - n-ar fi ajuns să se simtă și 1000% român (după cum el însuși spunea), dacă nu ar fi primit botezul ortodox și - cu necurmat entuziasm - n-ar fi scris Jurnalul fericirii și o serie de alte texte despre îmbisericirea vieții, dar și despre felul în care - cu o vie conștiință eclezială - lectura nu doar cărți, ci și muzici, piese de teatru, artă plastică sau cinema, cu siguranță că mulți intelectuali români ar mai fi străbătut încă multe meandre (pline de legalisme și fariseisme) până să ajungă la acea Biserică-oază, străină de filetisme, pietisme și triumfalisme. (Cred că - până acum, cel puțin - mai numeroși sunt intelectualii care, prin mijlocirea directă sau indirectă a lui Steinhardt, s-au apropiat de Biserică decât monahii sau preoții care, din culturofobi au devenit - măcar în parte - culturofili.) Nota bene: prin intelectual nu înțeleg persoana etichetată astfel după o bună educație, filiație profesională sau ocupație, ci individul ce „refuză orice mimetism” și „ale cărui interese și a cărui voință se concentrează în spațiul duhovnicesc al existenței - de o manieră stabilă, nelipsită de intermitențe, nedeterminată de circumstanțe exterioare și adeseori dăinuind în pofida lor” (Alexandr Soljenițîn).
În spațiul românesc (și nu numai), Nicolae Steinhardt rămâne printre puținii care - prin trăirea sa, prin scrierile sale - au demonstrat nu doar că între cultură și cult nu e nicio incompatibilitate, că orice capodoperă a culturii nu doar suportă o lectură teologică, ci o reclamă. Acest cărturar avea să spună cu puțin înainte de a se muta la cele veșnice (+ 1989): „Sunt un neghiob bătrân și un vechi ticălos căruia, prin harul Domnului, i s-au deschis, spre sfârșit, ochii și a dobândit nițică elementară înțelepciune (și nițică rușine). Nu mă căutați la niveluri înalte - la al marii înțelepciuni, al metafizicii etc., etc. -, ci la nivelul elementar al pățitului și al celui oarecum tămăduit (late in the day, spun englezii: târziu de tot) de prostie și orbire.”

Grafică de Klara Tamas

Dansând în noapte - un anti-musical

În ultimul an al mileniului doi am văzut, la QFT Belfast (un fel de cinematecă), filmul lui Lars von Trier, Dancer in the Dark. Mai văzusem, de același regizor, doar două filme: Europa și Breaking the Waves. Țin minte că m-am dus, totuși, la Dancer in the Dark în - cred - ultima zi de proiecție. M-am „prins” de idee abia după vreo douăzeci de minute (care mi se păreau că nu se mai termină), adică o dată cu prima „evadare” muzicală a Selmei - tânăra mamă emigrantă care își pierde progresiv vederea - în universul ei interior. Când zgomotele din hala de producție aveau să declanșeze sonorități melodioase și un balet imaginar, „văzut” doar de ea, pentru că „ochiul închis afară, înăuntru se deșteaptă”. De fapt, privind retrospectiv, exact cu asta am rămas de la film: cu cântecele Selmei (Bjork) pe care le reascult de, iată, aproape 20 de ani, cu amintirea unui extrem de insolit anti-musical și cu o stare pe care mi-o trezesc și cuvintele lui Nicolae Steinhardt: „Totul ne amenință. Timpul mai ales. Golgota e pretutindeni, ne așteaptă - kafkian - la fiecare colț de stradă și-n orice fracțiune de Timp.”
De ziua în care avea să se nască (în 1929) Părintele Teofil („Părintele Bucuriei”, născut fără vedere, dar înzestrat cu darul stră-vederii lucrurilor și al înțelegerii semenilor fără să-i fi văzut vreodată), pe 3 martie 2018, am ajuns să văd montarea Táncos a sötétben / Dansând în noapte de la Teatrul Maghiar Timișoara (TMT). Știam - încă de la Ultima mutare (2016) -  că omul de teatru (actor, regizor) Kocsárdi Levente este preocupat, la modul cel mai asumat, de rostul și rolul vital jucat de teatru în viața omului. Într-un fel, și pentru Selma opțiunea este la fel de radicală ca în cazul celor patru mimi din spectacolul din 2016. Acolo, de bună voie și nesiliți de nimeni, cei patru alegeau să fie dinamitați împreună cu clădirea de mult părăsită a teatrului căruia continuau să-i slujească. La fel ca și filmul lui von Trier (ca în mai vechiul Patimile Ioanei d'Arc de Dreyer, ori ca în Înălțarea Larisei Șepitko), spectacolul lui Kocsárdi este un imn de slavă adus celor ce merg de bună voie la moarte. Poate aici s-ar cuveni să pomenim și de opera pop-rock (devenită film) Jesus Christ Superstar. Pentru că în zona musicalului tragic (sau a anti-musicalului), pe filiera Bob Fosse (în filmul său, von Trier avea să-l distribuie pe Joel Gray, maestrul de ceremonii din Cabaret), ar trebui să situăm noul tur de forță de la TMT. Adică la antipodul musicalurilor de tip main stream - Sunetul muzicii (folosit ca referință în filmul lui von Trier) sau Vrăjitorul din Oz (citat aici), în care actorii se-apucă să cânte și să danseze - după cum remarcă un personaj - fără vreo „justificare dramaturgică”. Din acest punct de vedere, demersul unui spectacol precum Dancer in the Dark este extrem de solicitant. Accentele se pun pe dimensiunea „existențialistă”, iar nu pe numerele muzicale „evazioniste”, momentele muzical-coregrafice având o „justificare dramaturgică” și muzica lui Vlaicu Golcea (la fel ca mișcarea scenică regizată de Cristina Lilienfeld) fiind „personaj dramatic”. De aceea, spectatorul neavizat va fi derutat de ceea ce i se propune. Pentru că, nu-i așa, „în anii noștri se râde - influență hotărâtoare a șmecherilor - de cei ce merg la moarte” (Nicolae Steinhardt). Selma însă merge înspre viață, jertfa ei are un sens: restaurarea vederii tot mai slăbite a unicului ei fiu, printr-o intervenție chirugicală.
Întreaga poveste este străbătută ca un fir roșu de cumințenia aproape ascetică a Selmei, de curăția ochiului ei interior, de credința ei în „dragostea ce nu cade niciodată” și în viața cea veșnică. De contrastul între nevoia ei de împreună pătimire și autocunoaștere, pe de o parte, și legalismul unei societăți măcinate de patimi mărunte și lăcomie, pe de altă parte. Mai departe, fiecare va rămâne fie în lumina dansului, fie în orbirea nopții.

DANSÂND ÎN NOAPTE, un spectacol al Teatrului Maghiar din Timișoara, 2018. Regia: Kocsárdi Levente; Muzica: Vlaicu Golcea; Coregrafia: Cristina Lilienfeld; Decor: Mihai Donici; Costume: Mihaela Crețescu; Asistent sound-design: Uțu Pascu; În distribuție: Magyari Etelka, Csoma Judit, Balázs Attila, Szilasi Eszter Júlia, Kiss Attila, Éder Enikő, Tar Mónika, Molnos András Csaba ș.a.

Mama ta, tatăl tău ...

În emisiunea Orașul vorbește de pe Radio România Cultural (RRC) s-a întâmplat să prind rubrica Șeherezadei (Adriana Moca). Tocmai mă gândeam (a câta oară?) la diminețile de la începutul anilor 90, cu Matinal-ul conceput și prezentat de Paul Grigoriu, la Radio România Actualități (RRA). Pe atunci mă trezeam dimineața la 5 ca să-l aud, iar când nu era el în emisie, mă culcam la loc. Politica acelei emisiuni, girată chiar de realizatorul și prezentatorul ei, prevedea ca muzica (pop-rock) difuzată să fie exclusiv românească. După ani de zile în care nu auzeai decât muzică românească la cele trei posturi de radio din România (și aia, în mare parte cu texte propagandistice și orchestrații adesea desuete), ideea mă contraria pe undeva. Curând însă aveam să înțeleg că Paul Grigoriu nu făcea decât să pună în valoare acele piese muzicale pe care el însuși le iubea. Dar nu oricum, fiecare știre (anunț, reportaj etc.) era urmat de o piesă foarte în ton (ca temă) cu ceea ce tocmai ai ascultat. În limba română. Astăzi, aceleași posturi naționale de radio emit cu precădere hit-uri, mai noi sau mai vechi, în engleză. De parcă orașul știe doar să vorbească românește, iar când trebuie să cânte, o dă invariabil pe engleză (americană). De parcă am fi deja - și chiar suntem - o colonie americană. Poate că formatul introdus de Paul Grigoriu ar stârni, azi, reacția „globaliștilor” și ar fi privit ca pe o sechelă (naționalistă) a dictaturii. Și poate că, din cei rămași în România, nu mai e nimeni sau aproape nimeni căruia să-i pese. Poate e în firescul lucrurilor și nefiresc ar fi să auzi mai multă muzică în românește. (Există destule piese românești de ieri și chiar de azi care - și datorită versurilor - s-ar putea difuza între două relatări / știri / anunțuri etc., doar că selecția lor presupune efort, dăruire și, mai ales, prețuire pentru muzica pop-rock în românește.)

Persona - un film de Ingmar Bergman

Gândindu-mă la Matinalul de altădată de la Radio România, la felul în care limba română de mult nu mai e la ea acasă nici în radio, nici la televizor (nici măcar atunci când e - tot mai abuziv - folosită), am fost surprins de vocea catifelată a Adrianei Moca. Șeherezada sa comenta o carte despre cum se pot atenua traumele copiilor ai căror părinți s-au despărțit. Autorul cărții (nu rețin titlul și autorul) recomandă părintelui divorțat folosirea sintagmelor „mama ta”, respectiv „tatăl tău”, în fața copilului rămas - prin lege - la doar unul din părinți. Asta pentru că „maică-ta” sau „taică-tău” (sau, și mai rău: „mă-ta” ori „tac-tu”, însoțite de nu tocmai flatante atribute), prin conotație și intonație, printr-o obositoare repetare în timp, n-ar face decât să mărească trauma pe care copilul,  într-o astfel de situație, oricum o simte. Ori, dacă-i spui „mama ta” / „tatăl tău”, copilul ar fi cumva încredințat că părinții săi, deși separați de un divorț, încă se respectă. Bine spus, numai că atunci nici divorțul n-ar mai fi divorț, iar gândul la „toată lumea din familia noastră” - apropo și de „ferocele” film al lui Radu Jude - n-ar mai trezi frisoane, pentru că, nu-i așa, the more, the merrier. Ar fi ca-n Marița, înduioșătorul film lui Cristi Iftime la care m-am gândit deunăzi (apropo de scena finală când mama, după reuniunea familială, dă să meargă spre mașina fostului soț, dezmeticindu-se abia când unul dintre fii o întreabă: „Păi, mama, ce faci?!”) în timp ce citeam în povestirea lui Alexandr Soljenițân (Fracturi): „Dacă rupi un trup viu în bucăți, ele se vor crispa căutându-se una pe alta”...