Fresh Start

Îi citesc lui Theodor epilogul din Crimă și pedeapsă (varianta în engleză, prescurtată), în care aflăm că Sonia n-a spus Duniei și lui Razumihin că a mituit conducerea închisorii din Siberia unde fusese trimis Raskolnikov ca să-i ușureze corvoada zilnică (primise opt ani de muncă silnică) și să-i asigure o hrană mai sănătoasă. Theodor: „Adică să lucreze cu jumătate de normă?” ... Îi citesc apoi ultimile pagini din traducerea în română, integrală. Revin asupra lor după 30 de ani. Nălucirile lui Raskolnikov din vremea cât zăcu la spital – acum că mă aflu în miezul lecturilor tulburătoare din Svetlana Aleksievici (Vremuri second-hand, Soldați de zinc) – mi se par mai actuale ca oricând: „I se năzărise că lumea întreagă era condamnată să fie lovită de o molimă îngrozitoare, cum nu se mai văzuse și nu se mai auzise, venită în Europa din străfundurile Asiei. Trebuiau să piară cu toții, cu excepția câtorva aleși, foarte puțini. Apăruseră niște trichine noi, niște ființe microscopice care pătrundeau în corpurile oamenilor. Dar ființele acestea erau niște spirite înzestrate cu inteligență și voință. Oamenii în al căror corp intrau deveneau pe loc posedați și nebuni. Dar niciodată, niciodată nu s-au considerat oamenii atât de inteligenți și de siguri că stăpânesc adevărul, cum se considerau cei atinși de boală. Niciodată nu s-au considerat mai siguri de sentințele lor, de concluziile lor științifice, de convingerile lor morale și de credințele lor. Așezări întregi, orașe întregi și popoare întregi se molipseau și înnebuneau. Erau cu toții agitați și nu se mai înțelegea nimeni cu nimeni, fiecare se credea singurul deținător al adevărului, nu suporta să-i vadă pe alții, se bătea cu pumnul în piept, plângea și își frângea mâinile. Nu știau pe cine și cum să pedepsească, nu puteau să aprecieze ce e bine și ce e rău. Nu știau pe cine să învinuiască și cui să îi dea dreptate. Oamenii se omorau unii pe alții, cuprinși de o furie fără noimă. Se strângeau laolaltă în armate, dar de cum porneau în campanie, armatele începeau deodată să se destrame, rândurile se rupeau, oștenii se aruncau unii asupra altora, se împungeau și se tăiau, se sfârtecau și se mâncau unii pe alții. În orașe răsuna tot timpul alarma: erau chemați toți, dar cine și pentru ce cheamă nu știa nimeni și erau cu toții alarmați. Lăsau baltă meșteșugurile cele mai obișnuite, fiindcă fiecare avea de propus, de îndreptat, și nu puteau ajunge la o părere comună; nu se mai lucra pământul. Pe ici-colo oamenii se strângeau în cete, se înțelegeau într-o privință sau alta, se jurau să nu se despartă, dar în aceeași clipă începeau să facă cu totul altceva decât propuseseră chiar ei, să se învinuiască unul pe altul, să se încaiere și să se omoare. Izbucniră incendii, începu foametea. Pierea totul, oameni și lucruri. Molima creștea și se întindea tot mai mult. Din întreaga lume nu s-au putut salva decât câțiva oameni, aceștia erau aleșii, oameni curați, meniți să fie începutul unei noi omeniri și al unei noi vieți, să înnoiască și să curețe pământul, dar nimeni nu i-a văzut pe acești oameni, nicăieri, nimeni nu le-a auzit glasul și cuvântul.” Și ce frumos știe Sonia să recunoască în neașteptatul gest al lui Raskolnikov (atunci când „cu o putere nevăzută” s-a aruncat la picioarele ei, plângând și îmbrățișându-i genunchii) clipa care – în sfârșit – sosise. Astfel, după ce „se sperie grozav și fața îi păli ca de moarte”, ea „înțelese tot”. Ce sublim de aproape este la Dostoievski iadul de nădejde și – deopotrivă de nemăsurate – dragostea de nebunie. În poveștile dostoievskiene, în care „viața înlocuiește judecata”, este chiar posibil să-ți ții mintea în iad și să nu deznădăjduiești. 

Solaris - un film de Andrei Tarkovski

OCHI DE URS la Cinemateca BCUT - marți 18 octombrie ora 18

În 1983, când a apărut pe ecrane, Ochi de urs (regia Stere Gulea, adaptare după nuvela omonimă a lui Mihail Sadoveanu) era unul din cele mai bune filme românești ale anului. Avea o companie de cinste: Baloane de curcubeu (de Iosif Demian), La capătul liniei (de Dinu Tănase), Faleze de nisip (de Dan Pița), Sfârșitul nopții (de Mircea Veroiu), Fructe de pădure (de Alexandru Tatos). (Restul de lung-metraje nu merită pomenite.) Mai toate au fost distribuite cu parcimonie la cinema sau chiar interzise, la doar câteva zile de la premieră. Tot atunci, Glissando (de Mircea Daneliuc), De ce trag clopotele, Mitică (de Lucian Pintilie) și Imposibila iubire (de Constantin Vaeni), deși terminate în 1982, nu primiseră încă aprobare pentru distribuție. Filmul lui Pintilie a putut fi văzut abia în 1990. La fel filmul lui Pița.
Ochi de urs este cea dintâi adaptare inteligentă pe ecran după Sadoveanu. Stere Gulea izbutește să evite ilustrativismul pueril din ecranizările anterioare (Mitrea Cocor, Neamul Șoimăreștilor, Baltagul, Frații Jderi). Întreaga echipă e vrednică de pomenire: directorul de imagine (Florin Mihăilescu), scenograful (Andrei Both), compozitorul (Lucian Mețianu), pictorița de costume (Svetlana Mihăilescu), actorii (Dragoș Pâslaru, Sofia Vicoveanca, Daniela Vlădescu, Valentin Uritescu) și toți ceilalți. Povestea lui Culi Ursache, pădurarul căruia îi moare soția și - cu ajutorul mamei sale aprige - izbutește să treacă peste durerea despărțirii de cea care i-a fost atât de dragă, avea să fie remixată în 1986 de Mircea Veroiu (pe un scenariu de Ion Brad), cu același Dragoș Pâslaru, în Umbrele soarelui.
Pentru cine nu l-a văzut sau cine l-a văzut dar mai vrea să-l vadă: Ochi de urs va fi proiectat pe marele ecran de la Cinemateca BCUT marți 18 octombrie ora 18. Intrarea liberă.

Iarba verde de acasă @ Cinemateca BCUT - marți 11 oct ora 18

În 1977, Iarba verde de acasă era nu doar un debut promițător în cinematografia românească (în care se produceau și 30 de filme anual), ci și lung-metrajul cel mai puțin mincinos. Atât s-a putut atunci. Filmul lui Stere Gulea după scenariul lui Sorin Titel ilustra o teză: întoarcerea la „matcă”, la „iarba verde de acasă”. Ce-i drept, ilustrația, în acest caz, este salvată de o distribuție bine aleasă (Florin Zamfirescu, Vasile Nițulescu, Mihai Pălădescu, Octavian Cotescu, Diana Lupescu, Rodica Mandache, Ion Caramitru, Dana Dogaru, Ernest Maftei, Ovidiu Schumacher, Ion Cojar ș.a.). Actorii - în lipsa unui regizor care să-i țină în frâu (ca Pintilie ori - în anii 70-80 - Pița, Daneliuc, Tatos) - fac și ei ce pot. Ceva mai multă grijă la detalii, la accentele din care este construită lumea satului românesc din acei ani, o viziune mai personală, mai puțin idilică, mai puțin amestecată cu „indicațiile de Partid”, ar fi făcut din Iarba verde de acasă un film nu bun, ci foarte bun. Așa cum, în anii anteriori ai deceniului, nemincinoase și surprinzător de firești, de adevărate, fuseseră doar: Reconstituirea, Nunta de piatră, Duhul aurului, 100 lei, Filip cel bun, Cursa, Ilustrate cu flori de câmp, Mere roșii, Tănase Scatiu, Dincolo de pod. Filmul poate fi văzut (sau revăzut) la Cinemateca BCUT marți 11 octombrie, ora 18. Intrarea este liberă. Înainte de proiecție voi spune câteva vorbe despre el și despre celelalte filme de Stere Gulea (Ochi de urs, Moromeții, Vulpe-vânător, Stare de fapt) și Alexandru Tatos (Mere roșii, Casa dintre câmpuri, Secvențe, Secretul armei secrete), prezentate aici în săptămânile care urmează.

 

Pseudokinematikos 3 - Între viață și filme @ Cărturești, Timișoara

Am dorit să proiectez un film în cadrul lansării volumului Pseudokinematikos 3. Între viață și filme. Inițial m-am gândit la Toată lumea din familia noastră, dar locația aleasă (Cărturești Mercy, Timișoara), un spațiu extrem de primitor (m-am convins de asta în 2011, când am lansat acolo primul volum Pseudokinematikos), dar nu tocmai ideal pentru un lung-metraj urmat de discuții. Sau, cine știe, poate data viitoare, la o altă oră, ar putea ieși ceva.
Am rămas la Radu Jude și am optat până la urmă pentru scurt-metrajul său, Alexandra. Îi mulțumesc pentru amabilitatea cu care ne-a dat undă verde. Cred în cinema-ul lui Radu Jude (cel cuprins între Lampa cu căciulă și Inimi cicatrizate, aștept și ceea ce va face în continuare), în semnele sale de atenționare cu care mulți încă nu s-au obișnuit. Văd în ele (așa cum văd în filmele lui Cristian Mungiu și Cristi Puiu) mult mai mult decât o agendă politică. Și asta pentru că - la o privire atentă - oferă destule nuanțe și destulă poezie. Filmele lui Radu Jude - fruste, (hiper)lucide - mă conving, recunosc, mai ales atunci când surprind inocența neprotejată.
Am fost bucuros de toți cei care - cunoștințe mai noi sau mai vechi - au umplut etajul 1 al librăriei în care, înainte și după proiecția cu filmul lui Jude, am dorit să se audă muzici de film de Adrian Enescu. I-am avut aproape pe câțiva oameni dragi mie: domnii Cornel Ungureanu, Daniel Vighi, Lucian Ionică, Alin Gavreliuc, Lucian Mircu, pe editorul cărții Ionuț Trandafirescu. Apoi, Aida și Teofil ne-au cântat la pian, respectiv, vioară. Theodor a încheiat seara cu trei piese (la pian): Alunelul (Marțian Negrea), tema din filmul Amelie (Yann Toersen) și Felitza (Yanni).
Film, eseuri pe maginea unor filme și a unor experiențe de viață, muzică clasică. Ceai (on the house), vin și biscuiți. O seară, zic eu, reușită. Pseudokinematikos 3. Între viață și filme - Editura Filos, București, 2016. Un adevărat team work.

Acel „altceva” care „schimbă lucrurile”

Octombrie, 2, Duminica iubirii de vrăjmași

Mă urmărește destăinuirea lui Radu Jude (într-un excelent interviu acordat lui Ionuț Mareș în ziarul „Metropolis”), apropo de acele „lucruri care ne-au fost ascunse”: „Biserica Ortodoxă Română ar trebui să se cheme Biserica Ortodoxă Antisemită Legionară Antonesciană Ceaușistă – și adaugă aici toate partidele de la putere de după 1989 – Română, asta e și nimic mai mult. Cele câteva figuri luminoase din istoria ei nu schimbă lucrurile.” De fapt, regizorul cunoscut, în ultimii ani, pentru Aferim! (și care, în 2016, a primit un premiu important la Locarno pentru Inimi cicatrizate) nu se referă exclusiv la BOR, ci la năravul filetismului (pe care Biserica – în teorie – îl condamnă ca erezie). Frank Schaeffer, fost protestant american (pe cai mari și foarte mari), a descoperit (sau i s-a descoperit) Ortodoxia și a fost primit în Biserică, la începutul anilor 90. În Dancing Alone. The Quest for Orthodox Faith in a World of False Religions (carte pe care am tradus-o în română), povestește cum, atunci când a început să meargă la Sfânta Liturghie la o biserică ortodoxă grecească din SUA, toți cei de acolo (de etnie greacă) voiau să știe dacă este ... grec. Și au strâmbat din nas când au aflat că este american. Pe când locuiam în UK și mai veneam pe acasă în vacanțe, mergeam – însetat după frumusețea liturgică – la diverse biserici ortodoxe. În UK sunt puține locurile unde oamenii se adună pentru Sfânta Liturghie. Am ajuns, astfel, și la o impunătoare biserică sârbească din oraș. Eram singur cu preotul și un crâsnic. La sfârșit, au vrut să știe dacă sunt sârb. 

Aferim!

Cred că există anumite tatuaje pe care – tocmai fiindcă nu știm, în faptă, ce e aia „iubirea de vrăjmași” – oricât am vrea să le ștergem, nu le putem înlătura. Și apar când te aștepți mai puțin. Mă gândesc, în trecutul recent, la efectele devastatoare ale destrămării Iugoslaviei și ale URSS. La masacrele inter-etnice de acolo. Lepa selo, lepo gore; Underground; Life is a Miracle; Drumul Halimei – în cinema-ul mainstream din ex-Iugoslavia. La Ruga lui Abuladze. Sau la ceea ce citesc acum în cartea Svetlanei Aleksievici, Vremuri second-hand, despre oasele care – primăvara, când ninge sau când plouă – ies din straturile de cartofi: „Nimănui nu-i e silă, s-au obișnuit, tot pământul e plin de oase ca de pietre. Le aruncă pe margine, le calcă-n picioare. Le îngroapă la loc, bătătorind pământul.” Ioan Alexandru: „...oriunde intră plugul în pământ / dai de un scut și-o patrie de oase...”.

Life is a Miracle

Mă gândesc apoi (apropo de antisemitism), la anecdota pe care Nicolae Steinhardt a auzit-o de la Manole, amicul său alături de care – înainte de a-L descoperi pe Hristos – a încercat să fie un bun iudeu. Manole îi povestise despre un negustor ovrei a cărui prăvălie pe colţ purta emblema „La Jean". La celălalt colţ al străzii era magazinul „La Iancu". Ovreiul s-a botezat, românizîndu-şi numele în ... Iancu. Ce-a urmat? Lumea, spre a-l deosebi, nu i-a mai spus decît „Conu Iancu jidanu"... Pe de altă parte, apropo tot de „iubirea de vrăjmași”, apropo de orice vrăjmășie topită atunci când ești inundat de iubire și vezi în cel pe care îl detestai un frate, cum aș putea uita relatarea aceluiași Nicolae Steinhardt, din Jurnalul fericirii: „Unde am fost pus într-o despărţitură, o adîncitură, o carceră, cu Sandu L., fost legionar. Abia înghesuiţi, mi-a şi vorbit. Îmi spune că-i pare sincer rău că a fost legionar, îmi cere iertare; mi-o fi foarte nesuferit să stau cu el, şi atît de strînşi unul într-altul. Nu mi-e groază? Nici n-a apucat să termine că plafonul dubei s-a şi deschis; s-a deschis şi albastrul cerului. Îi răspund că nu văd de ce îmi pomeneşte de iertare, că dacă-i vorba aşa îi cer şi eu iertare pentru că sunt evreu şi că trebuie să stea lipit de mine, că în ce priveşte vinovăţia, vinovaţi suntem cu toţii, deopotrivă, laolaltă, îi propun, acum că ne-am cerut reciproc iertare, să ne împăcăm, să ne îmbrăţişăm, să ne spunem pe nume. La lumina becului din carcera pe roate ne sărutăm şi – considerînd ridicolul drept vorbă deşartă şi simţămînt inexistent – cunoaştem dintr-odată şi din belşug – sub cerul albastru – starea aceea de nespusă fericire faţă de care orice băutură, orice erotism, orice spectacol, orice mîncare, orice lectură, orice călătorie, orice examen luat, orice portofoliu ministerial sunt nimica toată, praf şi cenuşă, amăgire, gol, pustietate, aramă sunătoare şi chimval zăngănitor, stare ce urmează împlinirii unei acţiuni conforme cu prescripţiile divine. Valuri de bucurie se revarsă asupra noastră, curg, ne inundă, ne covârşesc.” Ceea ce povestește Steinhardt – metamorfoza suspiciunii și a oricărei „agende secrete” într-o împreună bucurie – ține însă de miracol, de taină. Și Biserica (atunci când nu e luată drept partid politic sau focar ideologic, atunci când devine spațiu și timp liturgic) poate fi chiar locul de întâlnire pentru cei care Îl caută pe Hristos. 

Nicolae Steinhardt

În afirmația lui Radu Jude mă poticnesc doar la acel radical „asta e și nimic mai mult”. Tocmai pentru că – atunci când (foarte rar) se trece peste legalisme și alte –isme la credință, la asumarea paradoxului ei („Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”) – e posibil și acel „altceva” care să „schimbe lucrurile”. Iar acel „altceva” este tocmai esențialul pe care omenirea amăgită ba de una, ba de alta – nu de ieri, de azi, ci de la Adam și Eva încoace, vorba preotului din Sieranevada lui Cristi Puiu – îl pierde din vedere. Iar esențialul este, poate, starea despre care vorbea Dostoievski: „Fiecare om, în afară de propriile sale păcate, e vinovat și pentru toate ale celorlalți. Și tot atât de adevărat e că, atunci când oamenii vor ajunge să-și dea seama de asta, împărăția cerurilor se va statornici pe pământ și nu va mai fi vis, ci realitate.” Ioan Alexandru: „... când fiecare suflet pe pământ / va fi cuprins de sfânta datorie / că patria începe-n trupul său / și crește-n ceilalți în armonie...”.

Missing the mark

Am revăzut Sieranevada a treia oară în sala de mall, de la ora 21.30. Știam că se va termina după miezul nopții. În sală eram 14 spectatori. Șase din ei (trei cupluri) veniseră din întâmplare, atrași poate de titlu. (Cum de-or fi nimerit tocmai acolo, unde se proiecta singurul film - din repertoriul celor 13 săli - care nu avea niciun afiș?) După ce au scos tot felul de icnete și au făcut tot felul de comentarii infantile (deși aveau în jur de 25 de ani fiecare), au fost dojeniți de o spectatoare („Se poate puțină liniște?”) și s-au mai potolit. Culmea, nici nu s-au dezlănțuit ca Andi Vasluianu în filmul lui Puiu ca să-și facă dreptate. Dreptatea de a te purta, într-o sală de cinema, ca pe stadion. Sau ca în pădure. Câteva minute mai târziu, cei șase magnifici s-au cărat unul după altul fără să mai zică nimic.
Receptarea unui film ca Sieranevada în sălile de cinema din România anului 2016 mă face să cred că nimic nu s-a schimbat - în esență - față de acum 100 de ani, când apărea un film ca Intoleranță de D.W. Griffith. (Urmat de altele asemenea, începătoare de limbaj cinematografic: Ultimul dintre oameni, Cetățeanul Kane, Persona, Meandre, Stalker și câte altele...) Aceeași lipsă de pregătire (deși materiale informaționale, promoționale, există), aceeași dificultate de a urmări o poveste care nu e nici vodevil, nici acțiune cu senzații tari, nici romantism leșinat. Decalajul enorm dintre propunerile autorilor de filme de azi (iar Cristi Puiu este un autor vrednic de toată atenția) și așteptările / prejudecățile / comoditatea publicului de film ridică un îndreptățit semn de întrebare: pentru cine se mai fac astfel de filme? Dar ne putem întreba la fel de bine: câtă vreme se vor mai face astfel de filme? când asediul filmelor conservă (asupra mallurilor, televiziunii, internetului) va fi complet biruitor, fără să mai lase loc unor proiecții cu povești bizare ce nu ascultă de șabloane, ci invită la reflecție, la analiză? Preotul jucat de Valer Dellakeza spune lucrurilor pe nume: omenirea se învârte necontenit în cercuri și se lasă păcălită ba de una, ba de alta, pierzând din vedere esența și risipindu-se în o mie de fleacuri. Englezii numesc asta missing the mark. Adică rătăcire, pierderea sensului, ratare. Iar noi (spectatori, laolaltă cu personajele filmului adunate în sufrageria de bloc unde se făcea pomenirea celui plecat la odihna veșnică, iar la urmă, când se rostea „Hristos a înviat!”, pe cineva din spatele meu l-a pufnit râsul) ne uităm la personajul preotului ca la urs (așa cum se uitau la un alt preot, jucat de Alexandru Dabija, personajele din O umbră de nor, scurt-metrajul lui Radu Jude) și nu pricepem o iotă. Tanti Evelina, baba comunistă („Nușa, tu ai înțeles ceva din ce-a zis popa ăsta, că eu n-am înțeles nimic?...”) suntem chiar noi.

Cristi Puiu și Valer Dellakeza

Dor de mama

Mama și-a pregătit locul de veci cu vreo treizeci de ani înainte să plece în vacanța cea mare. Așa se face că, la cinci ani după mutarea ei six feet under, placa de ciment a mormântului s-a crăpat de tot, astfel că acum trebuie construită una nouă. O echipă de muncitori s-a apucat deja de treabă. De ziua în care Biserica îi pomenește pe cei adormiți nădăjduiesc să isprăvească.
Mă uitam de dimineață la gaura căscată în mormântul mamei ... Ca și cum ar fi vrut să-și facă loc înapoi în lumea fizică a celor ce încă văd numai în ghicitură. Dar adevărata prezență a mamei aveam să o simt - meta-fizic - abia spre seară, în timp ce - din sala 2 a TNT - urmăream spectacolul Casa cu pisici, montare a Teatrului Mic din București. M-am gândit și la Oglinda lui Tarkovski, film născut tot dintr-un dor imens de chipul mamei. O nostalgie e povestea lui Radu Iacoban, o dureroasă emoție a drumului înapoi. Fiica (Ilinca Manolache), la fel ca fotograful din ultima scenă din Blowup, intră în jocul mamei (Emilia Dobrin). Nu știe cum să-și iubească mama. (Dan Nuțu, 100 lei: „Vreau să iubesc! Vreau să te iubesc!”) Părinți și copii care nu știu să comunice între ei. Mama nu știe cum să-și iubească fiica risipitoare care, totuși, caută calea întoarsă. Bunătatea ca dat al firii. Menajera (Andreea Grămoșteanu) e bună că așa a făcut-o mama ei. Binele - ca și Harul - e nenăscut, nefăcut. Nu e o virtute pe care să o achiziționezi. E doar o stare de nostalgie, o „devenire întru ființă”, întru ființa cea dinainte de căderea în vicleșug.
M-a cuprins un năprasnic dor de mama privindu-le pe Emilia Dobrin și pe Ilinca Manolache. Și mi-am amintit și de agonia mamei lui Harry (jucată de Ellen Burstyn) din Requiem for a Dream, de Mama și fiul de Sokurov, de versurile lui Evtușenko:

Oare chiar nimic n-am de spus mamei, cu toate că ea,

pentru mine, ca sclavii, spinarea prin vreme şi-a frânt?...

Mă ascund în clişee: „Hai calmează-te! Ce va fi, vom vedea!”

Ar fi multe de spus, dar mi-e milă de ea. Nu mai scot un cuvânt.

Peste ani, cu căinţă târzie venim

la moviliţele lor de pământ invadat de verdeaţă,

şi-atunci le povestim mamelor noastre, le povestim

toate câte n-am putut să le spunem în viaţă.

Emilia Dobrin & Ilinca Manolache în Casa cu pisici

1989

Vervă, umor și fior, plus o excelentă scriitură în spectacolul Anei Mărgineanu de la Teatrul Mic, Anul dispărut, 1989. Cumva, e în continuarea lecturii din cartea Svetlanei Aleksievici, Vremuri second hand, cronică a dezmembrării URSS. Momente-cheie din anul 1989 în România și în lume, evocate pe scurt. Maria Ploae într-o postură - pentru mine - inedită: de comedie dramatică. (Ultima oară o văzusem le scena TNT în Doi pe un balansoar, montare a Teatrului Mic de la începutul anilor 80.) La fel și Gheorghe Visu, pe care, cu 30 de ani în urmă, l-am văzut aici tot într-o montare a Teatrului Mic, Amurgul burghez (de Dan Pița). Și, evident, în filme: Profetul, aurul și ardelenii; Faleze de nisip, Sfârșitul nopții, Să mori rănit din dragoste de viață, Unde la soare e frig, Balanța, Terminus paradis și, Câini, la care aștept să ajung cât de curând, după ce mai văd o dată Sieranevada. Pe Ilinca Manolache - exuberantă și gravă - am văzut-o întâia oară și sper s-o mai văd. (Iar de părinții ei - Dinu Manolache și Rodica Negrea - se leagă câteva din primele mele amintiri despre cinemaul românesc: Ion, Din nou împreună, Fata morgana, Semnul șarpelui.)

Anul dispărut 1989 (regia Ana Mărgineanu)