Slavă!

Green City este amplasat puţin mai la miazăzi de comuna Jilava – actualul sediu al ANF (Arhiva Naţională de Filme), cândva locul unde se afla una din cele mai înspăimântătoare închisori din România. Cu 50-60 de ani în urmă în astfel de temniţe se căleau (se lămureau) spirite precum cele ale lui Nicolae Steinhardt, Constantin Noica sau Nicolae Mărgineanu (psihologul). Unii, pe aceeaşi lungime de undă cu Alexandr Soljeniţân, ajungeau să spună: „Binecuvântată fii, închisoare!” Alţii rămâneau (cel puţin) la fel de acri, de orbi şi de indiferenţi (faţă de frumuseţea nevăzută a lumii) chiar şi atunci când se mutau dintr-o închisoare mai mică (Jilava, Gherla, Sighet etc.) într-una mai mare (întreaga ţară şi, în general, întreg blocul sovietic).

Azi, în împrejurimile pădurii de la Jilava se construieşte un elegant cartier de vile semidetached, cu hipermarket, grădiniţă, restaurant, sală de sport, spaţii de joacă pentru copii etc. Departe de mulţimea dezlănţuită (the madding crowd), de zgomotul şi furia Bucureştilor, Green City este o oază pe care am poposit şi noi, răspunzând chemării celor care aveau să ne fie excelenţi amfitrioni: Nae Lili, Diana.   

***    

Găsesc pe un site care se numeşte „Orthodox Christian Faith” un citat din Iaroslav Pelikan: „Dacă Hristos a înviat, nimic altceva nu mai contează. Dacă Hristos n-a înviat, nimic altceva numai contează.” Câteva încercări prin care tocmai am trecut (datorită unei insuficiente agerimi a gândului) mă îndeamnă să spun aşa: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!” De fapt – nu se poate să fie altfel! – toate au un sens şi o cauză. Nu e loc şi vreme de ezitări, de poticneli. Un gând aiurea, o vorbă la nimereală, o faptă necugetată, indiferenţa de o clipă sau de mai multe atrag după sine noianul de provocări, de-a dreapta sau de-a stânga, care sunt trepte spre lămurire, până la urmă. Iar lămurirea înseamnă bucurie şi fericire. De nepus în cuvinte, mai ales atunci când omul nu mai vrea să ştie nimic despre rădăcinile vorbelor sale scrise ori nescrise. Pentru că bucuria, care este comuniune (ce detestat este acest cuvânt în vremurile noastre individualiste), iar nu petrecere egoistă cu sinele absolutizat la rang de zeu suprem, nu se poate „traduce”, „explica”, „implementa” în sufletul altuia. O ai, într-o măsură mai mare sau mai mică. Sau nu o ai şi trăieşti sub semnul unui presupus „belstem”. Aşa să fie oare? Poţi alege, ca om, dacă eşti „blestemat” sau „binecuvântat”? Răspunsul (un posibil răspuns, mai sunt poate şi altele) îl oferă tot Tarkovski, (şi) în Călăuza. Călăuza, cel care nu s-a sfiit să arunce mărgăritare pe porci dar nici să apere cu îndârjire Zona cea făcătoare de minuni (în funcţie de adecvata raportare a omului la ea), a ales: „Eu mă mulţumesc cu ceea ce am.” La fel şi vanitosul Scriitor: „Pentru ce să mă umilesc, să mă rog? Mai bine mă alcoolizez în căsuţa mea împuţită.”

P.S. Apropo de porci (real swine). Astăzi, Biserica prăznuieşte pe Sfinţii şapte Mucenici Macabei şi pe maica lor, Solomoni. Cei şapte copii au pierit, unul după altul, sub ochii maicii lor pentru refuzul de a se spurca – ea şi fiii ei – mâncând carne de porc (pe atunci socotit „animal necurat”), la îndemnul cuceritorilor străini. La urmă, aceştia au ucis-o şi pe ea, tăind-o în bucăţi.  

La aniversară

Biserica Sf. Gheorghe din centrul Bucureştiului: frescă proaspătă (realizată în urmă cu câţiva ani) şi un pangar dintr-ul cu totul alt „film”. Nu altfel stau lucrurile în biserica mănăstirii Radu Vodă. Ne e dor de biserica Grigore Palama...După turul bisericilor ne-am oprit (noi patru, Lamia, Petre, Dan şi Marius) pe o terasă în Lipscani. Apoi am schimbat-o pe un loc mai select: eleganta terasă în aer liber de la Curtea Domnească. Toată larma şi vânzoleala au rămas pe străduţele Lipscanilor. Am rămas acolo până pe la miezul nopţii, bucurându-ne de oaza de linişte şi verdeaţă pregătită de gospodarii acelui local. Şi am închinat un pahar de bucurie în cinstea celor zece ani trecuţi de la cununia noastră într-un sătuc pe malul lacului Surduc. Dintre cei prezenţi atunci acolo (când a trecut vremea?) era cu noi doar Dan. Am început să spun invitaţilor noştri motivul pentru care ne-am adunat, iar Theodor mi-a luat vorba din gură şi a săvârşit comunicarea într-un fel care ne-a emoţionat pe toţi, mai ales pe Lamia. Pe Ioan abia într-un târziu am reuşit să-l adorm. L-am luat brusc de lângă marsupiul maică-sii şi a urlat ca din gaură de şarpe până am ajuns pe „bulevard”. S-a potolit subit când a dat de forfota străduţelor ticsite de muşterii, de coveruri live după cunoscute hit-uri pop-rock. L-am readus printre noi şi a adormit când l-am pus în cărucior.

P.S. Monahul, prin telefon, ne-a urat să apucăm să ne vedem strănepoţii.

Summer Time

Plimbări la pas prin Bucureştii vechi. Străzi desfundate în Lipscani, unde sunt terase – pline de muşterii, seara când e vreme bună – cu duiumul. Şi restaurante, care de care mai îmbietoare, cu specific românesc, indian sau libanez. Acolo, vara, aproape de miezul nopţii, lumea încă mai petrece. Prieteni ce ne dăruiesc din timpul lor: Dan, Marius, Petre, Ionuţ, Simona, Gabriela, Adrian, Mihnea, Lamia, Nicolae, Maria. Biserici la tot pasul. În interiorul lor, fresce „realiste” care încântă intelighenţia noastră „progresistă”. (Iconarii Bucureştilor n-ar muri de foame, dacă într-adevăr li s-ar da de lucru: să le radă cu totul şi să picteze în loc forme şi culori bizantine, canonice. Dream on...) Ici, colo, în aceste lăcaşuri se poate vedea şi câte-o icoană pe lemn ce-ţi fură privirea (cum este icoana Sf. Spriridon). Evident, e din alt „film”. Splendoarea ei însă nu îi pune pe gânduri pe cei ce tolerează cu mult pea mare îngăduinţă reprezentările edulcorate şi pietiste care-au pătruns în biserici în urmă cu câteva veacuri. Atât de adânc au pătruns, că au devenit – pentru mulţi – a doua natură. Hristul adus pe ecranul de cinema (şi de acolo în inimile oamenilor) de Zeffirelli a învins în topul simpatiei în defavoarea imaginilor hieratice din Andrei Rubliov.

În vis mi se arată mama, înviată. Dar ea – care ne veghează de sus – este acum dincolo. Plecarea ei în „lumea umbrelor” s-a petrecut într-o stare de bucurie, după ce mi-a lăsat „secretul nemuririi”: împăcarea cu familia. Şi totuşi, şi totuşi ... în inimă îmi bate-un vânt de forever autumn.

Deunăzi ne aflam în imediata apropiere a locului de veci unde se află rămăşiţele pământeşti „la vedere” ale unui om care, zice-se, ar fi atins sfinţenia. De câteva ori pe săptămână oameni cu „nevoi speciale” îl cercetează cu ruga lor. Situaţia cu pricina mi-a amintit de tema din Călăuza: întâlnirea de taină cu „Zona”. Întrebările de acolo sunt evergreen: Ştim noi oare cu adevărat ce anume să cerem? Ştim noi oare ce anume vrem? Dar ce anume să mai vrem când ni s-a spus deja că trebuie doar să rostim, fără să ne minţim: „Facă-Se voia Ta!” – semn al supremei „predări de sine”.

P.S. Prea cald pentru luna iulie. Elephant (film multipremiat despre demenţă, made in USA) e, acum, reloaded for real. În Norvegia, un scelerat (mult prea repede etichetat de mass media internaţională drept „fundamentalist creştin”) a secerat peste nouăzeci de vieţi.  

Weekend

Olăneşti (Cabana Vântorului), Pătrunsa (Monahul, monahii, splendidul decor, o căprioară şi-o capră neagră), o cină cu păstrăvi şi mămăligă. Un drum, în nocturnă, cu serpentine şi rafale de ploaie pe autostrada Bucureşti-Piteşti. Revederea cu prietenii din Bucureşti. O Sfântă Liturghie la fabuloasa biserică Grigore Palama din Bucureşti: frescă peste tot (şi ce frescă!), cântări psaltice (şi ce cântări!) şi o atmosferă plăcută, sobră şi în acelaşi timp extrem de primitoare. De necrezut ce e acolo. Acum, axa Capelă-Poliţie-Cebza-Lupşa cuprinde, pentru noi, şi această biserică mi-nu-na-tă (pentru că este o minune ceea ce vezi, respiri şi auzi acolo). Dezlănţuirea lui Ioan, care, în apartamentul Artistului, a făcut tot mai mulţi şi mai dezinvolţi paşi de la mine înspre Raluca. O cină cu prieteni la Curtea Berarilor în Lipscani...Pentru toate aceste minunăţii de weekend este, poate, responsabilă şi mama, cu „pilele” ei din ceruri.

Summer Course at UVT

Amicul nostru Claudiu Mesaroş organizează, ca project manager, cursurile de vară de la UVT de anul acesta (tema: „Transparency, Democracy and Global Governance. A European perspective”). M-a invitat să particip şi eu cu o prezentare despre cinematograful românesc. Zis şi făcut. Astfel că mi-am pregătit pentru azi, ca „independent film reviewer” (titulatura dată de Claudiu), un power point ce ilustra printr-o fotografie (după caz, un poster) evoluţia filmului românesc de la O noapte furtunoasă (1943) la Medalia de onoare (2010). Am propus 50 (+1) opere de referinţă.

La început, invitaţii au văzut trei scurt-metraje: Ajutoare umanitare (Hanno Hofer), Zapping (Cristian Mungiu) şi segmentul Legenda miliţianului lacom din Amintiri din Epoca de Aur (produs şi co-regizat de Cristian Mungiu). Apoi le-am spus că momentul 2000 a fost extrem de benefic pentru filmul românesc – primele două scurt-metraje prezentate (produse de Nicolae Mărgineanu) cam pe atunci au apărut. Dar le-am atras atenţia că şi înainte de anul 2000 (şi, mai ales, înainte de 1990) s-au făcut filme extrem de interesante în România, atâta doar că multe n-au trecut de cenzură sau n-au fost (deloc întâmplător) promovate. Ba mai mult, „greii” cinematografiei făceau film după film, în vreme ce regizori care aveau ceva de spus abia dacă au izbutit să facă trei-patru filme de nişă. M-am referit la filme de Jean Georgescu, Victor Iliu, Liviu Ciulei, Mircea Săucan, Iulian Mihu, Manole Marcus, Radu Gabrea, Dan Piţa, Mircea Veroiu, Alexandru Tatos, Mircea Daneliuc, Dinu Tănase, Nicolae Mărgineanu, Iosif Demian, Stere Gulea, Nae Caranfil, Cristian Mungiu, Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, Călin Netzer.

La finalul fiecărui scurt-metraj (şi, de altfel, după încheierea expunerii) publicul – vreo patruzeci de tineri – a aplaudat frenetic. Se pare că le-a priit călătoria prin lumea filmului românesc, iar câţiva dintre ei (între care cu un român şcolit şi stabilit în Italia, cinefil entuziast) au venit la mine să-mi ceară informaţii suplimentare despre cele văzute/auzite.

***

Cursurile de vară de la Universitate sunt un prilej excelent de a face noi cunoştinţe. Cândva m-am implicat şi eu în organizarea lor, la UVT. Era prin 1993-1995, când altele erau vremurile şi alta organizarea. Mi-a plăcut atât de mult că i-am invitat pe aproape toţi cursanţii la noi acasă. Stăteam la etajul al treilea, iar ei erau peste 20. Aşa că de sus îi vedeam cum urcă, în şir indian, spre apartamentul nostru. Vorba lui Alifantis:

…i-aşa de mică camera mea

da’ncap toţi prietenii mei în ea...

Atunci, în acei ani, aveam să întâlnesc tineri din Cehia, Polonia, Rusia, Olanda, America, Spania, Portugalia, Germania. Cu câţiva dintre ei mai păstrez legătura şi azi. Pe alţii, deşi nu mă mai văd şi nu mai ştiu nimic despre ei, îi port încă în suflet pentru transferul (involuntar) de bucurie. Aşa s-a întâmplat cu Debbie, o „misionară” venită din SUA să ajute la „plantarea” de biserici. Protestante, desigur. Ei bine, această fată mi-a dăruit o carte care mi-a schimbat viaţa. Sună pompos, dar aşa s-a întâmplat. Pentru că Sham Pearls for Real Swine de Franky Schaeffer (fiul altor „misionari” protestanţi – americani ce se stabiliseră în Italia, Elveţia etc. să „evanghelizeze” lumea) mi-a pregătit terenul pentru Dancing Alone. A Quest for the Orthodox Faith in the World of False Religions, cartea scrisă de Schaeffer (pe care aveam să o traduc în limba română) la începutul anilor 90, imediat după primirea sa în Biserică. A fost primul caz de convertire „în sens invers” (de la Protestantism la Ortodoxie) despre care am auzit. Problemele puse de Franky Schaeffer în ambele cărţi sunt extrem de interesante, de incitante. Iar căutarea sa este cu adevărat impresionantă prin tenacitate şi consecvenţă, prin dorinţa de a afla „biserica adevărată”. Sau, cum ar spune Pr. Rafail Noica, pentru a afla firescul şi normalitatea, într-o lume extrem de relativistă şi din ce în ce mai desacralizată.

P.S. Nu mică mi-a fost mirarea când, schimbând impresii de cinefili cu româno-italianul întâlnit azi la cursurile de vară, am descoperit limpezimea gândului său care mărturisea că Andrei Rubliov şi Oglinda au fost, pentru el, experienţe cruciale. Că duhovnicia lui Tarkovski (ori a filmelor de Kurosawa) se manifestă în libertate, prin respect faţă de persoana spectatorului. Pe de altă parte, spunea el, filmele lui Buñuel ori Bergman (groteşti ori disperate) emană durerea pricinuită de un himeric război, al celor doi cineaşti, cu „tăcerea lui Dumnezeu”.

Oasis

Am descoperit, lângă Văliug, un loc minunat. Minunat de la minune, pentru că minune este să afli în ţărişoara noastră nu o pensiune, ci un lanţ de pensiuni pe malul unui lac în care se difuzează un pop rafinat şi hit-uri clasice, în care servirea este ireproşabilă şi ambianţa (arhitectură, mobilier, decoraţiuni etc.) extra-ordinară.

***

La Gasthof Tirol, am ascultat la Radio România Cultural o emisiune de aur („Jazz pe româneşte”) moderată de Florian Lungu. Invitat: compozitorul Adrian Enescu. Am reascultat astfel câteva din ultimele sale piese jazz pentru Big Band-ul Radio (dirijor: Ionel Tudor): 4mation, Trans4mation, The 4est, 4tune şi evocări pline de reverenţă ale unor personalităţi ale jazzului (şi jazz-rock-ului) românesc: Richard Oschanitzky, Dan Andrei Aldea, Radu Goldiş, Doru Căplescu, Marius Popp. S-au difuzat şi câteva piese jazz mai vechi ale lui Enescu, interpretate în anii 70 de Big Band-ul condus atunci de Sile Dinicu: Take six, Inscripţie şi Pasărea măiastră.

***

În lounge-ul extrem de primitor (mobilă stil, o bibliotecă enormă, şemineu etc.) de la Gasthof Tirol am urmărit a nu mai ştiu câta oară (de data asta pe o palsmă wide screen) filmul de debut al lui Mircea Daneliuc (transmis pe TVR3). Mi-am amintit prima întâlnire cu el, în 1984. Reintrase atunci în cinematografele din întreaga ţară, într-o copie nouă. Cursa, căci despre el este vorba, este un road movie emoţionant şi foarte frust (la nivel audio-vizual) despre prietenie, bărbăţie, iertare şi despre „resetarea” inimii (următoare unor vânătăi pe cord). Mircea Albulescu, Tora Vasilescu şi Constantin Diplan la înălţime. Tora povestea că succesul acestui rol de debut i-a adus ... îngâmfare. (Dar a scăpat de slava deşartă, mărturiseşte ea într-un interviu de la începutul anilor 80, când a văzut cât a stat după aceea pe tuşă până a primit alte partituri, cel puţin la fel de ofertante: Casa dintre câmpuri, Cine mă strigă?, Proba de microfon, Croaziera, Glissando, Imposibila iubire.) Albulescu reuşeşte aici unul din cele mai puternice (şi sensibile personaje din întreaga sa carieră cinematografică). Daneliuc izbuteşte şi el filmul său cel mai puţin încrâncenat, mai „poetic”, mai „uman”. Nicicând nu avea să mai recupereze energia (şi candoarea) acestui început. Cursa a învins timpul. Revăzut câştigă de fiecare dată. Este unul din vârfurile anului 1975 la noi (alături de Filip cel bun, Mere roşii, Ilustrate cu flori de câmp) şi unul din cele mai bune filme româneşti „de actualitate” ever.    

Icon

Pe 17 iulie a fost pomenit (pe stil vechi) Cuviosul Andrei Rubliov. Oare cum ar fi arătat filmografia lui Tarkovski fără icoanele lui Rubliov şi fără filmul („free style”) cu acelaşi titlu prin care „pescarul de oameni” Andrei Tarkovski l-a făcut cunoscut pe celălalt „pescar de oameni”, Andrei Rubliov, atâtor cinefili din întreaga lume?  

***

Seara am răsfoit, cu câţiva prieteni, broşuri despre „San Isidorio” (biserica pictată din Leon - nordul Spaniei), bisericile „preromanice” din Asturia şi Evanghelia de la Kells („The Book of Kells”) din Irlanda. Trei ipostaze de gândire (şi viziune) iconică pe care le-am putut admira cândva şi acasă la ele. Semne ale unui timp rodnic (sec. VII-XI), viu, hrănitor. Ce anume vom transmite noi, cei de azi, oamenilor de peste o mie de ani, ca marcă a „timpurilor moderne”? Poate zgârie-nori din oţel, hale şi hangare (biserici trecute musai prin „reforme”), mall-uri?

***

Graba omului recent de a „deconstrui”, de a „demitiza” poate sminti, poate provoca o cumplită deznădejde. Dar – asta contează – există un antidot: civilizaţia pierdută şi recuperată în puţinele oaze de frumuseţe şi teologie în culori. Patapievici H.R. (citat de Pr. Ioan Pintea în al său Jurnal discontinuu cu N. Steinhardt): „Pe vremuri altarele erau de lemn, iar preoţii de aur.” Astăzi, ca şi ieri şi ca şi mâine, se cuvine a căuta deopotrivă preoţii şi duhovnicii de aur, pentru că n-au pierit cu toţii. Se cuvine a căuta „mărgăritarul de mare preţ” printre mormane de surogate. Arkadi & Boris Strugaţki: „Alege binele din rău că din altă parte n-ai de unde să-l alegi.” Să nu devenim excesivi de pedanţi (ori de cristalofili, vorba lui Steinhardt)!

Structura cristalului

Ieri, pe când ne îndreptam toţi patru spre Izvin, am ascultat grupul „Sincron”. În acelaşi timp, la Bucureşti se desfăşurau funeraliile lui Cornel Fugaru. Un lucru e cert: valorile, chiar şi în muzica uşoară, sunt încă departe de a fi cernute şi recunoscute ca atare în societate, la noi. Nu-şi au locul meritat - încă - în patrimoniul muzicii de gen. E şi foarte greu, acum, când ocupaţiunea mintală a poporului e în altă parte. Când „folclorul poluat”, pregătit de nenumăratele vizionări cu filme indiene gen Vagabondul, ascultă în transă doar surogate de muzici. Când predispoziţia pentru dulcege lăutărisme electronice nu mai lasă loc pentru alte sonorităţi, pentru alte voci. Cu toate acestea, când moare câte un compozitor sau interpret din branşă (Florin Bogardo, Laura Stoica, Mădălina Manole, Anton Şuteu, acum Cornel Fugaru), televiziunile se isterizează. Pentru ca, după trei zile, să-l uite iar.

În confuzia generală, iacătă-l şi pe Bâlbuţă, cel ironizat de Cârcotaşi pentru bâlbele pricinuite de insuficienta documentare, pregătire şi seriozitate profesională, iar nu datorită gafelor inevitabile pe care le face aproape oricine când transmite live. Pe un perete de fb el scrie o părere „doctă” despre muzica uşoară românească a acelor ani: „Eu n-am crescut cu muzica lui. De fapt, detestam complet muzica uşoara românească. Şi nu ştiu pe nimeni din liceul meu (Mihai Viteazul, promoţia 1986) să fi ascultat Angela Similea, Corina Chiriac et co. Pentru noi erau nişte figuri desuete, implicate fără voia lor în campania sistemului de interzicere a muzicii străine. Cred că muzica asta era pentru oameni lipsiţi de alternativă şi educaţie.” O, da...Zise fantoma lui Iosif Sava, comentator muzical ce detesta muzica „de crâşmă” (pop-rock, jazz, experimentele electronice etc.) şi nu putea suporta decât şi numai concertele „selecte” (de tip cameral, simfonic, operă etc.). Dar Bâlbuţă a izbutit să împuşte doi iepuri deodată. Pe lângă descalificarea totală (şi grosso modo) a muzicii uşoare de la noi, ţine să precizeze cât de rafinaţi în gusturi muzicale erau colegii săi de liceu. Vasăzică rezistenţa la „muzici facile” (şi dictate de regim) era bine „organizată” pe unde s-a şcolit dumnealui.

În realitate însă, muzicile cântate de grupul „Sincron” conţineau un repertoriu majoritar în engleză (cover-uri după Beatles şi alte formaţii pop-rock celebre în epocă), iar compoziţiile lui Cornel Fugaru din anii 70-80 atrăgeau atenţia prin fineţea orchestraţiei, prin versuri, prin calităţile vocale ale interpreţilor. (Vezi aici.) Erau autentice, nu copii palide ale hit-urilor de aiurea. Pe de altă parte însă, a existat, în „muzica uşoară” românească a acelor ani, şi destul balast: cântece plate, versuri care nu numai că nu spuneau nimic, dar stâlceau limba română, în fine, epigonisme cu duiumul. Trebuia să faci o selecţie, să ştii (şi să vrei) să discerni. Dar nu e oare discernământul necesar oricând, oriunde şi în orice domeniu? Şi nu suntem chemaţi a-l deprinde în orice împrejurare, deopotrivă înainte şi după „liberalizarea” ideologică din 1990?  

***

Am recuperat încă un film: debutul lui Kristof Zanussi din 1969, Structura cristalului, pe care abia acum l-am văzut prima oară. Surprinzător de matur - mă întreb câte filme româneşti „de actualitate” îi pot sta alături. Secvenţă rapel: o cină în trei. Doi foşti prieteni de facultate (două capacităţi intelectuale) se reîntâlnesc după 15 ani; unul, (gazda), e căsătorit undeva la ţară (are copii, se ocupă de staţia meteo locală şi se bucură de tot ceea ce-i oferă „viaţa la ţară”), celălalt (oaspetele) e un savant ce publică studii (de „structura cristalului”), călătoreşte în America, a divorţat de nevastă etc. Acesta din urmă e trimis de fostul lor profesor din Institut să-l ademenească pe „ţăran” să se întoarcă la oraş, unde i se vor pune la dispoziţie un apartament şi va primi imediat un loc de muncă în cercetare. Misiunea lui, divulgată până la urmă, nu va reuşi. Colegul său „aşezat”, „familist” îl ajută  să priceapă că în „structura cristalului” intră şi o altă dimensiune, nebănuită de el. Că rostul unui om este dat şi de împlinirea pe plan familial, uman. Unul e preocupat de perfecţiunea „cristalelor” din natură şi din laborator, celălalt caută la da desăvârşirea „cristalelor” din sufletului omului iluminat de viaţa de familie – teme care îl vor preocupa şi în continuare pe regizorul polonez (Viaţă de familie, Iluminare ş.a.).

P.S. Despre filmele poloneze, româneşti şi, în general, din fostele ţări socialiste, se pot emite aceleaşi „păreri docte” à la Bâlbuţă. Aşa cum muzica uşoară românească era – spune el – parte din „campania sistemului de interzicere a muzicii străine”, se poate spune, prin analogie, că şi filmele româneşti (şi cele din Europa de Est) erau parte din „campania sistemului de interzicere a filmelor străine” (adică occidentale şi mai ales americane). Se poate, dar e păcat. Pentru că – fapt paradoxal – în sistemul cu pricina (unipartit, draconic, totalitar etc.) au fost produse (în şcoala sovietică, poloneză, cehă, iugoslavă, românească etc.) o serie de filme de autor, ce atestă viziuni regizorale bine articulate: opere ce mărturisesc nevoia omului de „lămurire”, de „iluminare”, de cunoaştere de sine. Cum rar se întâmplă în cinematografia comercială (americană, occidentală), bazată pe principiul vox populi, ce produce surogate (e drept, strălucitor ambalate, impecabil montate, interpretate şi echipate cu efecte speciale audio-vizuale etc.) în serie.

R.I.P. Cornel Fugaru

L-am revăzut, recent, într-o înregistrare TVR a emisiunii „În trecerea anilor”. Interpreta, în duet cu Luminiţa Dobrescu, un cover al celebrului hit cântat cândva de Nat King Cole, When I Fall In Love. Era în formă bună la cei aproape 70 de ani ai săi. Altădată, în cadrul aceleiaşi emisiuni, a cântat un succes din anii 80 (De ce-ai plecat din viaţa mea?) şi toţi tinerii din corpul ansamblu ce se aflau pe platou îl fredonau cu bucurie.  

Pe Cornel Fugaru, căci despre el este vorba, l-am auzit cântând prima oară pe la mijlocul anilor 70. Piesele sale (compoziţie, orchestraţie, interpretare instrumentală, voce, uneori şi text) se încadrau în aşa-zisul gen uşor. A fost unul din pionierii genului pop la noi ţară. Cu popularitatea dobândită în anii 60-70 împreună cu grupul Sincron (cu un repertoriu axat pe piese Beatles şi prelucrări populare: Alunelu’, Ana Lugojana, Cucule, Ducea rufele la râu ş.a.) şi după câteva roluri principale în filme (Împuşcături pe portativ este unul din ele), Cornel Fugaru compune piese ce devin în scurtă vreme, şlagăre. Multe din compoziţiile sale pop ne îndreptăţesc a le socoti – în ciuda prejudecăţilor ce planează asupra genului „uşor” – altceva decât mostre de lăutărism romanţios. Cântecele sale, în ceea ce au ele mai valoros, sesizează deschiderea fiinţei omului spre nemărginire, developează latenţe nebănuite.

Refrenele ce poartă marca stilului său au străbătut deceniile şi datorită unor versuri cu un  mesaj mereu proaspăt (autori ai textelor au fost, între alţii: Eugen Rotaru, Tania Lovinescu, Dan V. Dumitriu, Nichita Stănescu, Corina Brăneanu, Mirela Fugaru). Cei care urmăreau programele radio-TV din anii 70-80 nu pot uita cântece care se numesc: Adevărul, Învaţă să ştii, Emoţie de toamnă, De ce-ai plecat din viaţa mea?, Am ales nemărginirea, Te-am găsit când îmi doream mai mult, Ne-a pierdut iubirea, Dă-mi o şansă, Hai să privim o clipă înapoi, Încearcă, Frumoasă viaţă, Unde sunteţi dragii mei? şi încă altele. Interpreţii care le-au dat viaţă, alături de compozitorul-interpret, sunt: Gabriel Cotabiţă, Eva Kiss, Mihaela Runceanu, Loredana Groza, Monica Anghel, Aurelian Temişan, Angela Ciochină, Angela Similea, Mirela Fugaru.  

În urmă cu aproape zece ani, Gala Uniter avea să folosească o melodie compusă şi cântată de Cornel Fugaru pentru a însoţi un montaj video (un slide show) cu chipurile artiştilor ce se stinseră din viaţă de la precedenta ediţie a galei. Versurile acelui cântec (scrise de Mirela Fugaru) exprimă, acum când Cornel Fugaru s-a mutat şi el printre stele, cel mai simplu şi firesc tribut de suflet ce i se poate aduce, lui şi celorlalţi artişti şi înaintaşi cu care se va fi întâlnit acolo în ceruri:

S-a mai frânt un om în moarte,

S-a mai stins o stea pe cer,

Viaţa merge mai departe

Spre un infinit mister

S-a mai dus un suflet mare

Şi-am rămas tot mai stingher

Tot mai tare azi mă doare

Lipsa celor care pier

Unde sunteţi, dragii mei?

Unde rătăciţi prin astre?

Voi, ce-aţi ascultat

Chemarea depărtărilor albastre

Unde sunteţi, dragii mei?

Dorul vostru mă sfârşeşte

Azi, când pe pământul nostru

Lanul crucilor tot creşte, creşte...

Doamne ajută-mi să fiu tare

Să mai pot să-i pomenesc

Să mai aprind o lumănare

Până ajung să-i întâlnesc

Adio, prieteni!...

Spovedanie de cinefil

Ce părere am despre statutul sălilor de cinema din România? am fost întrebat de o jună reporteriţă de la TVR. Voia să afle ce cred, în calitate de „cinefil înrăit”, despre parcul cinematografelor de stat din ţară. La mine în oraş (dar situaţia nu e foarte diferită, păstrând proporţiile, în restul ţării) au rămas doar două săli, din cele peste douăzeci existente înainte de 1989. Spre deosebire de lanţul cinematografelor luxoase din mall-uri, acestea se prezintă jalnic. Dar trebuie să recunosc: nu condiţiile de vizionare precare din cinematografe sunt motivul pentru care nu mai merg (decât extrem de rar) la cinema. Pricina adevărată este „metafizică”, nu „fizică”: repertoriul uniformizat, alcătuit acum aproape exclusiv din producţii recente, majoritar americane. Mereu aceleaşi şi aceleaşi melodrame sau filme de acţiune sau ştiinţifico-fantastice sau poveşti de dragoste, horror etc. Primul deceniu al mileniului trei cam asta a oferit.

Probabil că pentru spectatorii care au cultul vedetei (nu al Actorului, al Regizorului, al Filmului), pentru amatorii de can-canuri, nu e nicio problemă. Ei pot viziona acum astfel de filme în săli curate şi primitoare, prevăzute cu sistem Dolby Surround şi fotolii de lux. Tot aceleaşi filme (plus alte câteva, europene, greu vandabile) ajung şi în bietele săli rămase de pe vremea când repertoriul era mult mai divers. Pentru că înainte de 1989, în ciuda cenzurii partidului unic, puteai vedea şi filme de artă, provocatoare pentru spirit, filme ce atestă o puternică viziune regizorală. Iubitorii cinematografului comercial sunt privilegiaţii. Ceilalţi, spectatorii care se încăpăţânează să vrea şi altceva (altfel de filme americane, dar şi filme din întreaga lume, ce se ambiţionează să reziste tentaţiei de a vehicula în continuu aceleaşi clişee), sunt dramatic dezavantajaţi. Nici gospodarii cinici ai sălilor din mall-uri şi nici difuzarea etatistă nu le oferă, acestora din urmă, mai nimic.

De aceea este cât se poate de firească decizia unui astfel de spectator (ce nu se mai regăseşte deloc în repertoriul cinematografelor) de a nu mai frecventa sălile de cinema. Trăim acum, poate, un binecuvântat timp al decantărilor, după un secol de cinema. Alungat din cinematografe de un repertoriu monoton, adevăratul cinefil (fost „cinefil înrăit”) are, în sârşit, ocazia să reflecteze la ceea ce a văzut (dacă a văzut) în peregrinările sale  prin cinematografe şi cinemateci. Să recupereze, eventual, ceea ce încă nu a văzut (şi merită văzut) din cinematografia lumii şi, de ce nu, să îşi îndrepte atenţia spre viaţa propriu-zisă. Să trăiască acel timp pe care, în vremuri mai bune pentru el, i-l ofereau magicienii marelui ecran.   

---

Doamna Olga

De prăznuirea Sf. Olga, Împărăteasa Rusiei „cea întocmai cu apostolii”, m-am gândit la Olga Tudorache (n. 1929), una din puţinele mari actriţe românce în viaţă. Mi-am amintit câteva din apariţiile ei în filme: o fugară trecere prin cadru în La „Moara cu noroc” (Victor Iliu), boieroaica din Când primăvara e fierbinte (Mircea Săucan), mama lui Mihai Viteazul (alături de Amza Pellea), prinţesa Hangerliu (care şi-a înscenat propria înmormântare), memorabilă mai ales în scena talciocului din Bietul Ioanide (Dan Piţa), una din nevestele mormonului Waltrope jucat de Victor Rebengiuc în Profetul, aurul şi ardelenii (Dan Piţa), bunica tonică şi modernă ce asistă întristată la suferinţa nepotului ai cărui părinţi se ceartă mereu, în Vreau să ştiu de ce am aripi (Nicu Stan), o dreaptă directoare de liceu în Prea cald pentru luna mai (Maria Callas-Dinescu), baba afurisită din Tusea şi junghiul (Mircea Daneliuc), Madame Vorvoreanu din O vară de neuitat (Lucian Pintilie), ofiţereasa de la registrul stării civile din versiunea lungă a Balanţei (Lucian Pintilie). Cam la astea mă gândesc cu drag.

Pe scenă am văzut-o de două ori live (Fluturi, fluturi şi Să nu-ţi faci prăvălie cu scară) şi, în fragmente de înregistrări (Nebuna din Chaillot, Efectul razelor gamma asupra anemonelor).

Am recitit apoi un interviu pe care i l-au luat Andrei Băleanu şi Doina Dragnea la începutul anilor 80 şi apărut în volumul Actorul în căutarea personajului (Ed. Meridiane, Bucureşti, 1981). Iată ce declara distinsa actriţă despre generaţia tânără de actori, de atunci: „Tinerii de astăzi s-au născut cu telefon şi televizor, noi le-am descoperit mult mai târziu; eu am mai prins trăsura cu cai şi lampa cu gaz, pe când ei urmăresc la televiziune mersul sateliţilor, al rachetelor cosmice. Tinerii de azi sunt mult mai grăbiţi să ajungă, să parvină. Nu au timp să înveţe ca să joace bine, consideră că ştiu totul, nu au convingerea că de la talent (criteriu de selecţionare pentru a deveni student) au de străbătut un drum lung de muncă ambiţioasă şi disciplinată până la a deveni actori talentaţi. … Sunt prea materialişti! Promoţia mea avea mai multă modestie, mai mult spirit autocritic. Colegii mei de generaţie erau înnebuniţi de fericire, erau în culmea entuziasmului şi a bucuriei dacă li se dădea prilejul să facă o figuraţie pe o scenă profesionistă, alături de maeştrii lor. Azi, dacă îi dai unui student o figuraţie sau un rol mic într-un spectacol, se crede prea mare vedetă ca să-l interpreteze. Vor toţi să devină capete de afiş. Încă din şcoală. …Sunt prea siguri de ei şi din această prea mare nerăbdare şi prea mare siguranţă se naşte superficialitatea şi se ajunge la suficienţă. Generaţia tânără de actori nu prea mai merge la teatru. Noi mergeam în fiecare seară să ne vedem maeştrii. Ei însă, consideră că n-ar avea prea multe de învăţat de la predecesorii lor. O altă deosebire fundamentală între generaţia mea şi cea actuală este că pe noi ne interesa în primul rând căutarea adevărului, a firescului, pe când tinerilor de azi li se pare mai interesant să fugă de autentic, să facă ceva extravagant cu orice preţ, să stea în limbă, în cot, în ureche…”  Actriţa recunoaşte că un actor, fie el cât de bun, nu poate determina o nouă orientare în teatru. Doar un spectacol, rod al unei gândiri regizorale foarte originale, poate aduce un „salt calitativ”, o „cotitură în teatru”.

Cinematograful nu a încântat-o niciodată pentru că îi cere actorului „lucruri făcute pe loc”: „Nu firescul de pe stradă, acela nu-i al meu. Eu elaborez un firesc distilat, amplificat, altul decât îl cere filmul. Sunt o actriţă înnăscută de teatru, iar teatrul cere o dilatare, şi a cuvântului şi a gestului, ca să ajungă aşa cum trebuie dincolo de rampă, în sală.”

In the mood for love

Îmi amintesc de anii de liceu mai ales datorită profesorului meu de fizică (între timp am aflat că a murit). Printre formule sofisticate de mecanică, electricitate, optică ori fizică nucleară ne strecura câte o vorbire în doi peri ce probabil pe mulţi îi plictisea, dar pentru mine (interesat mai mult de metafizică decât de fizică) era punctul de atracţie al orei. Aşa, de exemplu, ne-a desenat o dată pe tablă axa timpului şi a marcat „epoca de aur” a Greciei antice, perioada înfloritoare a Imperiului Roman şi, lăsând un spaţiu liber, a făcut un semn în dreptul căruia a scris: Renaşterea. Şi între ele? Ne-a răspuns tot el, ironic: Neantul, mulţimea vidă. Se referea la perioada Evului Mediu. Atunci, ne atrăgea el atenţia, s-au scris operele cele mai importante pentru omenire. Afirmaţia stârnea cel puţin nedumerire, la cei 17 ani ai mei, când ştiam şi eu că între Antichitate şi Renaştere fusese „evul întunecat”. El însă ne recomanda spre lectură diverse cărţi. Una dintre ele se chema chiar aşa: Între Antichitate şi Renaştere. Gândirea Evului mediu (fragmente din scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii), fiind apărută în acei ani, în două volume, în colecţia „Biblioteca pentru toţi”. Tot el ne-a povestit despre un elev ce avusese îndrăzneala să scrie pe tablă (cu un gest protestatar faţă de politica militant atee a Partidului Comunist): „Secolul XXI ori va fi religios, ori nu va fi deloc”. Profesorul nostru însă şi-a dat seama că sintagma cu pricina fusese auzită de anonimul rebel într-un mod clandestin, la Radio Europa Liberă. Unul din clasă l-a întrebat de ce e aşa important să fii religios, ce nu poţi fi om şi fără dimensiunea religioasă? Răspunsul dascălului: „Poţi fi, însă nu unul deplin, desăvârşit.” Fără Dumnezeu eşti, cum ar fi spus Petre Ţuţea, un pigmeu.

***

Week-end-ul trecut am fost la mănăstirea de pe lângă Roşia Montană, pe care mie îmi place s-o numesc „sânul lui Avraam”. Situată între dealuri, la poalele munţilor, este un spaţiu aparte, ce poartă mai ales semne ale Ortodoxiei apusene (pedante, atente la forme, la detalii) decât ale locaşurilor pravoslavnice de la porţile Levantului. Alese „pe sprânceană”, reprezentările iconografice „ascuţite şi osoase” ale chipurilor ruseşti nu lasă să se întrevadă nicidecum „formele rotunde şi dulci ale artei profane” (cum ar spune Calistrat Hogaş, cel care în Pe drumuri de munte făcea apologia „regimului blând al artei moderne”, cu aplicare la pictura religioasă a lui Nicolae Grigorescu, în detrimentul „austerelor oseminte ale ortodoxiei”). Aproape că-ţi vine să spui că nu te afli printre români. Asta pentru că ai întâlnit, acolo, o rânduială ortodoxă „pur sânge”, fără amprenta artizanal-triumfalistă a „culorii locale” (naţionale). De câte ori ne este dat să ajungem acolo (căci este un nepreţuit dar timpul pe care-l petrecem în acel loc) întâlnim în biserică o bătrânică despre care am aflat că vine pe jos (de la câţiva kilometri distanţă) la toate slujbele. Şi nu oricum, ci cu un ceas înainte. Astfel că întotdeauna are timp să cinstească icoanele, să se pregătească (să ajungă in the mood) pentru sfintele slujbe, pentru a deveni – în chip tainic, prin rugăciunea liturgică – dragoste. Iar după terminarea lor se ia şi pleacă, fără să ia parte la vreun small talk. Ni s-a spus că a rămas singură (ca Fefeleaga). Are timp, vor spune unii, şi nu greşesc. Atâta doar că nu toţi cei care „au timp” (fiind, cum se spune, fără obligaţii faţă de consoartă ori copii) şi-l organizează atât de riguros liturgic. Această bătrânică (un om simplu, după cât se pare) „stă de vorbă cu absolutul” aşa cum vor fi stat şi vieţuitorii ortodocşi care-au trăit „între Antichitate şi Renaştere”. N-a smintit-o nicio scânteie din „lumina” iluminiştilor. Între ea şi un laureat al premiului Nobel „care nu s-a idiotizat complet şi a rămas religios” (n-a devenit un „dihor laureat”) nu e nicio diferenţă, ar spune hâtru acelaşi Ţuţea.

Ca şi cum

Ecoul străbunilor, cu reverberaţii grave, este poate proba decisivă a examenului de maturitate al unui om. Ca nicio altă lecţie de viaţă, plecarea în lumea umbrelor a celor dragi şi apropiaţi adevereşte zicala englezească: Experience is a hard teacher because it gives you the test first, the lesson afterwards. Şi totuşi, măcar de ne-am folosi de acest „duş rece” numit experienţă. Măcar de-am înţelege că se cuvine a trăi noi ce fost mai bun în ei, cei care s-au stins. Doar-doar vom pricepe odată că – aievea – ei chiar sunt printre noi. Că se cade a ne purta ca şi cum – noi, cei vii – n-am fi singuri pe pământ, ci am fi ocrotiţi mereu de prezenţa tainică a lor, a celor ce nu mai sunt. Într-un anumit sens, prezenţa icoanelor în viaţa creştinilor ortodocşi are aceeaşi semnificaţie: ne îndemnă să trăim ca şi cum, în duh, am fi cercetaţi necontenit de suflarea celor fără de suflare. (Constantin Noica: Nu se cuvine să faci lucruri care nu se cade a le face nici chiar atunci când ştii că nu te vede nimeni.) De altfel, Biserica se roagă aşa: „Miluieşte-ne pe noi, Doamne, miluieşte-ne pe noi, că, nepricepându-ne de nici un răspuns, această rugăciune aducem Ţie, ca unui Stăpân, noi păcătoşii robii Tăi, miluieşte-ne pe noi.” Tot astfel şi noi, cei rămaşi pe pământ cu vreme de pocăinţă, se cade a cugeta, grăi şi a ne purta ca şi cum i-am avea alături pe cei plecaţi, mai devreme ca noi, „acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de moarte”. Finalul din Ugetsu Monogatari (de Kenji Mizoguchi) e în acelaşi ton. Femeia lui Genjuro îi vorbeşte, aievea, din „lumea celor drepţi”, asigurându-l că e cu el mereu şi pretutindeni, chiar dacă el n-o poate vedea. Îşi îndeamnă bărbatul (care e olar) să-şi desăvârşească lucrarea, să-şi îndeplinească până la capăt menirea de creator de frumos.

*** 

E foarte posibil: câteva din lecţiile acelui „hard teacher” (experienţa) din copilărie-adolescenţă m-au făcut să am o reacţie de respingere automată a mahalalei, a cărei singură mare, adevărată plăcere este – ne spune Steinhardt – „nu băutura, nu sexualitatea, nu banii, ci relaţia cu celălalt – de teama singurătăţii – sub întreitul ei aspect de văicăreală, clevetire şi ceartă”. Unde şade oare acum Guica lui Marin Preda (sora lui Ilie Moromete), „moliile” din Cartea nunţii (de George Călinescu), „viespile” din Gaiţele lui Al. Kiriţescu sau din Titanic-Vals de Tudor Muşatescu? Curiozitatea lor nesăţioasă pentru fleacuri, intriga, cearta, ura şi invidia nemascată par a fi, la aceste personaje, metehne fără vindecare. Nenorocirea este pentru ele  pricină de facere a răului, de absolutizare a lui. Veninul e singura lor secreţie internă.

*** 

Mă gândesc la mama, care – din prea multă naivitate, pentru care a plătit un preţ numai de ea ştiut – nu s-a priceput întotdeauna să ia cuvenitele măsuri profilactice împotriva sus-pomenitelor forme de venin. Doar, înspre amurg, a înţeles – şi asta contează – că toate acestea sunt neputincioase ca elefanţii cu picioare de ţânţar, lungi şi subţiri, care (în taboul Ispitirea Sfântului Antonie de Salvador Dali) transportă, în chip suprarealist, cele şapte păcate capitale cu care se luptă monahii şi umblă prin deşert. Că nu e cu folos nici a ne teme de ele, nici a le răsplăti „cu aceeaşi monedă”. Că doar puterea crucii (asumarea suferinţei, fără cârtire) este singurul lor antidot. Şi asta pentru că a deprins a vieţui ca şi cum ... Scor final, după toate aparenţele: 1-0 pentru mama.

U-Turn

În Singurătatea florilor, doi fraţi: un muncitor dintr-o bucată (Colea Răutu) şi-a sacrificat tinereţea pentru fratele său, ca acesta să ajungă medic; al doilea frate, medicul Pavel  (Radu Beligan), are un statut social de invidiat, însă pe plan familial e un ratat. Nu reuşeşte să dăruiască nimănui un buchet de flori (de unde şi titlul filmului) – pentru fiecare ele par de plastic, la fel ca sufletul său. După ani şi ani, doctorul îşi vizitează fratele muncitor (în pragul pensionării). Discută de una, de alta, în via acestuia din urmă. Gazda fumează, bea cafea. Doctorul, dintr-o defecţiune profesională, îi atrage atenţia să nu mai bea cafea, să nu mai fumeze. „De ce sǎ nu beau cafea? Ce se poate întâmpla? Sǎ mor mai devreme decât trebuie?...Atâta pagubǎ. Tu însǎ, frate, eşti obligat sǎ te pǎzeşti de moarte! Da, da...Ca sǎ-ţi rǎmânǎ cât mai mulţi ani sǎ poţi începe o altǎ viaţǎ. S-o uiţi pe asta şi s-o dai dracului. Şi sǎ-ncepi alta. Alta frate, alta...” Într-un fel, Singurătatea florilor ne prezintă şi un model de om cool (mesagerul „vestirii celei bune”, şoferul de taxi care-l plimbă pe doctor prin tot Bucureştiul cu buchetul de flori după el, interpretat de Toma Caragiu) foarte asemenea celui descris de Steinhardt, în Jurnalul fericirii: „zâmbitor, tolerant, raţional, degajat, convins de relativitatea celor lumeşti; deci niţel sceptic şi foarte îngăduitor”. Un om firesc, în care zâmbetul şi gravitatea nu sunt despărţite.  

***

Obsesia îndreptăţirii de sine şi neobositul efort de a face să ieşim „basma curată”, ştiind prea bine că nu suntem fără prihană. Când problema reală e cu totul alta, căci – vorba lui Steinhardt – „cu Hristos nu te joci de-a uite popa, nu e popa”. Sau, cum spunea Franky Schaeffer: „Jesus knows you are a jerk”. Metanoia, „făptura nouă” – iată unde şade adevărata curăţenie: în restaurarea timpului care ne-a mai rămas de trăit.

***

The heart’s metanoia
turns without regret, turns not
so much away, as toward,

as if the slow pilgrim
has been surprised to find
that sin is not so bad
as it is a waste of time.

(Scott Cairns)

Gaudeamus

Cu peste douăzeci de ani în urmă, profesorul de fizică ne povestea cum elevii din alte timpuri se simţeau onoraţi atunci când – pentru a-i nota – profesorii le cereau să spună ce ştiau ei mai bine. Asta nu însemna defel că se fofilau, învăţând o singură lecţie. Se străduiau să înveţe tot, însă dacă nu li se impunea un subiect anume, ci li se dădea libertatea de a-şi alege subiectul, erau fericiţi că puteau vorbi despre ceea ce le plăcea mai mult. „Pentru voi e o insultă să vă spună dascălul să vorbiţi despre ce vă place.” Avea dreptate, până în 1989 entuziasmul scăzuse simţitor de o parte şi de cealaltă a catedrei. Iar după 1989 situaţia din învăţământ s-a deteriorat cu fiecare an. Şcoala în sine a devenit o corvoadă, mai ales după generalizarea învăţământului de zece clase şi după supraîncărcarea programei şcolare cu teorii matematice specializate, cu formule de fizică şi chimie pe care (deşi nu le mai foloseai niciodată în viaţă) trebuia nu doar să le cunoşti, ci şi să le aplici adecvat. Deja se făceau presiuni asupra profesorilor să nu mai lase corigenţi, astfel că şcoala începea treptat-treptat să fie condusă de … elevi. Dacă înainte părinţii îşi muştruluiau odraslele pentru notele mici obţinute, iată că acum părinţii îi muştruluiesc pe dascăli în faţa copiilor pentru notele mici cu care au îndrăznit să le streseze, vezi Doamne, odraslele. Această realitate de „lume nouă”, în care „nulităţile cresc”, este zugrăvită şi de Marin Preda în romanul său, Intrusul (din care s-a inspirat filmul Imposibila iubire). Faţă de ceea ce trăim azi, timpurile acelea (nu ocolite de teroare, când delaţiunea era la ordinea zilei) par o „epocă de aur”. Era prin anii 50-60, imediat după război (şi în plin „război rece”), când universităţile se mutaseră underground, în temniţe (ca-n Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru de Constantin Noica sau Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt), iar „în libertate” hărnicia şi competenţa (condiţii sine qua non ale prosperităţii într-o lume normală, democratică) fuseseră înlocuite cu aparenţele devotamentului, diploma cu carnetul e partid, relaţiile umane normale cu o putregăită floare a clevetirii.

De ani de zile bacalaureatul se ia prin fraudă în România, iar elevii ştiu asta mai bine ca oricine. Anul acesta, când au fost avertizaţi de ministrul Funeriu că nu vor mai fi lăsaţi să copieze, mulţi au prevăzut ce se va întâmpla. Bacalaureatul 2011 (sesiunea din vară) a trecut, au promovat – la nivel de ţară – sub 45% la sută (nota bene: în condiţiile în care nu la toate şcolile au fost instalate camere video de supraveghere şi acolo unde ele lipseau procentul de promovabilitate era aproape dublu), iar acum elevilor li se propune, de către unele şcoli (unde nu a promovat nici măcar un singur elev), să vină peste vară la meditaţii. Ca să recupereze, chipurile, într-o săptămână, ceea ce nu au învăţat în patru ani de liceu şi în alţi patru de gimnaziu (pentru a nu mai pune la socoteală ciclul primar): algebră, geometrie şi analiză matematică, fizică şi chimie, biologie etc. De fapt, se face mult zgomot pentru nimic. Mare minune să rămână în toamnă (la sesiunea a doua de bacalaureat) aceleaşi norme stricte de control. Iar dacă exigenţele scad (cum e foarte probabil să se întâmple, în ciuda declaraţiilor de la minister), nimic nu-i mai împiedică pe elevi să fraudeze – împreună cu profesorii supraveghetori etc. – şi acest bacalaureat. Şi uite-aşa, din nou se vor raporta procente de promovare mult de peste 80%. Astfel, va fi bine pentru toată lumea: absolvenţii din acest an au fentat, încă o dată, sistemul, iar cei care nu mai sunt elevi de mult, au toate motivele să creadă că – în comparaţie cu anul, să zicem, 2041 – anul 2011 aparţine unei alte „epoci de aur”. Gaudeamus!

Childlike

Fără semne (şi dreapta lor desluşire) este cu neputinţă a înainta în viaţă (iar acolo unde nu este înaintare, e marche arrière). Slavă Domnului, primim destule semne – să fim noi vrednici a le înţelege cum se cuvine.

Una din multele pietre de încercare pentru om este chiar omul. Omul acela a cărui scară de valori pare atât de diferită decât a noastră şi pe care, în urma unor confruntări extreme, îl socotim potrivnic. Ei bine, relaţia cu un astfel de „nefârtate” nu este – diacronic vorbind – una statică, rigidă. Unde altundeva dacă nu în chiar acest fel de oameni ne miră transformarea, îmbunătăţirea, îmblânzirea. (Cum, ăla s-a schimbat în bine, aia s-a cuminţit şi spune că-i pare rău??) Oare nu tocmai pentru a ne domoli inima (veşnic pregătită să judece pe alţii) face Domnul minuni, trimiţându-ne semne, taman cu cine te aştepţi mai puţin? Şi-atunci noblesse oblige. Steinhardt: „La onoare ne invită creştinismul, nu la onoarea de comandă şi ceremonie, ci la neînfricata asumare a calităţii de om înzestrat cu duh divin.” S-ar cuveni, dar, să ne mai polizăm trufia, să mai lăsam judecata în seama Celui menit să judece. Să înţelegem, să acceptăm că „totul are un sens şi-o cauză”. Chiar şi, de exemplu, muzica – dintre arte, singura ce pare să nu aibă deloc legături cu realitatea materială. Chiar şi mutarea la cer, pe „plaiurile sfinte” a celor apropiaţi nouă. Naşterea şi, nu mai puţin, moartea unui om. Dar mai ales învierea lui ca „făptură nouă”.

Biruinţa noastră (asupra firii noastre dispuse la împrăştiere, la ireversibile risipiri) depinde, ştim bine, de măsura în care, îmbisericindu-ne mintea, deprindem starea lăuntrică de frică şi cutremur faţă de Cel care ne-a încredinţat că Împărăţia o dobândim – însă nu purtându-ne oricum, indiferenţi la tot şi la toate – înăuntrul nostru. Bucuria noastră depinde, nu mai puţin, şi de alerta  permanentă (trezvia) în care ne aflăm spre a ne feri de „părintele minciunii”, cel care ne păcăleşte la modul cel mai subtil atunci când ne strecoară gândul că nu ar exista. Poate că începutul îndreptării noastre e tocmai acesta: să cutezăm a ne zdrobi semeţia (asumarea crucii) ca să putem fi cu luare aminte la mereu prefăcutele urzeli ale lui ucigă-l toaca. Iar pentru asta e nevoie să redevenim curaţi şi frumoşi cum sunt pruncii…

Mesaj în sticlă

L-am urmărit azi pe Ministrul Educaţiei vorbind, într-un talk show TV, despre demnitatea profesorului, intrată la apă în ultimii ani. De fapt, spunea el, slăbiciunea dascălilor a făcut posibilă scăderea standardelor, indiferenţa de la catedră, blazarea şi toate celelalte. O fi, nu zic ba. Cum rămâne cu cei aproape 60% din absolvenţii de liceu de anul acesta care urmează să se prezinte din nou la examenul de bacalaureat, în toamnă? Vor avea parte de aceeaşi privire scrutătoare de Big Brother în timpul examenului (factorul decisiv la „oglindirea” nivelului real de pregătire al elevilor, anul acesta), ei şi generaţiile următoare? Dacă nu, e limpede că rezultatele vor fi – ca până acum – umflate. Şi, în fine, cum rămâne cu programa de liceu (supraîncărcată cu informaţii şi materii inutile), cu pregătirea elevilor în timpul gimnaziului (majoritatea ajung la liceu fără nicio bază de cunoştinţe, dar cu medii mari)? Lista întrebărilor retorice e, desigur, mult mai lungă. N-am spus nimic despre elevii care de timpuriu rămân în grija bunicilor (dacă îi au), căci părinţii s-au mutat în Italia sau Spania. Şi nici despre strădania titanică a părinţilor – atunci când n-au plecat şi n-au divorţat – de a le da odraslelor o bună creştere. Mama (toată viaţa ei, dăscăliţă) n-a mai apucat să afle despre acest tsunami sosit cu întârziere în învăţământul românesc (fără precedent în ultimii cincizeci-şaizeci de ani), dar este el oare un cataclism care va lăsa urme sau doar o furtună într-un lighean cu apă?

***

Primesc de la o rubedenie (redescoperită, după amar de ani, via facebook) nişte înregistrări audio cu vocea copilului care am fost acum aproape … 40 de ani. Le-am ascultat cu emoţie şi cu un de nestăvilit sentiment de nostalgie. Astfel, am aflat că pe atunci îmi doream să ajung „mecanic ceferist”, pe urmele unui unchi care, înainte de pensionare, asta fusese. Credeam că prima meserie pe care mi-am dorit-o a fost cea de vatman (de aceea, peste ani, mi-a devenit simpatic din prima personajul principal din Dodeskaden, admirabilul film în culori al lui Kurosawa), căci meseria de dascăl nu mă acaparase – definitiv – încă. Tramvaiele însă (de forme şi mărimi diferite, la mijlocul anilor 70, când le-am descoperit) au început să mă fascineze (într-atât încât le dădeam nume la fiecare) abia când mai crescusem cu vreo doi-trei ani. Mă mutasem deja cu mama – culmea coincidenţei – în internatul de lângă sediul actual al unui liceu particular (cu taxă de circa 300 euro pe an), unde nu a promovat nici un elev la examenul de bacalaureat de anul acesta. Mi-ar fi plăcut să ajungă şi la mama acest „mesaj în sticlă”. Pe crucea ei de marmură – aveam să constat azi – cioplitorii în piatră tocmai au inscripţionat anul 2011. Noi încă auzim şi vedem în ghicitură, însă de acolo din ceruri, unde se află ea acum, precis le aude în Dolby Surround şi le vede în 3D pe toate…

Why worry?

Ieri, Duminica dedicată „grijilor lumii” (şi, indirect, un îndemn – în duhul Bisericii – spre … carpe diem). Prilej de reflectare asupra justei valorizări pe care omul se cade a o afla. Răutatea oamenilor, mai cu seamă atunci când nu ai parte de sprijinul familiei şi când nu ţi-ai găsit un refugiu care să „transfigureze” cenuşiul realităţii cotidiene, poate sminti. Omul poate ajunge să răsplătească răul cu rău. Cu un rău şi mai mare chiar.

Îmi amintesc de mama, care, de la balconul lateral al Catedralei Mitropolitane, îmi povestea că, de câte ori se ajungea în Liturghie la „Orice grijă lumească acum să o lepădaţi”, se poticnea. Nu putea primi acel cuvânt. Mă întreb câţi din cei care (cei mai mulţi dintre cei prezenţi la slujbă) urmăreau desfăşurarea Liturghiei ca pe un spectacol (de la balcon sau din stal) se mângâiau într-adevăr cu acel cuvânt. Peste nişte ani (vreo cincisprezece), când mama a încetat să mai fie – în timpul Liturghiei – un simplu spectator de teatru (sau operă), când a pornit pe calea metanoiei (al cărei capăt este, desigur, dincolo) şi a mărturisirii, avea să dea sensuri noi luminii şi întunericului din om. Atunci abia avea să poată spune în duhul Evangheliei, asemenea Călăuzei tarkovskiene: „Eu mă mulţumesc cu ceea ce am”. Şi asta pentru că, în ultimele luni, deprinsese lucrarea ascezei (fără bruiajul telenovelelor, emisiunilor de ştiri, talk show-urilor triviale etc.), în cămăruţa pe care-o împărţea cu nepotul ei cel mare. În momentele cele mai luminoase i se citea pe chip o seninătate, o expresie ce nu mai era vecină cu disperarea, cu suspiciunea generală, cu deznădejdea.

Monahul spune că „pilele” mamei, de acolo din cer de undeva, îşi fac simţite lucrarea acum. Se referea la cele două exemple de „reîntregire a familiei” (sau, mai bine, „descoperire a familiei”) – cu putinţă de aflat, de păstrat doar „în Hristos şi în Biserică”. Iar noi, cei care am rămas o vreme aici, se cuvine a nu le opune nicio rezistenţă.

Lucian Blaga:

Spune-ncet, nu spune tare:

Iată-aceştia suntem noi

Când e singur fiecare

Inimile nu-s în noi

Stăm alături eu şi tu

Inimile sunt în noi,

Altfel nu, altfel nu…

Azi, 4 iulie, Biserica Ortodoxă îl pomeneşte pe Cuviosul Andrei Rubliov, cel care după vreo zece ani de „exil interior” (aşa cum ni-l prezintă Tarkovski în filmul său), înţelege să-şi valorifice talantul şi să picteze biserici. Nota bene: icoane. (Ne-am bucurat de un week-end out of this world în mănăstireă-oază, situată nu departe de Roşia Montană, pe a cărei catapeteasmă se află o serie de icoane pictate de Rubliov şi de şcoala lui – litografii, desigur – şi în care se poate vedea/auzi/simţi/trăi o slujire transfiguratoare, solemnă, dar niciodată  rigidă.)

P.S. Rezultate şocante la bacalaureat, anul acesta, în România. Promovabilitatea: în jur de 50% (în medie) pe întreaga ţară. (Există licee unde nu a promovat nici măcar un singur elev.) Asta pentru că s-au folosit camere de luat vederi în sălile de examen. Ce griji or avea „junii corupţi” ai ţărişoarei noastre, că şcoala nu intră în „ocupaţiunile mintale” ale lor?... Probabil că a venit vremea să înţeleagă că nici cu o diplomă de facultate, nici cu una de liceu nu fac mare brânză. De aceea nu le mai pasă nici să ia diplomă de bac, nici să meargă la facultate.