Popi și rock

Prietenul Paul Slayer Grigoriu – rocker, teolog, traducător, scriitor – mă întreabă ce cred: este rockul „potrivnic creștinismului”? Îi răspund tot cu o (dublă) întrebare: care rock și care creștinism?Nicolae Steinhardt (pe care aflu că Paul l-a descoperit în ultimii ani de liceu, așa cum povestește și în romanul neficțional Cronicile vulpii) a scris la superlativ despre opera pop-rock, Jesus Christ Superstar. Ce ar mai fi de adăugat? Sigur, fiecare – în funcție de sensibilitatea sa, de preferințele sale, de background etc. – este în măsură să decidă, pentru sine, până la ce limită de sound (sau decibeli?) vrea să meargă. Senzația de respingere, de „incompatibilitate” ține de persoana fiecăruia. (Dar îmi vin în minte și alte întrebări: este cinematograful potrivnic creștinismului? Și aici se vor găsi destui creștini care să invoce titluri de filme „evlavioase”, „moralizatoare”, „dicactice” – de la Ben Hur și Jesus of Nazareth până la recentele filme ortodoxiste realizate în Rusia; este știința potrivnică creștinismului? este politica potrivnică creștinismului? sunt sportul sau muzica instrumentală – alta decât sunetele de toacă și clopot din lăcașurile ortodoxe – potrivnice creștinismului ș.a.m.d.?)

Cred că, de fapt, e o chestiune de duhovnicie. Adică una personală. Și ține exclusiv de taina fiecăruia, de ceea ce el șoptește și mărturisește la spovedanie, de călăuzirea și purtarea de grijă a duhovnicului său etc. Pentru cei care au un duhovnic, desigur. Poate că e ca și la Steinhardt, atunci când, proaspăt primit fiind în monahism, a întrebat dacă mai poate să scrie ca înainte. Răspunsul pe care l-a primit e la fel de atipic pe cât era Steinhardt. Episcopul său duhovnic îl cunoștea și îl iubea. Și, ca să se joace puțin cu el, i-a răspuns ala: „Nu mai ai voie să scrii ca înainte! ... Trebuie să scrii de o mie de ori mai mult ca înainte. Ce scrii? Tu știi. Iar eu știu că vei scrie mereu spre slava lui Dumnezeu și a Bisericii Sale.” 

Șocul vital, regenerator – Reconstituirea

Undeva, într-un orăşel de provincie, doi tineri absolvenţi de liceu (George Mihăiţă şi Vladimir Găitan) se încaieră după ce s-au îmbătat la o cârciumă. Autorităţile promit să îi scape de pârnaie în schimbul realizării unui film educativ pentru tineret – o reconstituire cât mai „realistă” a „faptelor imorale” săvârşite – „ca să vază tot poporul unde duce alcoolul”[1]. „Regizorul” reconstituirii din film (ce se va termina tragic pentru unul dintre tineri) este când Miliţianul (Ernest Maftei), când Politrucul (Ştefan Moisescu), când Operatorul (Niki Wolz) – totul sub atenta supraveghere a Procurorului (George Constantin), vedeta locală.

Personajul zurbagiului Vuică[2] (interpretat de Mihăiţă) este total neadaptat la sistem. Nu pare să aibă un domiciliu stabil, nu e în câmpul muncii; e un vagabond, un parazit, un coate goale şi o haimana. Este un „câine de pripas”, un „nebun pentru (întru) libertate” – „soluţia a doua a ieşirii dintr-un univers concentraţionar” (Nicolae Steinhardt). Autorităţile l-ar putea oricând închide, hărţui, dispreţui, batjocori: dar „le scapă”. Pentru că e slobod la gură şi dă glas celor mai primejdioase anecdote, pentru că nu ştie ce-i respectul şi toate le ia de sus, spune ce-i trece prin minte şi rostește adevăruri pe care ceilalţi nu şi le pot îngâdui, e singurul personaj liber, liber, liber al Reconstituirii. Şi, la final, tocmai el va fi răpus – chiar dacă indirect – de sistem. Ori asta nu i se putea ierta lui Pintilie. (Nicolae Ceaușescu: „Reconstituirea critică nişte miliţieni. Ei şi? În ţările capitaliste poliţiştii sunt criticaţi în fiecare zi. Ceea ce este negativ, după părerea mea, este că se prezintă tineretul nostru ca un tineret primitiv, iar acest lucru nu este real[3]. Și pe urmă felul cum este prezentat publicul, gloata aceea de oameni[4].”)

Puţin spaţiu media ocupă, în România (de dinainte sau de după 1989) personajul Profesorului (Emil Botta) din Reconstituirea. „Micile sale gesturi sugerează tensiunea înfruntării lui cu procurorul ori patetica neputință de a stăvili proliferarea răului” (George Littera). De neuitat ultimul cadru în care apare în film: după ce a vomitat crema de mandarine pe care o pronunţă silabisit („O-rien-tal”) şi o consumă exagerat, este luat şi dus în jeep-ul Miliţiei, ca să-şi revină. Din ordinul Procurorului, care – aflăm de la agramatul Miliţian – e „pânea lui Dumnezeu”. I se vede numai o parte din chip, privind în gol spre geam. Ai impresia că nu este într-o maşină, ci într-o celulă, căutând – împietrit şi absent – să străpungă cu privirea geamul maşinii-puşcărie. Şi România era toată, atunci (acţiunea filmului se petrece în 1961), o imensă puşcărie – nu atât pentru infractori „de drept comun”, cât mai ales pentru cei – asemenea Profesorului – „indezirabili” politic. 

„Consider că șocul Reconstituirii este un șoc vital, regenerator, că el este preludiul altor șocuri, care vor înlocui un cinematograf al mistificării printr-un cinematograf fidel, în mod fanatic fidel adevărului...” – afirma Lucian Pintilie la începutul anilor 70. Ceea ce a urmat – până în 1989 – a fost nu atât „un cinematograf fidel adevărului”, ci o serie de momente de cinema-șoc, oarecum isolate. Fidele „în mod fanatic” adevărului”, au fost adesea difuzate cu parcimonie sau total interzise. Ele se numesc: Apa ca un bivol negru, Nunta de piatră, Duhul aurului, 100 lei, Filip cel bun, Cursa, Mere roșii, Ilustrate cu flori de câmp, Ediție specială, Proba de microfon, Vânătoare de vulpi, Casa dintre câmpuri, Duios Anastasia trecea, O lacrimă de fată, Croaziera, Concurs, Secvențe, La capătul liniei, Sfârșitul nopții, Fructe de pădure, Faleze de nisip, Baloane de curcubeu, Pas în doi, Moromeții, Iacob, Secretul armei secrete. O bună parte din ele aveau să fie izvoare de inspirație pentru cineaștii din Noul Cinema Românesc de după anul 2000.

  

---

[1] Indicațiile Milițianului: „Cum a fost cu băutura trebui să le arătăm. Să fie iezact (sic!) cum a fost. Bunăoară: ai spart paharu? Spargi paharu! Ai cântat? Cânți, tovarășe! Sâfonu! Ai spart sâfonu, spagi sâfonu! Numa că, fii atent, auzi? Mie să nu-mi imiți, adică să te faci! Spargi sâfonu cu tot sufletu! Da’ nici să nu urli ca nebunu aici! Da’ nici prea molatici să nu fiți! Mie să-mi faci iezact ca-n viață. N-ai făcut ca-n viață, mi-ai strict pelicùla! Să faceți așa cum spunem noi! Că aici sunt banii statului! Ăsta-i film educativ. Are un rost! O să vină poporu la club să tragă concluzia, să vază unde duce alcoolu’. Păi ce facem aici, ne jucăm? Aici e pelicùlă, e banii statului! Cum e omul la beție? Omul la beție e cu chef. Alcoolu’ provoacă veselie. Așa-i omul la beție!”

[2] Vuică îl anticipează pe Mitu din Terminus Paradis – filmul lui Lucian Pintilie din 1998.

[3] Același Nicolae Ceaușescu avea să critice filmul lui Dan Pița, Faleze de nisip, tot pentru că nu redă „realitatea”, ci „neghina, putregaiul din pădure”. Puștiul din filmul lui Pița, la fel ca Vuică din Reconstituirea, nu exprima „dragoste față de muncă, față de partid și de patrie, față de socialism”.

[4] La finalul Reconstituirii iese de pe un stadion însuşi „boborul”. După înfăţişare şi purtări ai zice că ies cu toţii (suporteri ai echipei locale de fotbal) din rărunchii pământului, din subterană. Ei sunt cei care, fără nicio oprelişte, au ajuns să populeze ecranul TV pe care – fiindcă în România exista pe vremea aceea doar un singur canal de televiziune, un singur partid politic la conducere – vedem că scrie cifra 1. Astăzi nu mai stă nimeni să numere posturile de televiziune, însă uniformizarea (prin vulgaritate şi coborârea de nestăvilit a pragului decenţei) e generală. Această masă brută „însetată de sânge” îl ovaţionează, slugarnic, pe Procurorul însoţit de secretarul de Partid.       

Destruparea cuvântului

„Rațiunea omului slab este nebunie” – scria Eugen Ionescu. Revizitând niște gânduri-inscripție lăsate de Aurora lui Cristi Puiu (scenariul și regia), am simțit cum se leagă niște ițe. Bunăoară, acest puternic film de autor îmi pare că – în felul său laconic, încărcat însă de o tensiune semantică a unei gândiri cu vedere – transmite un dor nebun după uitata împreună-strădanie pe care-o numim familie (cândva, „celula de bază a societății”). Mă gândesc la felul în care Viorel (jucat de Cristi Puiu pentru ca „Madame Bovary c’est moi” să funcționeze până la capăt) se raportează la tatăl său vitreg, la felul în care – cu o „inimă vârtoasă”, cu un calm ce-ți dă frisoane – ține să-i transmită  că locul tatălui său natural nu poate fi ocupat de nimeni altcineva. Apoi la felul în care, la secția de poliție (unde a ajuns ca să mărturisească omorurile săvârșite dintr-un exces de izolare în propria sa minte, dintr-o exagerată „raționalizare” ce-l împiedică să facă „negocierile” necesare cu cei din imediata sa apropiere), vorbește despre defunctul său mariaj (din acte) și despre divorțul cu care nu poate să se împace. Fiecare din noi, mărturisea Cristi Puiu, este un posibil criminal. 

Cristi Puiu & Clara Vodă în Aurora

Ioan Alexandru: „Copilul de pe scândura de balans a plecat / uitându-și toată greutatea în mine. /
Cine o să mă mai echilibreze vreodată?” Aurora este filmul acestei angoase a celui ce suportă în sine  greutatea copilului care „a plecat” și a neputinței de a mai comunica. Daimonul care – la fel ca și în cazul lui Nichita Stănescu – îl somează pe regizor („Schimbă-te în cuvinte, precum îți zic!”) primește același răspuns: „Te aud și ce să fac eu, / chiar dacă te aud ce să fac eu, / eu ce pot să fac eu?”. Cristi Puiu este cineastul convins că „vorba arde, / verbul putrezește / iar cuvântul / nu se întrupează ci se destrupează”. În filmele sale, cuvintele – eliberate de orice balast livresc, de orice afectare teatrală – se întrupează, nota bene, cinematografic. El aude și vede, însă nu explică. De ce ar face-o? Ce e de explicat într-o secvență precum cea în care Viorel stă la volanul mașinii sale oprite, mănâncă un sandwich, zărește câteva siluete pe stradă (doi bărbați, dintre care unul în straie preoțești, ce țin de mână două fetițe, și două femei tinere care vin în urma lor), apoi pornește ștergătoarele să îndepărteze stropii de ploaie de pe parbriz ca să vadă mai clar. Să încerce să înțeleagă, cum ar veni, ce-nseamnă să fii laolaltă – și să te bucuri – cu familia, cu rude, cu prieteni. Cei șase trecători anonimi din momentul cu pricina par  să transmită o anume stare de firesc, de real, de comuniune la care, printr-o obositor de contabilicească gândire (avea dreptate Nietzsche), nu se poate ajunge.  

Cristi Puiu

Există, undeva la nivelul n de lectură al acestui dificil și complex film, o stare bine definită, ce nu admite compromisuri, de „iubire ce nu se poate tăia cu cuțitul” (Constantn Noica). Fără să fie câtuși de puțin moralist, Cristi Puiu îmi pare că a filmat Aurora mai ales din nevoia de a găsi o expresie – profund cinematografică – pentru toate interogațiile și reflexiile sale cu privire la familie și copii într-o lume atomizată și din ce în ce mai înnebunitoare, în care tocmai valorile familiale sunt și cele mai vulnerabile. Adevărata crimă din filmul lui Puiu este însă „tăierea cu cuțitul” – în sens metafizic – a unei relații de familie ce se voia inițial proiectată în veșnicie. 

La justa valoare

Versurile lui Ioan Alexandru - „Copilul de pe scândura de balans a plecat / uitându-și toată greutatea în mine. / Cine o să mă mai echilibreze vreodată?” - ar putea sta drept motto pentru filmul lui Cristi Puiu, Aurora. Sebastian Ceolca (critic de film) spunea că vor mai trece ani până va fi apreciat la „justa valoare”. Și are dreptate. Dar numai acest film? Ce facem cu filme de Mihu, Marcus, Săucan, Pintilie, Pița, Veroiu, Tatos, Daneliuc, Demian, Tănase ș.a. (nota bene: din „anii ăia”)? Ce facem, de ce nu?, cu „All you need is love” al Beatles-ilor? Este, acest cântec, înțeles la „justa valoare”? Sau cu „Milă voiesc, nu jertfă!” al Mântuitorului? Ce facem cu opera pop-rock, Jesus Christ Superstar (1973)? A fost ea înțeleasă la „justa valoare”?
Orice film de autor, atunci când - așa cum se întâmplă, de 15 ani încoace, cu strădaniile lui Puiu, Mungiu, Porumboiu, Jude, Muntean, Sitaru ș.a. - caută să nu mintă, să nu aducă pe ecran osânza unui sentimentalism ieftin ori o ideologie, ci să înțeleagă, să priceapă și să se priceapă, n-are cum să fie apreciat la „justa valoare”. La o astfel de apreciere se ajunge prin efort. Iar spectatorul de film (deprins cu filme-conservă), ca și cititorul de literatură (sau, mai ales, de poezie) nu este pregătit pentru acest efort. Astfel, deslușim „justa valoare” a unui film, a unei cărți în măsura în care ne eliberăm de prejudecăți, de pripeala cu care lipim etichete și dăm verdicte.