Largo sensu

Ca și când nu ne-am afla - local și global - pe un road to nowhere, apuc să mă bucur - alături de câțiva prieteni - de a treia vizionare a Incendiilor (spectacol de teatru regizat de Radu Nica la Teatrul Maghiar de Stat Timișoara) și, în foaier, îl ascult pe director vorbind despre proiectele pentru 2021. Și, încă o dată, mă minunez de auto-disciplina și dăruirea din acest teatru-oază, de respectul pentru meserie și pentru spectator - al fiecărui actor în parte și al întregii echipe (inclusiv din zona tehnicului). Dau mărturie după ce - în ultimii trei ani - am văzut, la TMT, Opera cerșetorilor, Sonetul 66, Incendii, Ultima mutare, Dancer in the Dark, Crăiasa Zăpezii, Wiener Waltzer, Buzunarul cu pâine, Rabental, Pace în Itaca. 

Între timp, rinoceriada e în toi și justiția e tot mai privatizată. Iar eu primesc o diplomă pentru "cel mai fidel spectator" de la managerul TMT, Balasz Attila. Ioan repetă, a doua zi, replica-cheie din piesa lui Radu Nica: "Acum că suntem împreună, e mai bine". Largo sensu, e însăși bucuria kerygmei din versurile lui Ioan Alexandru: "Când fiecare suflet pe pământ / Va fi cuprins de sfânta datorie / Ca patria începe-n trupul său / Și crește-n ceilalți în armonie". Cumva, acolo, în familie, e rădăcina ororilor. Nu e doar miezul Incendiilor, e chiar inima poveștilor scrise și nescrise de om de la Ghilgameș încoace. La fel cum sensul oricărei rătăciri e venirea în fire, pentru a "tămădui cu blândețe orice amintire". 

Acum însă, atmosfera - și nu doar în țară - e ca-n Sonetul 66. Cinci sute de ani după dilema marelui Will, întrebarea din finalul sonetului shakespearian rămâne: 

De toate scap, de fac ultimul pas

Dar, dacă mor, iubirea-mi cui o las?

Și va fi... - Acel acum și-acel apoi al vieții

La începutul anilor ’90, pe când se nășteau „vremurile second-hand”, Cetatea Filmului de la Buftea producea încă apologuri. Spre deosebire de Hotel de lux (regia Dan Pița) și A unsprezecea poruncă (regia Mircea Daneliuc), parabola antirăzboinică Și va fi (regia Valeriu Jereghi) - realizată în România, cu finanțare din Rusia - mizează aproape exclusiv pe imagine, pe expresivitatea  interpretei principale, a decorurilor și coloanei sonore. Extrem de puține, dialogurile puteau lipsi din acest poem al tăcerii și singurătății din veacul veacului.

Pe un teren muntos, arid (s-a filmat la Vulcanii Noroioși, în Vrancea), camera lui Vivi Drăgan Vasile descoperă (printr-un traveling de jos în sus) silueta unei femei (Maria Ploae). Pentru o clipă m-am gândit la scena în care Vadim Iusov o filma pentru întâia oară pe Hari (Natalia Bondarciuk), în „planeta ca un ocean gânditor” din Solaris-ul tarkovskian. Femeia poartă niște veșminte vădit zdrențuite. Curând intră în cadru un tanc (fără steag, pentru că nu e vorba de o armată anume), apoi o vacă și un copil ce se trezește într-o casă părăsită, în ruine. Pe toți îi amenință tancul - mașinărie născocită de om anume să distrugă omul și întreaga făptură. Sau ce a mai rămas din ea. Pentru o clipă mi-am amintit de urmărirea misterioasă din Duel pe autostradă. La fel ca Spielberg, nici Valeriu Jereghi nu-ți dezvăluie în prim-plan identitatea celui care pilotează „acel blestemat blindat”. Ceva mai încolo, vedem - de la depărtare - doi bărbați care o iau prizonieră pe Femeie în cabina tancului. Femeia iese de acolo siluită. Spre final, după ce reușește să se agațe de tancul care o tot amenința, îl răstoarnă într-o prăpastie. Primejdia însă rămâne. Câteodată, scenografia lui Daniel Răduță devine un „peisaj după bătălie” și zărim caschetele unor presupuși soldați pe care i-a înghițit lava unui vulcan. Câmpia verde din Călăuza lui Tarkovski fusese presărată cu mașini de luptă în care se deslușeau siluetele descompuse ale unor soldați care încercaseră să apere „Zona” de năvala „curioșilor” ce puteau periclita soarta omenirii. 

Femeia, aflăm la un moment dat, se iubise cândva cu un tânăr biciclist pe care l-au strivit șenilele tancului. Evocarea iubirii lor este și un imn de slavă adus dragostei care „nu cade niciodată”. Femeia, Copilul și Vaca rămân singurii supraviețuitori în acest ținut cu valențe de metonimie (parte pentru întreg), închipuind cosmosul populat cândva de om. Cu ei, ca într-o robinsoniadă, va reîncepe istoria. Dar nu oricum, pentru că, tot plimbându-se pe acel teren arid, pe dealurile împădurite din vecinătate (lui Dumnezeu i-au ieșit mai bine florile și copacii decât oamenii), Femeia descoperă o grotă. Acolo, odată ca niciodată, a viețuit un pustnic al cărui chip, sculptat într-un basorelief, se mai păstrează încă. Această „oază de sfințenie” trimite spre intrarea într-o nouă rânduială și suplinește „nevoia de cineva, Doamne, de cineva” (Michel Tournier, Vineri sau limburile Pacificului). În ultima secvență, Femeia este înveșmântată în pânza albă - ca de mireasă - a unei parașute rătăcite, iar lumina ce o scaldă acum vine, parcă, dintr-o lume în care nu e nici întristare, nici suspin. Grota devine astfel un semn pentru nevinovăţia pierdută, pe care orice om o plânge în taină și uneşte pacea dulcilor tenebre ale pântecului matern cu pacea mormântului, acel acum şi-acel apoi al vieţii. 

Proiectat în 1993 la Cannes (în secțiunea „Un certain regard”) și premiat (cu Premiul Juriului) la Saint Raphael și (cu Marele Premiu, Premiul pentru interpretare feminină) la Costinești, Și va fi … anunță, cumva profetic, războaiele care aveau să înceapă imediat după destrămarea fostei URSS - în Transnistria, Cecenia, Abhazia, dar și în Balcani sau în Orientul Mijlociu. Și războaiele, încă neștiute, care au să vină. Am rămas de la filmul lui Valeriu Jereghi cu gândul la Războiul nu are chip de femeie, cartea Svetlanei Alexievici: „Omul se vede cel mai bine și se dezvăluie în război și, poate, în iubire. Până în adânc, în straturile subcutanate. În fața morții toate ideile pălesc și se deschide veșnicia, pentru care nimeni nu e pregătit. Trăim încă în istorie, nu în cosmos.”

Și va fi ... (Valeriu Jereghi, 1992)

ȘI VA FI … Cu: Maria Ploaie, Daniel Ionescu, Lunaia • Scenariul și regia: Valeriu Jereghi • Imaginea: Vivi Drăgan Vasile • Scenografia: Daniel Răduță • Costumele: Anca Răduță • Machiajul: Mircea Vodă • Montajul: Nita Chivulescu • Muzica: Liudmila Jereghi • Sunetul: MIhai Orășanu, Viorel Ghiocel • Directori film: Lucia Pavlovschi, Ion Mititelu • Regizor secund: Emil Slotea • O producție a Studioului Cinematografic Buftea • 1992. 

Q.E.D.

Când - nota bene - un preot ortodox afirmă că "Pintilie a scos țara la carnaval și a lăsat-o acolo, să ne spălăm pe cap cu ea în dimineața centenarului, când se va da cu ceață artificială și vor bate peste noi clopotele unei Biserici absente" (Ioan Florin Florescu, La moartea unui profet) e cazul să ne întrebăm dacă în 1989, atunci când s-a dat voie la credință, religie, biserică s-a și schimbat ceva. Dacă "lipirea" altarului absent (stricto sensu) din Balanța lui Lucian Pintilie (prin "legalizarea" credinței instituționalizate și a pluralismului religios) ne-a făcut mai puțini turmentați, mai puțini demagogi, mai responsabili. Întrebarea e retorică. Pintilie, probabil cel mai aspru comentator al mentalității românilor dintre toți cineaștii, a știut - la fel ca IL Caragiale - că ADN-ul nu se poate schimba cu una cu două. Ceea ce surprinde însă la filmele sale sunt semnele (aproape subliminale) prin care își mărturisește deopotrivă disperarea și ... nădejdea. În Balanța, biserica e "absentă", dar în Terminus paradis ea e tărâmul restaurării, locul unde Mitu și Norica își pun pirostriile, unde Norica va merge să-și boteze copilul, unde - Pintilie a spus-o direct, fără nicio metaforă - omul își vine în fire. Dimensiunea aceasta eshatologică din filmele sale rămâne să fie analizată, comentată, descifrată de spectatorii (cronicarii, teoreticienii, hermeneuții) care vor veni. Dacă, evident, nu sunt cu totul "eliberați" de orice are legătură cu Biserica. Dacă nu sunt îndeajuns de "progresiști" ca să înțeleagă butada lui Cristos Yannaras: "De multe ori, ceea ce numim Biserică este de fapt lume, iar ceea ce numim lume sălășluiește chiar în tinda Bisericii". Cu precizarea că aici, termenul "lume" are o conotație negativă, de "ținut al neascultării de Dumnezeu" (Monah Daniel Cornea).

Balanța - un film de Lucian Pintilie

Și încă ceva. Băieții din fotografia de mai jos - un primar, un preot de țară, câțiva securiști de la oraș aflați "în misiune", un doctor și o psiholoagă - ciocnesc paharele pentru femeia română - "mamă și amantă, adevărata minune a lumii". Pentru unirea-n cuget și simțiri pentru "ăl mai mare prost din lume: americanu‘". Pentru "poporul român" care a fost "scutul Europei" când occidentu‘ construia catedrale... De-a râsu‘-plânsu‘. Pintilie - spunea tot Pr. Ioan Florescu din Scoția - a fost un profet, iar profeții "apar în istorie atunci când popoarele se lasă manipulate și anexate de instituțiile puterii (de orice fel, inclusiv religioase), când conștiințele individuale sunt golite de orice bun-simț și umplute în schimb cu un amestec toxic de minciuni, clișee, lozinci și superstiții". Q.E.D. 

Balanța - scena parastasului

O vară de neuitat, în imagini (primo tempo)

Arca Noetică - Alba Iulia

Vasile Șirli - compozitorul Karamazovilor

Schitul Pătrunsa - biserica veche

Cristi & Gabriela Iacob aka Ivan & Katia

Viața ca o poveste @ Casa Artelor, TM

După 31 de ani 

1 + 1 = 1

A fost odată Mircea Veroiu

Mai întâi a fost propunerea lui Ioan Pavel Azap de a scrie o carte despre Mircea Veroiu (1941 - 1997) pentru Editura Noi Media Print, în colecția dedicată cineaștilor români. L-am luat în serios și, nu peste multă vreme, editorul Emil Stanciu mi-a dat undă verde. Proiectul a fost salutat și de către dascălul Titus Vîjeu, care a acceptat să scrie prefața volumului. Prietenul meu de o viață, Dan Voinea, a dorit și el să prelucreze unele poze pe care Irina Spirescu, cea care a realizat grafica pe calculator, le-a așezat în pagină. Iar Iosif Demian, Dinu Lazăr, Lucian Pârvulescu, Radu Corciova, Gabriel Kossuth, Nicolae Mărgineanu, Gabriela Iacob ș.a. m-au ajutat cu câteva fotografii din filmele lui Veroiu sau de pe platouri. Amicul Paul Slayer Grigoriu a realizat versiunea în franceză a textului prescurtat. Mihai Fulger m-a ajutat să văd Mânia - filmul lui Veroiu cel mai puțin împlinit, din cele terminate înainte de 1990. Le mulțumesc tuturor.
Să scrii despre Mircea Veroiu e, totuși, altceva decât să vorbești despre el. Desigur, dacă i-ai văzut filmele și chiar știi despre ce vorbești. Ușor nu e, mai ales că filmografia sa nu e una unitară valoric și, la fel ca în cazul lui Lucian Pintilie, Dan Pița, Mircea Daneliuc sau Nicolae Mărgineanu, aparține și (sau mai ales) unui timp istoric ale cărui coordonate ideologice, politice, culturale etc. nu prea seamănă cu ceea ce trăim, în România, după 1990. (Alexandru Tatos e o excepție - a trecut la cele veșnice în 1990.) Am apelat și la o serie de comentarii, cronici, note, mărturii etc. (ale unor critici de film sau colaboratori apropiați: Ecaterina Oproiu, Valerian Sava, George Littera, Eva Sîrbu, Roxana Pană, Alice Mănoiu, Mircea Alexandrescu, Cristina Corciovescu, Eugenia Vodă, Tudor Caranfil, Bujor Râpeanu, Constantin Pivnicieru, Dan Pița, Nicolae Mărgineanu, Iosif Demian, Ion Brad, Hortensia Georgescu, Nicolae Drăgan, Adrian Enescu, Leopoldina Bălănuță, Rodica Tapalagă, Claudiu Bleonț, Marcel Iureș, Mariana Buruiană, Călin Ghibu, Bogdan Burileanu ș.a.) apărute înainte și după 1990. Rezultatul: un portret subiectiv al unui regizor-poet înzestrat cu o sensibilitate audio-vizuală ieșită din comun, o călătorie prin lumea filmelor sale, de la proiectul colectiv Apa ca un bivol negru până la Femeia în roșu - trecând prin momentele de vârf: Fefeleaga, Mârza, Dincolo de pod, Semnul șarpelui, Să mori rănit din dragoste de viață, Adela.
Evocarea regizorilor români nealiniați cinema-ului realist-observațional de tip ciné-verité este, cred, necesară și chiar dorită de cei ce știu că filmul românesc ante-1990 nu se reduce doar la Reconstituirea, O lacrimă de fată, Croaziera, Secvențe, Moromeții și altele asemenea. Încercările unora ca Liviu Ciulei, Victor Iliu, Iulian Mihu, Manole Marcus, Mircea Săucan, Dan Pița sau Mircea Veroiu, insensibili la "farmecului feroce al realului", oferă nu puține momente, secvențe și, uneori, filme întregi în care inefabilul, visul, imaginarul, amintirea (sau iluzia) sunt plămădite cu mijloace specifice filmului, la fel cum se întâmpla și se întâmplă încă în lumea mare - de la Méliès până la - știu și eu? - Jim Jarmush, trecând prin experiementele lui Orson Welles, Dreyer, Mizoguchi, Ray, Kurosawa, Paradjanov, Fellini, Bunuel, Menzel, Forman, Zanussi ori Tarkovski. Și încă mulți alții. Iluzia lipsei de iluzii este, până la urmă, una din micile ironii ale vieții de cineast. Sau de cinefil.  

Lucian și Gibarian

Gibarian este savantul din Solaris pe care Kris nu-l mai prinde în viață (pentru că s-a sinucis) când ajunge pe planeta ca un „imens ocean gânditor”. Îi lasă acestuia un mesaj video spunându-i că îi pare atât de rău că a ajuns prea târziu. „Nu e nebunie, Kris. E mai de grabă o problemă de ... conștiință.” Dar, spre mirarea cinicului și pragmaticului Sartorius, Gibarian vrea să fie îngropat în pământul planetei care i-a dat viață, în loc să fie incinerat și aruncat în spațiu. „De ce să vrei să fii îngropat în pământ? Doar ca să ajungi hrană pentru viermi?” - se întreabă, intrigat, Gibarian...

Solaris

M-am gândit la acest episod din filmul lui Tarkovski când am aflat despre, cum se spune, adormirea întru Domnul a cineastului Lucian Pintilie. Îngrijit în ultimii ani de Marie France Ionesco, regizorul român a avut parte de o îngropăciune după rânduiala Bisericii. El, care - în teatru și film - dăduse o remarcabilă operă în care, așa cum observa Pr. Ioan Florin Florescu în articolul său La moartea unui profet, Biserica este absentă. Absentă dar ... terminus paradis. Cum însuși Pintilie mărturisește, în materialul bonus din ultimul DVD apărut în box-ul Pintilie Cineast, referindu-se la filmul său din 1998, Terminus paradis.

Într-o vreme a tuturor posibilităților ultraliberale, când legea o face acel Pointed Man din The Point (Oblio), care arată spre toate direcțiile, intelectualul și artistul Lucian Pintilie - spre deosebire de apropiații săi Liviu Ciulei și Clody Berthola - are parte de cumințenia „conservatoare” a slujbei de îngropăciune oficiată de un preot ortodox care îl conduce pe ultimul drum și rostește cele cuvenite înainte ca trupul să-i fie înghițit de pământ. Miracolul, cum ar veni, nu țin defel de hocus-pocus, de paranormal, ci - așa cum le spune preotul celor doi sceptici din mediu-metrajul lui Radu Jude, O umbră de nor - de îmbisericirea minții, de cultivarea conștiinței ecleziale. Până în pânzele albe.

Lucian Pintilie (1933 - 2018)