Bezbog este încununarea unei
cineaste bulgaro-franco-engleze care – încă de la primele scurt- și
mediu-metraje (Prin harul lui Dumnezeu, Mărul putred, Pauza de prânz) –
avea să se distingă printr-o notă extrem de personală de realism social și
brutal (chiar hiper-realism), de absurd și alegorie. Vecinătăți declarate:
Robert Bresson, Werner Herzog, Cristi Puiu, Pablo Larrain, Carlos Reygadas.
Imnurile cântate, izvorâte parcă din propriile imbolduri, dureri, griji și vinovății
ale Ganei, abia acum își află ieșirea, eliberând-o și umplând-o totodată de o
nesperată lumină și inspirație. Este momentul nașterii „omenescului în om”[6]. Abia
acum Gana conștientizează răul pe care – sustrăgându-i actul de identitate – l-a
pricinuit bătrânului Ioan, fostul deținut politic (din perioada stalinistă) despre
care află că este acum instructor de cor și de la care ar vrea să învețe să
cânte muzică bisericească („Nu e târziu?” – îl întreabă; „Niciodată nu e prea
târziu!” – îi răspunde acesta). Conștiința mustrătoare o îndeamnă să-și învingă
frica și să dea la iveală abuzurile justiției, fără să știe (sau fără să-i mai
pese) că drumul pe care tocmai a pornit duce la eșafod.
[1] Un personaj (din off) relatează că,
pe timpul ocupației otomane, sătenii pravoslavnici bulgari s-au refugiat pe
crestele cele mai înalte ale acestui munte. Deși nădăjduiau că – aflându-se mai
aproape de Dumnezeul din ceruri – vor scăpa cu viață, au fost măcelăriți de
cotropitorii turci.
[2] Bezbog a fost premiat la Paris, Batumi,
în Georgia, Cipru, Tetuan, Varșovia, Stockholm, Mumbay, Reykjavik, Sarajevo,
Sofia. În 2016 a obținut, la Locarno, „Leopardul de Aur”, Premiul pentru cea
mai bună actriță în rol principal (Irena Ivanova), Premiul Juriului Ecumenic și
Premiul criticii elvețiene Boccalino. Hollywood Reporter: „Un debut cinematografic ce
întrece așteptările, o meditație asupra nevoii universale a omului de credință,
nădejde și frumusețe”.
[3] „Fizionomia ei
este a unei măști, iar oboseala a unui măgar de tracțiune. Urcând greoi în duba
cu care se deplasează, ducând pe umăr o geantă șleampătă, ea nu are nimic
feminin, grațios, atractiv. Este la fel de doborâtă de viață ca și pacienții pe
care-i vizitează.” (Vladimir Bulat)
[4] „Filmul acesta al Ralitzei Petrova este o cronică
socială și morală sumbră, nemiloasă, un jăratec care se așează pe o rană deschisă,
producînd mai mult o rafală de întrebări de natură existențială, decît niscaiva
răspunsuri; dar e clar să sunt lucruri despre care trebuie să se vorbească, să
fie întinse pe tapet, căci omul se obișnuiește cu răul, și starea aceasta tinde
să devină „firească”. Tenebrele unui Caravaggio revin, peste secole, printre
oameni...” (Vladimir Bulat)
[5] Imaginea din Bezbog, ce invită la contemplare și
introspecție, este percepută în contextul noii sale integrități, în care
muzica, folosită minimalist, devine parte organică. Dimensiunea adusă de
coloana sonoră (sound design: Peter Albrechtsen) conferă o altă calitate
imaginii. Ce contează este expresivitatea sonoră a momentului. Când un microbuz
iese dintr-o parcare subterană și se pierde în lumina zilei (cadrul amintește
de Călăuza lui Tarkovski), auzim nu muzică propriu-zisă, ci un
conglomerat de sunete electronice asemenea unei voci nedefinite a naturii, a
unor sentimente neclare, inexplicabile, dar adevărate. Sunetele dispar
progresiv, rămânând o vreme la limita auzului, iar din clipa în care începem să
le sesizăm (ca în secvența hiper-realistă a orgiei), ne întrebăm dacă nu cumva
doar ni s-a părut și, de fapt, n-am auzit nimic, pentru ca apoi să ne întrebăm
de câtă vreme le auzim.
[6] Prețul trezirii
(sau „în-omenirii”) este scump. Dar la fel de scump este și prețul plătit de
profitorii cinici care au înțeles mersul vremurilor: unul din „rechinii
supraviețuitori” mărturisește că viața i se pare de nesuportat, iar fiecare
dimineață i se pare un coșmar; pe fiul mult iubit al altuia îl înghite pământul
într-o văgăună foarte asemenea celei în care au pierit victimele care încercau
să-și facă dreptate.
