Zig-zag prin 2018

Nici după primii 50 de ani de viață n-am învățat să privesc cu suspiciune (pentru că, vezi Doamne, e „profană”) lumea fantasmelor și adevărurilor din cărți, filme, piese de teatru, din muzică - arta cea mai abstractă, cea mai puțin materială. De aceea, și în 2018, vizionările (film, teatru), lecturile sau audițiile muzicale au fost tot atâtea prilejuri de bucurie și de întâlnire - în diferite chipuri - cu poezia. Mă îngrozește lumea naturii, doar a naturii, fără pecetea gândului omenesc. Mai exact: a gândului omenesc îndeajuns de liber să lase duhul să sufle pe unde voiește. Deși, dacă omul ar lua-o de la început, ar descoperi - până la urmă - oglinda poeziei. Da, numai că ea, poezia, este - pentru cei mai mulți - fie o lozincă, fie un prilej exclusiv de distracție, de divertisment.  

Labirint - grafică de Klara Tamas

Unul din primele filme văzute în 2018 a fost Marița lui Cristi Iftime. Nu sunt sigur c-o să mi-l amintesc peste ani, dar sigur nu voi uita finalul, când Ana Ciontea dă să se ducă după fostul ei bărbat (acum reînsurat), șoferul „Mariței” (mașina întregii familii înainte de destrămare, o Dacia 1300 ajunsă în stadiul de rablă), a doua zi după reuniunea de familie (la o pensiune din nordul Moldovei) aranjată de unul dintre feciori. Și mi-a mai plăcut felul în care o familie este reunită fie și pentru câteva ceasuri. E ceva amărui în povestea lui Iftime, chiar dacă e presărată cu replici haioase în grai ardelenesc. 

Marița 

Din Pororoca lui Constantin Popescu jr. mi-au rămas în minte mai cu seamă secvența „exploziei” din bucătărie (susținută în forte de Iulia Lumânare) și metamorfoza lugubră a personajului jucat de Dragoș Bucur. Și căința acestuia pentru clipele când își dojenise prea aspru copilul dispărut (răpit) într-un parc, într-o clipă de neatenție. 

Cartea monahului Daniel Cornea (✝ 2017) Cinema-ul, o lectură îmbisericită m-a bucurat enorm, mai cu seamă pentru premisele sale teoretice și mai puțin pentru analizele aplicate câtorva filme. (În primul rând datorită selecției filmelor comentate.) Ideea rămâne: nu sunt pregătiți pentru o asemenea abordare nici criticii (teoreticienii) de film „progresiști”, „nebisericoși”, „emancipați”, nici cinefilii „bisericoși”. Din motive diferite, și unii, și alții consideră că cinema-ul nu are nevoie să fie abordat din „tinda Bisericii”. Și unii și alții pierd din vedere că cinema-ul nu e cu nimic mai puțin vrednic a fi abordat din perspectivă iconologică decât pictura. 

O mare bucurie a fost descoperirea cărții lui Ivo Andric, E un pod pe Drina.... Un poem epic în proză ce se întinde pe parcursul a (circa) patru sute de ani. Epoci istorice, mentalități, culturi, povești, tipologii, destine tragice. Un tur de forță prin câteva sute de ani care au transformat în profunzime o anumită parte a Europei în care se întâlneau cultura creștin-ortodoxă, mozaică și islamică. Și în care - încet dar sigur - pătrunde duhul lumii noi, deopotrivă „reformată”, „iluministă”, „democrată” și  „totalitară”.

Conferința în memoria Pr. Teofil Pârâian, care l-a avut invitat la Palatul Baroc pe savantul Basarab Nicolescu (stabilit la Paris, după 1968), avea să aducă noi probe în sprijinul ideii că, pentru adepții „evlaviei populare” (ce nu sunt deloc puțin numeroși), știința e o pierdere de vreme. Savantul român în zadar încerca să vorbească despre „terțul exclus”, despre pericolele care amenință omenirea, că a primit, cum spun englezii, a cold shoulder. Ceva de genul, noi avem credința neclintită în Iisus Hristos, să fie acolo la ei, în „acel Apus”, oamenii de știință, pe noi să ne lase-n pace să mărturisim „dreapta credință” ș.a.m.d.  

Basarab Nicolescu

La Teatrul Maghiar din Timișoara am văzut Buzunarul cu pâine de Matei Vișniec, un spectacol regizat de cei doi actori-interpreți. Am rămas cu ploaia de cubulețe de anafură de la final. De ce anafură? Pentru că ultima replică sună așa: Degeaba arunci unui câine căzut accidental într-o fântână bucăți de pâine. Dacă nu te recunoaște de stăpân, tot va muri. Mult nu-ți trebuie să pricepi că și omul moare (înainte de moarte) atunci când e nerecunoscător (chiar dacă plouă cu bucăți de pâine din cer), când nu-L recunoaște pe Dumnezeu drept Stăpân. 

Yami Distrikt, spectacolul lui Kokan Mladenovic (a mai montat, la TMT, Opera cerșetorilor, Sonetul 66) din Serbia e o privire ironică la adresa globalizării și a tranziției de după războiul civil din fosta Iugoslavie. Același regizor a mai fost prezent pe scena TMT (în cadrul festivalului regional) cu Norul cu pantaloni, o satiră pe tema crizei teatrului în lumea contemporană. 

Yami Distrikt

Am revăzut O vară de neuitat într-un bar din Piața Unirii, în deschiderea Festivalului Filmului European. Câteva săptămâni mai târziu, Lucian Pintilie avea să plece spre Câmpiile Alizee. Dar nu oricum, ci după rânduiala Bisericii. (Am înțeles că s-a ocupat de îngropăciune Marie France Ionesco.) În fond, când - vorba Mariei Tănase - ești creștin botezat, aceasta e calea spre „terminus paradis”, apropo de titlul filmului său din 1998. Uite că Pintilie de Cuvânt n-a fost lăsat. 

Lucian Pintilie

O mare surpriză avea să fie distincția de „cel mai fidel spectator în 2018” acordată de directorul TMT, imediat după reprezentația cu Incendii (regia Radu Alexandru Nica), pe care sper să-l revăd în februarie 2019.  

Theodor a cântat în Serbia (la Smederevo, în Serbia) și la San Bartolomeo al Mare (în Italia, lângă San Remo). A luat, la ambele competiții, premiul întâi. Cumva, ne-a ocrotit pașii prin San Remo și în împrejurimi, Mircea Veroiu (care - pentru Duhul aurului, în 1974 - fusese premiat la Bergamo, unde am zburat, și - pentru Adela, în 1985 - la San Remo), despre care am reușit să public un album la Editura Noi Media Print. Ceasurile petrucute la Bussana Vecchia (o stațiune de munte, părăsită acum 200 de ani după un cutremur, repopulată de artiști plastici în ultimii 20 de ani), dar și cele petrecute la Antibes (împreună cu Ramona Pavel) au fost de neuitat. În decembrie, Theodor și Ioan au cântat la pian în cadrul unui concurs la Liceul de Muzică. Au primit Marele Premiu și, respectiv, Premiul întîi.

La biserica rusească din San Remo

Îmi amintesc cu plăcere de serile petrecute cu dl Laurențiu Damian și cu dna Dana Duma în timpul CEFFT, unde - la Aula Magna - am lansat volumul despre Veroiu. Au fost la proiecția cu Fefeleaga o serie de prieteni, alături de doamnele Victoria Cociaș și Melania Oproiu. 

Tot la TMT am văzut Avalanșa, impresionant jucat în șoaptă de actori. Neobișnuit de ascetic, de profund uman, despre - între altele, nevoia de a te opune datinilor atunci când respectarea lor anulează libertatea și chiar demnitatea omului. 

Avalanșa la TMT

La început de octombrie l-am condus pe ultimul drum pe Ion, bunicul copiilor noștri. Când scriu, îmi amintesc de Steinhardt (cel din Jurnalul fericirii): „Toate le putem afla, toate le putem cunoaște, toate le putem învăța. Numai suferința nu. Credem că știm ce e suferința, că nu mai putem avea surprize, că am mers până la capăt. Da’ de unde! Suferința e veșnic nouă, proteică la infinit, orșicând proaspătă.”

Bunicul Ioan

Câteva săptămâni mai târziu s-a stins și directorul de imagine Călin Ghibu (Dincolo de pod, Semnul șarpelui, Vânătoare de vulpi, Glissando, O vară de neuitat, Terminus paradis). 

Călin Ghibu

Am avut privilegiul să văd, în avanpremieră, filmul făcut de Cristi Puiu după Povestire despre Antihrist de Vladmir  Soloviov. Și am descoperit un cineast în toată puterea cuvântului, a cărui prezență și al cărui interes pentru cele nevăzute, pentru „cele de pe urmă”, aproape că mă obsedează. Premiera acestui film va fi, pentru mine, evenimentul cinematografic din 2019. 

Criti Puiu

Am văzut (într-o sală goală de mall) Alice T. și mi-am amintit de 4,3,2 al lui Mungiu. Pentru că ambele vorbesc (deloc moralizator, deloc didactic) despre responsabilitate. La filmul lui Mungiu sălile au fost pline, cred, și datorită premiilor și recunoașterii internaționale. Fără să spargă tiparele (cum s-a întâmplat cu 4,3,2), filmul lui Radu Muntean - despre vârsta adolescenței rebele, despre nevoia adolescentului de afecțiune, de înțelegere, despre „toată lumea din familia noastră” (mai exact: despre lipsa unui sentiment de apartenență la o familie), despre indiferență și superficialitate - merita mai mult decât un spectator în sală. A rulat doar șapte zile. Probabil cu sălile mai mult goale. De neuitat ultima scenă, cu acel eco-surpriză (dar era, oare, o surpriză?) pe un monitor care - după câteva secunde - intră în stand by. 

Alice T.

Filmul danez The Guilty a strâns ceva mai multă lume. Uciderea unui bebeluș (chiar dacă e doar descrisă la telefon) e mai vandabilă și mai de interes decât pruncuciderea (Alice T), care, pentru mulți nici nu e ucidere. 

Vinovatul

Din nou la TMT, pentru o premieră de toamnă-iarnă: Depravarea. Bine povestit de un actor devenit regizor. Și bine jucat - doi interpreți sunt la debut, la TMT. O elegie luminată de iubirea jerfelnică. de iubirea aceea despre care scria Ap. Pavel în 1 Corinteni 13. 

Depravare

Mi-a apărut, în sfârșit, traducerea cărții De la baptist la Bizanț, despre fascinația Ortodoxiei asupra unui pastor baptist care - în fosta Iugoslavie, unde era „în misiune”, descoperă splendoarea cadrului eclezial ortodox și, la începutul mileniului 3, devine preot ortodox. Neofitul spune că discuțiile despre Ortodoxie aveau să-l îndepărteze de mulți prieteni. Ceea ce nu spune e că discuțiile despre Ortodoxie te pot îndepărta de mulți prieteni chiar dacă aceștia nu sunt baptiști, ci (prin botez)  ortodocși. 

Ultimul film văzut în 2018 a fost Bohemian Rhapsody. În trei rânduri, m-am simțit înconjurat de un public relativ numeros, care a știut că vine să vadă o versiune asupra vieții celui care a fost mega-starul rock Freddie Mercury, nicidecum o „biografie” perfect „fidelă” vieții acestuia. Am auzit voci care (fără temei, pentru că accentul nu cade pe extravaganța stilului de viață al cântărețului, ci pe nevoia lui de iubire, de iertare, despre bucuria de a fi o familie alături de ceilalți trei membri ai formației Queen) s-au declarat indignate, acuzând filmul că face propagandă LGBT. N-am îndrăznit să-mi imaginez cum ar trebui să arate, după standardele lor, un film despre o persoană (o personalitate) așa cum a fost Freddie. Sau poate că nici nu ar trebui făcut un astfel de film, că doar ce nu se vede, nu se fluieră. 

Bohemian Rhapsody

N-am mai pomenit despre ceasurile speciale petrecute la Musiu în 2018 (un botez, o cununie, câteva vizite cu prieteni), la București (cu ocazia evenimentului dedicat lui Cristian Mungiu, la Arcub), Gura Humorului, Negoi, Buturugeni sau Novi Sad. Despre întâlnirile față către față sau discuțiile telefonice cu câțiva apropiați ai lui Mircea Veroiu și Mircea Săucan. Și uite c-a mai trecut un an când am stat la masă cu Cel ce este, care îți dăruiește prieteni și care va fi zis, în colindul uitat de vreme, „Să vă fie casa casă, să vă fie masa, masă!”…

Mofturi 2018

În 1981, Victor Rebengiuc scria, în revista „Cinema”, că publicul românesc este pregătit pentru filmul De ce trag clopotele, Mitică?, de Lucian Pintilie, care tocmai fusese interzis. Pe considerente (oficiale) că, vezi Doamne, publicul românesc nu ar fi încă pregătit pentru o asemenea viziune, pentru un asemenea tip de cinema, pentru o asemenea cinematografiere a realității românești de la sfârșitul secolului 19 - începutul secolului 20. (Dar numai de atunci?!)

Am revăzut, pe 25 decembrie, acest tur de forță al cinematografiei românești. Demers fără precedent până atunci, în România, dus mai departe tot de Pintilie, după 1990 (cu tot ceea ce avea să mai regizeze în cinema). Ce destin: să aștepți zece ani, de la Reconstituirea, ca să mai filmezi în România. Apoi să aștepți încă zece pentru a reveni, în plină forță (când toți „greii” din breaslă par să și-o fi pierdut) și a te menține la cote înalte până la capăt. (Între 1973 - 1989, Pintilie nu a așteptat pasiv, a regizat cu succes spectacole de operă și teatru în Europa și a regizat pentru televiziunea iugoslavă Salonul nr. 6 dipă Cehov.)

La aproape 30 de ani de la comentariul lui Victor Rebengiuc îmi pun întrebarea dacă s-a schimbat ceva în mentalitatea publicului românesc de film. Dacă acum, la începutul mileniului trei, când are parte - în malluri, că doar acolo - cu mici excepții - mai sunt cinema-uri în România - de ultimele blockbusters made in the USA, când are parte de televiziune prin cablu, prin satelit, prin internet etc., poate recunoaște întreaga dimensiune a oglinzii pe care Lucian Pintilie a pus-o lumii românești. Nu doar în Mitică. Mai exact: nu atât dacă poate recunoaște, ci dacă poate primi. Pentru că fanfaronada patriotismului e aceeași. La fel francofonia snoabă (acum e americofonie, europofonie). Sau zăpăceala personajelor care se întreabă, tâmp, de ce trag cloptele. Sau zeflemeaua dusă la extrem. Sau ciordeala, mititeii la grătar și varza cu carne. Sau poleiala de „civilizație” ce urmează să se înalțe - spre admirația Europei - pe locurile unde altădată ciobanii umblau cu oile. 

Și încă ceva. Dacă 2021 o să apuce Timișoara nepregătită pentru anul în care va fi capitală culturală europeană, consolarea ne-o putem găsi tot în filmul lui Pintilie. Cu peste 40 de ani în urmă, el a fost cel care, profetic, avea să aducă pe ecran mofturi și o anumită atmosferă de mahala ce vin ca turnate și culturnicilor lumii de acum. Nu doar din vestul țării. El a regizat - fără să bănuiască - și geometriile capitalei culturale Timișoara, 2021. El, care a vrut ca ultima replică a filmului De ce trag clopotele, Mitică? să fie „Lasă-i, mă, să moară proști!” Un film care, în România, se continuă la nesfârșit. 

Întoarcerea acasă

În timp ce așteptam la rând, la poștă, să primesc coletul cu cartea De la baptist la Bizanț pe care - cu ani în urmă - am tradus-o pentru editura lui Virgil Baidoc, am răsfoit antologia alcătuită de Pr Constantin Coman, Duhovnici români în dialog cu tinerii. Spunea acolo Pr Constantin că vremea noastră e sufocată de vorbe, vorbe, vorbe. De conferințe și povețe, de predici. Ceea ce lipsește însă e fapta, trăirea, realitatea. Suntem, cum ar veni, afumați de idei, suntem puși pe sfadă, pe corectare (corectarea altora), pe amarnice și inutile polemici. ... Între timp am ajuns la rând și am primit coletul cu câteva volume proaspăt apărute la Editura Theosis pentru care am mai tradus câteva cărți (și unde Virgil mi-a publicat primele două volume din Pseudokinematikos).
Jurnalul de bord al celui care, din 2004, este Părintele James Early, este - inevitabil - pricină de scandal. Cum adică? Un (nord-)american devine creștin ortodox? Dintr-atâtea religii și confesiuni și denominațiuni a ales Ortodoxia? Dar el n-a auzit de Iluminism, de Marx, de Nietzsche, de Darwin sau Freud? De cele două războaie mondiale și de atâtea atrocități din trecutul recent și îndepărtat? De corupția preoților, de antisemitism, homofobie, de pactul cu dictaturile ș.a.m.d.??!! Opțiunea sa (cum altfel?) pare unora - coreligionarilor săi baptiști de la sfârșitul mileniului trei și începutul mileniului patru - o apostazie, o „întoarcere la păgânism”. Ortodocșilor adormiți în „datinile de două mii de ani” și care văd în Ortodoxie o povară inutilă în veacul trepidant al descoperirilor științifice, al internetului și al clonărilor, li se va părea un moft pasul său. Și un gest absurd. Cum ar veni, asta-i exact ceea ce-i trebuia! Nu i-a fost de ajuns că militanții progresiști de acum câteva sute de ani i-au lăsat drept moștenire doar Biblia („eliberată” de Cărțile deutero-testamentare, firește și cu traduceri cât mai „aduse la zi”, cât mai „relevante sensibilității omului contemporan”)? Tradiția Ortodoxă i-a trebuit, cu alaiul ei de preoți și sfinți părinți, de icoane și sărbători, cu patria de oase a cuvioșilor martiri din atâtea și atâtea veacuri?!
În ceea ce mă privește, consider că aventura Pr James Early (criza sa, de la crisis, încercare, prilej de lămurire) e dintre cele mai fascinante, expresie a celui mai vrednic de admirație drum înapoi către casă. Pildă grăitoare (pentru cine are ochi și urechi să priceapă) și pentru cei botezați ortodox în pruncie. Poate mai ales lor. Cu precizarea - necesară - că „acasă” înseamnă nu un vițel de aur, nu o ideologie sau un partid, ori o zonă de confort și prilej de împăunare, ci un mod de a fi. Înseamnă - nu mai puțin - întoarcerea la poezie, la taină. Înseamnă trăirea tainei și asumarea ei, clipă de clipă. Pentru că, înainte ca cinema-ul să fie privirea unui poet asupra lumii și asupra sufletului omenesc, poezie (în sensul de îndreptar și cale întru desăvârșire) este și împreună slujirea lui Dumnezeu, adică Liturghia. Adică Împărăția Icoanei (care e cu totul altceva decât evlavia din tablourile religioase). Gestul Pr Early nu e nicidecum o „reglare de conturi” cu un zeu terorist și legalist care n-are altceva de făcut decât să aștepte faptele noastre de pioșenie și de autoîndreptățire. Înseamnă, de fapt, descoperirea experienței ecleziale, devenirea întru ființă (cum spunea Pr Rafail Noica, preluând expresia de la tatăl său după trup). În Cuvântul său înainte, Pr Constntin Necula, scria: „exigentă, convertirea obligă la exigență”. În nota aceasta se cuvine, cred, să primim îmbisericirea Pr Early.

Q.e.d.

Jumătatea a doua a lui decembrie este încă legată, printr-un invizibil cordon ombilical, de zilele sângeroase acelui decembrie 1989. Îmi amintesc de replica personajului jucat de Papadopol în Occident (2002), când o întreabă pe amica sa (interpretă: Tania Popa): „Tu sperai c-o să arate așa anul 2000?” Ea dă din cap că nu. „Nici eu!...” îi răspunde el, blajin, în ton cu rostirea blajină a replicilor din întreg filmul lui Mungiu. Decembrie 2018. Mă gândesc și la pariul emigrării (câștigat de unii, pierdut de alții), ca soluție extremă la ceea ce, atunci, în anii 90 și mereu după aceea, amenința România: învierea spiritului caragialesc. (Dar când a murit?) Ca să mai schimbi ceva, spunea Pintilie la mijlocul anilor 90, e deja prea târziu. Mă gândesc însă și la cei care s-au întors și care, după aceea, chiar au reușit să facă câte ceva - aici. Sau, mai exact, și aici. După cum mă gândesc la cei care - la fel ca Tarkovski, pe la mijlocul anilor 80 - nu s-au mai întors niciodată în locurile pe care (doar pe ele!) le puteau numi acasă.
Și, da, mă mai gândesc la cei care au rămas martori ai descoperirii banului, după 1989. A fost - spune Svetlana Aleksievici în Vremuri second hand - precum „explozia unei bombe atomice”. După „refacerea lumii” (prin metamorfozarea partidului unic) a urmat, inevitabil, deconstruirea unui experiement numit „făurirea omului nou” cu „înaltă conștiință socialistă și comunistă”. Tot acolo, Aleksievici  punctează câteva faze semnificative ale acestui proces: „A fost spart monolitul și viața s-a împărțit în insulițe, atomi, celule... Nimeni nu mai vorbea despre ideal, se vorbea despre credite, procente, polițe de schimb, banii nu mai sunt munciți, ci „făcuți”, „îți vin”. ... Traficanții și bișnițarii au preluat puterea. Și, contrar spuselor lui Marx, după socialism construim capitalismul ... sub conducerea KGB-ului. ... Țara s-a umplut de bănci și de chioșcuri. ... Totul colorat, frumos. Lucrurile noastre sovietice erau cenușii, ascetice, semănau cu cele din război. Bibliotecile și teatrele s-au golit. Au fost înlocuite de bazaruri și magazine alimentare. Toți am început să vrem să fim fericiți, să căpătăm fericirea pe loc.” Q.e.d.

Nostalghia (un film de Andrei Tarkovski, 1983)

Implicita iluminare

Există, în Îmi este indiferent dacă vom intra în istorie ca barbari, filmul lui Radu Jude ieșit pe ecrane în vara-toamna lui 2018, două trimiteri discrete, două semne referențiale ce scapă multor spectatori români și trec încă mai neobservate de către eventualii spectatori din lumea mare. Una, spre cinestul român (regizor de film și teatru) Lucian Pintilie, alta spre scriitorul-monah Nicolae Steinhardt - „evreu sută la sută și român mie la sută”. Pintilie este pomenit en passant pentru curajul cu care - în anii 70 - a amenințat că-și dă foc dacă cenzura nu-l lasă în pace. Numele lui Steinhard e folosit, cu vădită intenție polemică, din dorința de a-l judeca pentru „eroarea” de a-l fi considerat pe Mareșalul Antonescu nu un „criminal de război”, „antisemit” și „barbar” (cum este prezentat de teza filmului lui Jude), ci „dârz”, „curajos” și „modest”. 

O vară de neuitat (un film de Lucian Pintilie)

În Jurnalul fericirii aflăm că Mareșalul „a scăpat de la moarte câteva mii de evrei”, că „a trăit așa cum a murit: curajos”, că - le spune Oscar Steinhardt fiilor săi - „n-are nici un rost să ne supărăm, trebuie să înţelegem că altfel nu se poate”. Înclin să le dau dreptate negaționiștiilor lui Steinhardt, intrigați și scandalizați de simpatia cu care acesta a scris despre Antonescu și chiar despre legionari (care - în temnițele comuniste - și-au ispășit mare parte din vina de a fi fost excesiv de corecți din punct de vedere politic, într-un anumit moment istoric): el chiar voia să fie (și să rămână) un bun român, la fel ca Madam Dumitriu, soția căpitanului Petrică Dumitriu (un ofițer „inteligent și cult, caz rar - îmi pare rău că trebuie să spun - în Armata Română” - îl caracterizează un general) din O vară de neuitat (1993), filmul lui Pintilie după Salata lui Petru Dumitriu. În multe puncte, entuziasmul cu care îmbrățișa Nicolae Steinhardt bunătatea poporului român se aseamănă cu exuberanța personajului interpretat de Kristin Scott Thomas (crescută în Anglia, de o mamă româncă și un tată ungur) pentru care Dunărea este mult mai frumoasă când trece prin România decât în munții Pădurea Neagră, iar un vârf de munte dintr-o zonă aridă aflată la granița cu Bulgaria (pe când România avea Cadrilaterul) este mult mai frumos decât Fuji Yama. Crezul lui Steinhardt (preluat de la Saint Exupery): „De vreme ce sunt de-al lor, nu-i voi renega niciodată pe ai mei, orice ar face. Nu voi predica niciodată împotriva lor în faţa altora. Dacă va fi cu putinţă să li se ia apărarea, îi voi apăra. Dacă mă batjocoresc, voi închide batjocura în inima mea, şi voi tăcea. Orice aş gîndi atunci despre ei, nu voi juca niciodată rolul de martor al acuzării.” În Barbarii săi, Jude - ca „martor al acuzării” - așază pomenirea lui Steinhardt în gura unui personaj desprins parcă din sit-com-uri populare gen Vacanța Mare sau La bloc. În După-amiaza unui torționar, Lucian Pintilie ține să-l filmeze pe Radu Beligan (în rolul unei victime a regimului comunist care-și reîntâlnește, neresentimentar, fostul călău) citind Jurnalul fericirii - cartea care, după 1990, l-a făcut cunoscut românilor pe Nicolae Steinhardt. În 2001, când am văzut întâia oară filmul lui Pintilie, alegerea acestui titlu și acestui autor mi s-au părut a fi nu doar un semn discret, înțeles (în esența lui) doar de cei familiarizați cu experiența credinței paradoxale mărturisite și trăite de Steinhardt, ci și o opțiune bizară din partea unui cineast pe care-l socoteam excesiv de cinic, de grotesc, invariabil tributar motto-ului caragialean ales pentru De ce trag clopotele, Mitică: „Simt enorm și văd monstruos!”. Revăzând peste ani filmografia lui Lucian Pintilie, mi-am dat seama că s-a folosit de numele lui Steinhardt în deplină cunoștință de cauză. Pentru că - dincolo de ceea ce pare „excesiv”, în exprimarea lui mereu contestatară - aflăm o nesfârșită declarație de iubire pentru poporul din al cărui trup Lucian Pintilie se socotea și pe care l-a slujit (niciodată emfatic, prin producții sau super-producții gen „epopee națională”) până la moarte. Care moarte avea să-i fie gătită - în primăvara anului 2018 - întru slava Învierii. Căci, nota bene, Lucian Pintilie a fost petrecut pe ultimul drum nu asemenea colonelului de Securitate preschimbat într-un pumn de cenușă la crematoriu, ci asemenea utopicului Titi din aceeași Balanță, care - prin voință testamentară - a ținut să fie îngropat după rânduială în satul său natal. 

Nicolae Steinhardt

Dacă Barbarii lui Jude nu m-a convins ca expresie cinematografică, cel puțin m-a făcut să mă gândesc, încă o dată, că drumul până la inima operei lui Nicolae Steinhardt și, nu mai puțin, a lui Lucian Pintilie, e mult mai anevoios decât pare la prima vedere. Iar prima vedere presupune - în ceea ce-l privește pe cel dintâi - o anume condescendență. Pentru că - nu-i așa? - anchetele, tortura, închisoarea te schimbă, te fac din om neom. Sau din evreu, creștin ortodox, iar mai apoi monah. Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii: „Nebun. Am şi eu o reputaţie de nebun bine stabilită, mai ales printre amicii evrei. Ce bine mi-a prins nebunia aceasta în ultimii douăzeci şi cinci de ani. Ce mă făceam dacă nu eram nebun? Înnebuneai! - îmi răspunde raţiunea.” În cazul lui Pintilie, funcționează încă grila de receptare exclusiv pe linie socială, politică, iconoclastă, anti-establishment etc. La o privire mai atentă (mult mai atentă, aș spune), accentele cad pe „hipopotamul lui Iov”, pe „locul geometric” numit terminus paradis. Care, precizează regizorul (într-un material video despre filmul său, Terminus paradis, apărut în box set-ul Pintilie Cineast) este - nici mai mult, nici mai puțin - Biserica.  Chestiunea de onoare, ca și credința, exclude compromisul. Tertium non datur este nu doar titlul ultimului său film (inspirat din Capul de zimbru de Vasile Voiculescu), ci însăși arta sa poetică. Clopotele care altădată îl ademeneau pe Steinhardt să-și îmbisericească mintea (și viața) aveau să puncteze momente-cheie din De ce trag clopotele, Mitică?; Balanța; O vară de neuitat; Terminus paradis. În rând cu glasul monahului de la Rohia, dezertorul Mitu din Terminus paradis exclamă, cuprins de o „implicită iluminare” în fața altarului din biserică: „Să fie totul după rânduială!”. Pentru o dată, ideea apare - surprinzător - și la Radu Jude: în scurt-metrajul O umbră de nor (2012), unde un preot, devotat chemării sale, încearcă să spulbere nevoia de „miracole” (mai concret: de a învia morții sau măcar pe cei muribunzi) a unor personaje „progresiste”, invitându-le să-și îmbisericească viața. Să-și activeze și cultive conștiința eclezială. Să intre, cum ar veni, în rânduială, în loc să se închine unei religiozități sterpe. „Veniți la biserică!” - le spune. Adică: „Veniți și vedeți că bun este Dumnezeu!”. Da, numai că - pentru sceptici sau cinici - și aceasta nu e decât o replică, nimic mai mult. La fel ca finalul din Căința lui Tenghiz Abuladze: „Ce drum e acela care nu duce la nicio biserică?”…

Thank you for the music

Pentru vreo cinci ani, înainte de acel 22 decembrie 1989, postul de radio național din România (fără nicio concurență) emitea, aproape fără excepție, muzică românească. Repertoriul era dinainte stabilit: cântece patriotice și rveoluționare (așa se numeau), cântece de țară nouă cu texte despre minunata viață a țăranului român în timpul socialismului și, evident, muzică ușoară românească. Eu ascultam Radio București doar pentru că descoperisem câțiva autori ce compuneau muzici ușoare (sau, mai bine, așa-zise muzici ușoare, pentru că uneori gândirea și conceptul de orchestrație trimitea spre jazz-rock, spre armonii simfonice) pe texte care chiar erau desprinse de pe continentul poeziei. Nu erau doar vorbe ce din coadă or să sune. Acele muzici erau însă învăluite și înghesuite de tonele de cântece revoluționare cu texte simpliste, pline de clișee, de lozinci. Ori de „șlagăre” ce propagau - sentimentalist, simplist - altfel de clișee.

La aproape 30 de ani de la acel decembrie 1989, am atins extrema cealaltă. Toate posturile de radio din România (în marea lor majoritate comerciale, dar și cele de stat, la care ar trebui să existe o politică culturală) difuzează, aproape fără excepție, muzică în limba engleză, de preferință engleza americană. (Cele câteva posturi, așa-zis naționale, difuzează și muzici ușoare sau pop-rock românești, dar fără nicio selecție, fără nicio contextualizare, fără niciun concept. Sunt favorizate clișeele - ce-i drept, altfel de clișee decât cele de dinainte de 1989 - dar cui ce-i pasă?) Acuma, stau și mă întreb: muzicile românești de gen (pop-rock, ușoare etc.) - cele ce poartă amprenta creatorului lor, atent nu doar la vocea interpretului și la melodie, ci și la orchestrație, la versuri - sunt cu bună știință ocolite de redactorii și managerii posturilor de radio din România pentru că nu vor să plătească drepturi de autor decât și numai celor care cântă în engleza americană? Ori poate românii pretind prea multți bani? Sau poate pentru că e de deomeniul evidenței că suntem și noi, deja, o colonie americană, așa că e normal ca muzica românească să fie difuzată în minoritate și doar în mod excepțional, ca pe o ciudățenie exotică? Ori poate că redactorilor de radio din România pur și simplu nu le-a trecut niciodată prin cap că există și muzici pop-rock, ușoare etc. în limba română cu orchestrații și linii melodice surprinzătoare, cu versuri care nu jignesc inteligența medie a omului și care merită să fie ascultate, difuzate, așa, în numele iubirii pentru Muzică și pentru ceea ce e Frumos?

Pe de altă parte, lucrurile stau și așa: surprinzător nu este că muzicile în limba română sunt, în România, minoritare, ci faptul că în România încă se mai difuzează muzici în limba română. La fel și în cazul filmelor. Nu faptul că mallurile de lux (cam singurele cinematografe existente în țară) difuzează aproape fără excepție blockbustere made in the USA trebuie să mire, ci prezența rătăcită a câte unui film românesc. Da, numai că asta se întmplă dacă și numai dacă acel film este recent, proaspăt sosit de pe la festivaluri, de unde musai să se fi întors cu premii la Cannes, Berlin, Veneția sau Locarno sau dacă - în lipsa premiilor - regizorul / producătorul are un cuvânt de spus la managerii sălilor de cinema din malluri. 

Călin, file de poveste

Priveam deunăzi, pe pereții școlii fiului meu, panourile de onoare cu sportivii români olimpici, de-a lungul anilor. Adică: Ilie, Ion, Ivan, Nadia, Simona etc. Performanțele lor, deloc puține și deloc provinciale, au ridicat cu mult prestigiul României. Și, încă o dată, mi-am zis: de ce n-ar exista în școli (în licee, măcar) panouri cu performanțele filmului românesc - atâtea cîte au fost până acum. Și, slavă Domnului, din 2000 până acum, au tot fost. Filmele lui Puiu, Mungiu, Jude, Porumboiu, Muntean, Popescu jr., Sitaru, Netzer ș.a. stau mărturie. Îmi amintesc de holul de la etajul întâi al Liceului de Industrie Alimentară unde am copilărit, la mijlocul anilor 70, când mama era pedagogă acolo, la căminul de fete. Exista, pe atunci, în acel liceu, un astfel de panou (și nu era doar acolo), cu fotograme din filmele românești ale acelor ani. De atunci am început să-mi doresc să strâng afișe, fotografii, fotograme etc.

Mircea Veroiu, Mircea Albulescu și Călin Ghibu

Acum câteva zile a plecat la cele veșnice CĂLIN GHIBU (1939 - 2018). În anii '70-'80 a pictat imaginea câtorva filme acuzate, în pripă, de calofilie. De fapt, într-un timp în care numai de frumusețe plastică nu le ardea regizorilor români, a apărut acest operator cu vocație de pictor-poet care s-a angajat deplin într-un demers nu calofilic, ci filo-calic. Din iubire de frumos e plămădită lumea filmelor lui Mircea Veroiu (7 zile, Hyperion, Dincolo de pod, Mânia, Între oglinzi paralele, Artista, dolarii și ardelenii, Semnul șarpelui), Mircea Daneliuc (Vânătoarea de vulpi, Glissando), Nicolae Mărgineanu (Ștefan Luchian), Șerban Marinescu (Moara lui Califar), Alexandru Tatos (Întunecare), Dan Pița (Noiembrie, ultimul bal, Rochia albă de dantelă). După 1990, Călin Ghibu a lucrat cu Dan Pița (Hotel de lux), Șerban Marinescu (Cel mai iubit dintre pământeni), Mircea Daneliuc (Sistemul nervos, Ambasadori, căutăm patrie) - semne ale unei „estetici a urâtului”. Colaborarea cea mai strânsă a avut-o însă cu Lucian Pintilie (O vară de neuitat, Prea târziu, Terminus  paradis, După-amiaza unui torționar).

7 zile (1973)

Hyperion

Dincolo de pod

Mânia

Între oglinzi paralele

Artista, dolarii și ardelenii

Nenumăratele portrete pe care Călin Ghibu le-a făcut actorilor și actrițelor ar merita să ajungă pe panoul unui liceu din România. Da, numai că asta n-ar avea de a face nimic cu festivismul, cu împăunarea, cu acel „noi suntem români, aici pe veci stăpâni” și alte  asemenea declarații pompieristice. Ar fi însă cel mai firesc gest de patriotism, de expunere a câtorva semne ale memoriei cinemaului din România. Nu de alta, dar suntem la începutul mileniului trei, când elevii (iar elevii din România nu fac excepție) nu prea mai citesc (sau nu citesc deloc), în schimb se uită intens la filme. Iar dacă tot se uită la filme, poate n-ar strica o minimă educație vizuală, un minim interes pentru cultivarea privirii și a înțelegerii limbajului audio-vizual. Filmul, atunci când nu-și propune să „distreze”, ci să cultive, este și el vrednic de pomenire pentru performanțele sale. Poate că abia atunci elevii (sau măcar unii dintre ei) ar fi mai prezenți, mai puțini vulnerabili la manipulare și ar începe să înțeleagă că istoria cinemaului din România nici nu începe, nici nu se termină cu filmele Comisarului ori cu Mărgelatu ori cu Liceenii ori cu Păcală, Garcea sau Vacanța Mare. Și nici cu Moromeții 2.

Vânătoarea de vulpi

Ștefan Luchian

Glissando

Semnul șarpelui

Moara lui Califar

Piciu

Noiembrie, ultimul bal

Rochia albă de dantelă

O vară de neuitat 

Prea târziu

Terminus Paradis

După-amiaza unui torționar

Quo vadis?

Am fost la conferința Sub pecetea crucii organizată în sala barocă a Muzeului de Artă din Timișoara pentru invitatul de onoare - dl Costion Nicolescu. În deschidere a vorbit dl Claudiu Arieșan, pe care l-am avut dascăl de latină la facultate. Iar pe dl Costion l-am descoperit tot la facultate, prin 1991, în suplimentul de cultură al Cotidianului, când publicase un serial despre viața și filmele lui Andrei Tarkovski. Abia peste vreo 20 de ani aveam să ne întâlnim față către față. Am reținut de la dl Costion pledoaria pentru o mărturisire creștină nelipsită de dimensiunea frumuseții, pentru că frumusețea - oricât ar strâmba unii puriști din nas - e dogmatică. A pomenit în câteva rânduri de Tarkovski, de felul în care, peste ani, doar frumusețea liturgică rămâne, iar nu scandalurile mai mici sau mai mari din biserici. I-a citat pe Pr Stăniloaie și pe preotul Ioan din Alba, care organizase proiectul Crucii 2018. Acesta din urmă, spunea dl Costion, a venit la MȚR (se întâmpla asta pe la începutul anilor 90) să-l întrebe pe Horia Bernea cum să construiască o biserică. Asta în condițiile în care nu se înghesuiau defel preoții să cerceteze cum se proiectează / construiește / pictează / slujește etc. Peste 25+ ani, la sfârșitul conferinței, din sala Muzeului de Artă, o doamnă a ținut să participe la sesiunea Q&A. Nu cu o întrebare, ci cu o dublă relatare. Întâi, că preotul de la biserica unde merge ea a spus că omul este o cruce vie (și a însoțit cuvintele cu gestul corespunzător, desfăcându-și brațele), apoi că a văzut de nenumărate ori block-buster-ul Quo Vadis (varianta cu Peter Ustinov), care - de la distanță - i se pare cea mai bună. Cum ar veni: pe de o parte activarea conștiinței ecleziale și a unui firesc străin de orice pompierism religios, pe de alta pioșenia cu care ni se lipește inima de „filme religioase”. Ei, da, așa mai merge, mi-am zis. Era și cazul - după un ceas și jumătate - să mai și coborâm din sferele înalte și din filosofiile „firescului creștin” (dl Arieșan) ori ale „minții ecleziale” din filmografia tarkovskiană (dl Costion) pe tărâmul ferm, sigur, al evlaviei populare. Quo vadis, într-adevăr. ... În sfârșit, una peste alta, m-am bucurat să-i întâlnesc și să-i ascult pe dl Arieșan și pe dl Costion.

Implicita iluminare. Gânduri pe marginea unui anumit tip de film

Există, în Îmi este indiferent dacă vom intra în istorie ca barbari, filmul lui Radu Jude ieșit pe ecrane în vara-toamna lui 2018, două trimiteri discrete, două semne referențiale ce scapă multor spectatori români și trec încă mai neobservate de către eventualii spectatori din lumea mare. Una, spre cinestul român (regizor de film și teatru) Lucian Pintilie, alta spre scriitorul-monah Nicolae Steinhardt - „evreu sută la sută și român mie la sută”. Pintilie este pomenit en passant pentru curajul cu care - în anii 70 - a amenințat că-și dă foc dacă cenzura nu-l lasă în pace. Numele lui Steinhard e folosit, cu vădită intenție polemică, din dorința de a-l judeca pentru „eroarea” de a-l fi considerat pe Mareșalul Antonescu nu un „criminal de război”, „antisemit” și „barbar” (cum este prezentat de teza filmului lui Jude), ci „dârz”, „curajos” și „modest”. 

O vară de neuitat

În Jurnalul fericirii aflăm că Mareșalul „a scăpat de la moarte câteva mii de evrei”, că „a trăit așa cum a murit: curajos”, că - le spune Oscar Steinhardt fiilor săi - „n-are nici un rost să ne supărăm, trebuie să înţelegem că altfel nu se poate”. Înclin să le dau dreptate negaționiștiilor lui Steinhardt, intrigați și scandalizați de simpatia cu care acesta a scris despre Antonescu și chiar despre legionari (care - în temnițele comuniste - și-au ispășit mare parte din vina de a fi fost excesiv de corecți din punct de vedere politic, într-un anumit moment istoric): el chiar voia să fie (și să rămână) un bun român, la fel ca Madam Dumitriu, soția căpitanului Petrică Dumitriu (un ofițer „inteligent și cult, caz rar - îmi pare rău că trebuie să spun - în Armata Română” - îl caracterizează un general) din O vară de neuitat (1993), filmul lui Pintilie după Salata lui Petru Dumitriu. În multe puncte, entuziasmul cu care îmbrățișa Nicolae Steinhardt bunătatea poporului român se aseamănă cu exuberanța personajului interpretat de Kristin Scott Thomas (crescută în Anglia, de o mamă româncă și un tată ungur) pentru care Dunărea este mult mai frumoasă când trece prin România decât în munții Pădurea Neagră, iar un vârf de munte dintr-o zonă aridă aflată la granița cu Bulgaria (pe când România avea Cadrilaterul) este mult mai frumos decât Fuji Yama. Crezul lui Steinhardt (preluat de la Saint Exupery): „De vreme ce sunt de-al lor, nu-i voi renega niciodată pe ai mei, orice ar face. Nu voi predica niciodată împotriva lor în faţa altora. Dacă va fi cu putinţă să li se ia apărarea, îi voi apăra. Dacă mă batjocoresc, voi închide batjocura în inima mea, şi voi tăcea. Orice aş gîndi atunci despre ei, nu voi juca niciodată rolul de martor al acuzării.” În Barbarii săi, Jude - ca „martor al acuzării” - așază pomenirea lui Steinhardt în gura unui personaj desprins parcă din sit-com-uri populare gen Vacanța Mare sau La bloc. În După-amiaza unui torționar, Lucian Pintilie ține să-l filmeze pe Radu Beligan (în rolul unei victime a regimului comunist care-și reîntâlnește, neresentimentar, fostul călău) citind Jurnalul fericirii - cartea care, după 1990, l-a făcut cunoscut românilor pe Nicolae Steinhardt. În 2001, când am văzut întâia oară filmul lui Pintilie, alegerea acestui titlu și acestui autor mi s-au părut a fi nu doar un semn discret, înțeles (în esența lui) doar de cei familiarizați cu experiența credinței paradoxale mărturisite și trăite de Steinhardt, ci și o opțiune bizară din partea unui cineast pe care-l socoteam excesiv de cinic, de grotesc, invariabil tributar motto-ului caragialean ales pentru De ce trag clopotele, Mitică: „Simt enorm și văd monstruos!”. Revăzând peste ani filmografia lui Lucian Pintilie, mi-am dat seama că s-a folosit de numele lui Steinhardt în deplină cunoștință de cauză. Pentru că - dincolo de ceea ce pare „excesiv”, în exprimarea lui mereu contestatară - aflăm o nesfârșită declarație de iubire pentru poporul din al cărui trup Lucian Pintilie se socotea și pe care l-a slujit (niciodată emfatic, prin producții sau super-producții gen „epopee națională”) până la moarte. Care moarte avea să-i fie gătită - în primăvara anului 2018 - întru slava Învierii. Căci, nota bene, Lucian Pintilie a fost petrecut pe ultimul drum nu asemenea colonelului de Securitate preschimbat într-un pumn de cenușă la crematoriu, ci asemenea utopicului Titi din aceeași Balanță, care - prin voință testamentară - a ținut să fie îngropat după rânduială în satul său natal. 

Dacă Barbarii lui Jude nu m-a convins ca expresie cinematografică, cel puțin m-a făcut să mă gândesc, încă o dată, că drumul până la inima operei lui Nicolae Steinhardt și, nu mai puțin, a lui Lucian Pintilie, e mult mai anevoios decât pare la prima vedere. Iar prima vedere presupune - în ceea ce-l privește pe cel dintâi - o anume condescendență. Pentru că - nu-i așa? - anchetele, tortura, închisoarea te schimbă, te fac din om neom. Sau din evreu, creștin ortodox, iar mai apoi monah. Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii: „Nebun. Am şi eu o reputaţie de nebun bine stabilită, mai ales printre amicii evrei. Ce bine mi-a prins nebunia aceasta în ultimii douăzeci şi cinci de ani. Ce mă făceam dacă nu eram nebun? Înnebuneai! - îmi răspunde raţiunea.” În cazul lui Pintilie, funcționează încă grila de receptare exclusiv pe linie socială, politică, iconoclastă, anti-establishment etc. La o privire mai atentă (mult mai atentă, aș spune), accentele cad pe „hipopotamul lui Iov”, pe „locul geometric” numit terminus paradis. Care, precizează regizorul (într-un material video despre filmul său, Terminus paradis, apărut în box set-ul Pintilie Cineast) este - nici mai mult, nici mai puțin - Biserica.  Chestiunea de onoare, ca și credința, exclude compromisul. Tertium non datur este nu doar titlul ultimului său film (inspirat din Capul de zimbru de Vasile Voiculescu), ci însăși arta sa poetică. Clopotele care altădată îl ademeneau pe Steinhardt să-și îmbisericească mintea (și viața) aveau să puncteze momente-cheie din De ce trag clopotele, Mitică?; Balanța; O vară de neuitat; Terminus paradis. În rând cu glasul monahului de la Rohia, dezertorul Mitu din Terminus paradis exclamă, cuprins de o „implicită iluminare” în fața altarului din biserică: „Să fie totul după rânduială!”. Pentru o dată, ideea apare - surprinzător - și la Radu Jude: în scurt-metrajul O umbră de nor (2012), unde un preot, devotat chemării sale, încearcă să spulbere nevoia de „miracole” (mai concret: de a învia morții sau măcar pe cei muribunzi) a unor personaje „progresiste”, invitându-le să-și îmbisericească viața. Să-și activeze și cultive conștiința eclezială. Să intre, cum ar veni, în rânduială, în loc să se închine unei religiozități sterpe. „Veniți la biserică!” - le spune. Adică: „Veniți și vedeți că bun este Dumnezeu!”. Da, numai că - pentru sceptici sau cinici - și aceasta nu e decât o replică, nimic mai mult. La fel ca finalul din Căința lui Tenghiz Abuladze: „Ce drum e acela care nu duce la nicio biserică?”…