New Age

Insinuarea noului limbaj de lemn: tot ceea ce e modern (şi aparţine epocii numite „new age”) e cool, iar ceea ce nu e suficient de modern e considerat desuet, obscur, musai de blamat, de ocolit, de respins. Şi poate că în antinomie cu „viziunea modernă” („luminoasă”, „progresistă”) se află chiar concepţia „medievală” („întunecată”, „înapoiată”) despre lume şi viaţă. Ca şi cum gândirea Evului Mediu („the old ages”) nu s-ar fi preocupat de om. S-a ocupat, însă altfel decât se întâmplă de la Renaştere încoace, când „codul” lui Da Vinci & co. l-a proclamat pe om buric al universului. „Omul îndumnezeit” (prin participarea la Tainele Bisericii, prin „îmbisericirea minţii”) a făcut loc omului „de capul său”.

Citeam recent, într-un număr din Secolul XX dedicat filmului, opinia unui critic de film român (un „guru” pentru mulţi cinefili din România despre care acum putem spune doar atât: Dumnezeu să-l ierte, dar să nu îngăduie înflorirea şi proliferarea direcţiilor insane pe care le-a deschis şi promovat, iar pe sărmanii snobi din breasla cineaştilor şi din vecinătăţile ei să-i ferească de astfel de mitizări) vizavi de Nostalgia lui Tarkovski. Ei bine, singurul lucru pe care acel critic (după propria-i mărturisire) l-a reţinut „cu precădere” din opusul tarkovskian atât de bogat în semne, în atmosferă, în conotaţii este „traversarea unui bazin secat, undeva lângă o mănăstire”. Imagine tipică – ni se dă de înţeles – pentru „suprapunerea spaţiului cu durata”, o scenă gândită „cu un minimalism absout”, „cu voluptate pentru acel spaţiu”. Lucian Pintilie, unul din participanţii la acea masă rotundă (în anul 2001) pe tema „Spaţiul în film”, i-a atras atenţia celui care a emis opinia de mai sus că Tarkovski (spre deosebire de Sokurov) nu era voluptuos. Apoi criticul de film fascinat de „minimalismul” lui Tarkovski dă cuvântul altui cineast „nu să vorbească despre Tarkovski, dar să vorbească despre (…) interioritatea scriitorului”. Astfel a încetat orice referinţă la filmele cineastului rus în sus-pomenitul colocviu. Foarte semnificativă mutare de accente (pentru timpul pe care îl trăim), căci nu despre Tarkovski e vorba în propoziţie, ci despre … „minimalism”. E, oarecum, explicabil. Pentru „omul indicator” al veacului nostru (acela care, ca-n The Point aka Oblio, indica spre toate direcţiile, demonstrând că „a point in every direction is the same as no point at all”) semnele operei tarkovskiene (motivul hristic, timpul havuz şi cascadă, spaţiul taboric, metaforele revelatorii etc.) sunt chiar aşa: „întunecate”, „barbare”, „înapoiate” şi „dogmatice”.

Asemenea icoanelor bizantine, filmele lui Tarkovski (sau Kurosawa, Mizoguchi, Ozu, Bresson ş.a.) ne dau sentimentul că suntem văzuţi. Imaginea lor însă „nu mai ecranează (sau, ca pentru idol, oglindeşte)”, pentru că „prin ea mă priveşte o altă privire, invizibilă ca toate privirile” (Jean-Luc Marion, Crucea vizibilului. Tablou, televiziune, icoană – o privire fenomenologică). La urma urmei, atâta modernitate se află în noi câtă aversiune avem împotriva icoanei şi a „casei ei” (Biserica).

În numele tatălui

Într-o zi, de dimineaţă, Theodor – fiul nostru de nouă ani – a vrut să mai audă o dată o expresie pe care i-am spus-o în ajun: repetitia mater studiorum est. După ce i-am confirmat a nu mai ştiu câta oară traducerea în română, m-a întrebat (una din întrebările sale – nu puţine – pentru care nu am găsit un răspuns): Dar cine e tatăl studiului?

Apropo de tată, îmi amintesc – parţial involuntar – de relaţia tată-fiu aşa cum este ea jucată într-un film ce aparţine mai degrabă genului de thriller politic: În numele tatălui (1993, Jim Sheridan). Acolo, pe fundalul turbulenţelor din Marea Britanie şi Irlanda de Nord (începutul anilor 70), un fiu devenit golan ajunge în aceeaşi celulă de închisoare cu tatăl său. Ambii nevinovaţi, susţin republicanii irlandezi. Ambii terorişti, susţin monarhiştii. Pentru mine, ca outsider al conflictului de secole dintre catolici şi protestanţi, crucea şi inima filmului sus pomenit este redescoperirea tatălui – a iubirii filiale – în condiţii extreme de viaţă. Pentru că restul de viaţă pe care acesta îl mai are de trăit în puşcărie este nu atât cauza unei „erori judiciare” (ori a înfăptuirii justiţiei, depinde cum priveşti filmul), cât prilejul – nepreţuit – ce i s-a dat pentru a-şi cunoaşte mai bine fiul risipitor, înainte de „marea trecere”. Târzii clipe de tandreţe, de comunicare între tată şi fiu dau sens unor existenţe ce fuseseră, până atunci, incomplete.

Ce să mai spun atunci de tatăl risipitor din Meandre (1967, Mircea Săucan), pe care fiul (un adolescent aflat la vârsta primei iubiri) îl caută ca să audă cu urechile lui un cuvânt de încurajare, de îmbărbătare. Şi-l aude. La final, pe malul Mării Negre, tatăl rosteşte: „Să ştii că frumosul, adevărul, dragostea există cu adevărat, nu sunt doar vorbe…” Fiul, copleşit de emoţie şi bucurie, se învârteşte ca un mânz pe nisipul plajei în jurul celui care i-a dat – pentru încă o dată – viaţă: „Ce să-ţi dau în schimb? Îţi dau nisipul, soarele marea…” „Sunt ale tale?” vrea tatăl să ştie. Urmează, în sfârşit, ultima replică a Meandrelor: „Daaaaaaa!”  

Pe scurt, e vorba despre dorul după buna creştere primită în familie. La care, precum cowboy-ul interpretat de Anthony Quinn în Ultimul tren din Gun Hill (1959, John Sturges) unii taţi se gândesc serios cu câteva clipe doar înainte de a-şi da duhul. Acestea nu sunt decât frânturi de „griji lumeşti” pe care le curăţă, le limpezesc, le potolesc şi întemeiază abia apa aceea vie („lumina cea adevărată”, „duhul cel ceresc”) din care va fi băut femeia samarineancă şi despre care Biserica ne spune: „Gustaţi şi vedeţi!”

Secvenţe

Pe 24 iunie Filarmonica Banatul a cântat ultima oară în stagiunea primăvară-vară 2011. În program: J.S. Bach (Aria din Suita nr. 3 în re major BWV 1068 pentru orchestră de coarde), Beethoven (Concertul pentru vioară şi orchestră în re major op.61, solistă: Corina Belcea) şi Bartholdy (Suita Visul unei nopţi de vară). Sala, suntem anunţaţi de director înainte de începerea concertului, este disputată (a cincia oară!) de RADEF – compania naţională de administrare şi difuzare a filmelor. Care, în oraşul nostru, a pierdut unsprezece din cele treisprezece săli de cinema, câte erau în 1989. Dar chiar dacă sala Capitol ar redeveni cinematograf, cui prodest? Fanii filmelor americane sunt, oricum, satisfăcuţi în luxoasele săli de la mall, cu un repertoriu (exclusiv profilat pe spălare de creieri) pe măsură. Iubitorii de cinema adevărat (nu doar american, eliberat de clişee, purtător al unei viziuni regizorale solide), atâţia câţi mai sunt, nu vor primi în orice caz ce-şi doresc. În fine, ce va fi, va fi…

***    

Am trecut cu vederea prea repede o conferinţă-eveniment, susţinută în foaierul Filarmonicii cu vreo zece zile în urmă, de Ion Minoiu. Tema: „Peren şi iconic în muzica bizantină” Titlul este, din start, descurajant pentru „omul recent” ce face alergie la orice fel de „perenitate” şi, nu mai puţin, la discursul „iconic” (liturgic, bisericesc). Lucrurile prezentate acolo însă divulgau un om extrem de informat şi pasionat deopotrivă de cântul bizantin (pe care, înţeleg, în predă în Anglia), de muzica barocă (Ion Minoiu este violonist, cu specializarea în muzică veche şi vioară barocă). Toată lauda pentru strădania sa de a încerca să arate unui public nu tocmai numeros, că – în contextul liturgic – sunetul, imaginea şi cuvântul sunt organic legate şi nu se manifestă separat. Că icoana este o Scriptură în culori, iar cântul psaltic este echivalentul sonor al icoanei. Dar câţi sunt pregătiţi să primească un asemenea cuvânt în ziua de azi, când nu puţine biserici ce-şi spun apostolice şi ortodoxe preiau (cu un zel vrednic de o cauză mai bună) forme şi sonorităţi pestriţe din „acel Apus”. Care Apus, iată, a ajuns să semene (până la contopire) cu „tradiţia străbună”. Şi totuşi: Cine are urechi de auzit şi ochi de văzut ştie să facă diferenţa…

***   

Am cedat (încă) unei „plăceri vinovate” şi, vreme de două ceasuri (cu tot cu reclame), am urmărit la televizor unul din filmele copilăriei mele: Accident. Eram de vârsta fiului meu cel mare (aveam nouă ani) când l-am văzut întâia oară. Am primit chiar un premiu II la un concurs ad-hoc organizat în cinematograful timişorean Parc, înaintea proiecţiei, cu întrebări legate de cine-biografia lui Sergiu Nicolaescu (pe atunci eroul meu). Magnetul care m-a atras să-l revăd a fost muzica extrem de sugestivă scrisă de Radu Goldiş (cu Adrian Enescu la pian şi synthesizer – dar cine mai ştie asta, când nici pe generic nu apare decât numele compozitorului). Dintre actori se disting doar George Mihăiţă şi Ştefan Mihăilescu-Brăila în partituri de „negativi”. Şi despre acest film merită să se spună, să se scrie, ca un fel de WARNING: Stimaţi (tele)spectatori, folosiţi-vă creierii şi nu vă lăsaţi manipulaţi de lozinci şi de „etica” acestui film (şi, desigur, nici de poncifele genului poliţist preluate din alte producţii de serie mult mai cunoscute). Nimeni însă nu spune nimic şi istoria se repetă: încă o generaţie este dusă de nas de „nemuritorul” regizor, scenarist, actor, producător şi senator Sergiu Nicolaescu.

***

Theodor: „Tata, Buni trăieşte în mod real?” Auzise că sufletul trăieşte veşnic, iar trupul – când omul moare – „pleacă la odihnă”. Despre ce anume înseamnă real şi ce ireal nu e tocmai uşor a vorbi, de aceea îi şi răspund minimalist. Mai cu seamă că oameni în toată firea nu ştiu să discearnă între cele „reale” şi cele „înşelătoare”. Nădăjduiesc să îl seducă, în timp (şi în continuare) slujbele Bisericii – sfinte şi sfinţitoare – şi să deprindă să deosebească, treptat, cele ce sunt de cele ce închipuie. Deocamdată îmi spun că reale trebuie să fie întoarcerea mea „acasă”, decantarea gândurilor şi simţirilor mele, lămurirea mea întru cele bune şi de folos. Restul e ireal şi fantasmagorie.   

Mind your business

Oblio, în acel desen-animat de neuitat, difuzat în câteva rânduri şi de postul naţional de televiziune în anii 80, este băieţelul cu capul rotund în ţinutul („The Pointed Village”) unde totul era ţuguiat („pointed”) şi avea un sens („point”). El nu. De aceea este surghiunit de Fiul Contelui în Pădurea-fără-rost („The Pointless Forest”) pentru a descoperi – la final de odisee – că, până şi acolo, totul are un rost. Singurul fără nici un rost de acolo este doar Omul-Indicator („The Pointed Man”), care, atunci când îl întâlnea, îi indica spre diverse direcţii simultan („A point in every direction is the same as no point at all”). Micuţul Oblio tăcea, nu spunea nimic şi-şi vedea de treabă (he did mind his business). Numai aşa a putut să vadă rostul fiecărui personaj pe care l-a întâlnit în cale şi să înţeleagă tâlcul fiecărei întâmplări.

Trăim într-o lume cu foarte puţini Oblio şi foarte mulţi Oameni-Indicator. Însăşi civilizaţia aceasta, clădită pe mitul „evoluţiei” şi al „progresului” (şi al „toleranţei” propovăduite numaidecât de la amvonul „neutralităţii” şi „echidistanţei”), pare imaginea sa în oglindă. Cine să mai ştie de cuminţenia Cenuşăresei (ori a Fetei Moşului din povestea lui Creangă)? Trăim sub zodia Fetei Babei, ce face echipă bună cu surorile fiţoase ale Cenuşăresei. Oamenii-Indicatori de acum te îndrumă în oricare direcţie, mai puţin înspre centru (pentru că „centrul e azi peste tot”) - acolo „unde poţi căpăta definiţia omului” şi „afli că exişti” (Ţuţea). Dar şi cei care – după felurite ocoliri – ajung în pragul centrului (sau Zonei – vezi Călăuza lui Tarkovski), sunt ameninţaţi de arhitecţii modernităţii (Profesorul şi Scriitorul), ce vor să-l distrugă pentru că „nu foloseşte nimănui”. (Într-o altă ipostază, aceştia apar asemenea posedaţilor din Umbrele strămoşilor uitaţi, care încercau s­ă-l sperie pe micuţul Ivan la intrarea în biserică, pentru slujbă. Muma lui însă l-a ferit de smintiţi, povăţuindu-l să stea departe şi să nu se amestece cu cei fără de lege. Ea îi va fi fost cea dintâi călăuză înspre veşnicie…)

***

Oscar Steinhardt, către fiul care, ieşind din închisoare îi spusese tatălui că a primit Botezul ortodox:  „Numai să fi fost sincer, şi să-ţi dau un sfat: nu-ţi băga în cap că acum s-a zis, Dumnezeu o să se ocupe numai de tine. Nu uita că mai sunt vreo trei miliarde.” Apostrofare de outsider (tatăl lui Nicolae Steinhardt era de credinţă mozaică) necesară pentru orice neofit zelos, care încă nu şi-a aflat locul în Biserică. Cum ar veni: „Să nu crezi că L-ai prins pe Dumnezeu de-un picior!” Nu de alta, dar mântuirea este, oricum, a celor care „termină bine”, care izbutesc să reziste până la capăt. În sensul acesta nimeni nu are pentru ce să se împăuneze. Pr. Rafail Noica: „Între creştini, trebuie să vedem pe fiecare ca pe un potenţial mântuit…”

***

Pildă grăitoare de milostivire (adesea pricină de sminteală): „Văratec, 1971. În postul Sântei Mării mă spovedesc părintelui Calinic. Printre altele: un fost coleg de puşcărie mereu vine să mă tapeze; duhneşte a băutură şi uneori îmi aruncă-n obraz poveşti sfruntate: că i-a murit copilul şi îi lipsesc banii de înmormântare – mie care ştiu că nu e tată. I-am dat ce i-am dat, apoi l-am respins. Simt totuşi o nelinişte. Dar ce să fi făcut cu un beţiv? Să-i fi dat, mă întrerupe duhovnicul. Când mai vine, dă-i, nu-l judeca! Şi eu – zice – am un prieten beţiv, un nenorocit, şi când vine pe aici îl omenesc. Dă-i! Cât de bine îmi pare că m-am făcut ortodox” (Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii).

Amintiri uitate

Încă o despărţire, încă un bacalaureat. O nouă generaţie de elevi (trei clase unde am predat) pleacă, aşa cum se spune, în lume. Încă îmi sunt parte din „amintirile vii”, după care – ştiu bine – se vor muta, treptat, într-un colţ de memorie. Încă simt, faţă de ei (aşa cum simt de  fiecare dată când mă despart de câte o clasă terminală de liceu), un puternic ataşament şi-mi pare că, o dată cu risipirea (decolarea – taking off) lor, se frânge şi ceva în mine. Cred că nu poţi să fii un dascăl viu fără să ai această sensibilitate. Aşa cum un regizor o va fi având faţă de un spectacol pe care l-a regizat şi nu se mai joacă. Şi pe care nu-l va mai putea „învia” niciodată, decât în amintire. Este un fel de adio (à Dieu) pe care, mai mult sau mai puţin conştient, ni-l rostim unii altora…

Printre subiectele de la examinarea orală (la limba engleză) au fost câteva în care li se cerea să spună ce-ar face dacă ar întâlni un extraterestru (an alien) sau cum ar reacţiona dacă li s-ar propune o călătorie în spaţiu (ori în timp)...Cu antenele de acum, infinit mai „palpabili” mi se par „marţienii” – nu foarte numeroşi, e drept – care pur şi simplu refuză să respire „duhul acestui veac”: dependenţa de imaginile înnebunitoare (câţi au tăria să se ţină, vorba lui Thomas Hardy, „departe de mulţimea înnebunitoare”?), oferite de-a valma, de televiziune şi internet; ignorarea totală a ceea ce, pentru cronicarul Miron Costin, era „cea mai frumoasă şi mai de preţ zăbavă – cetitul cărţilor”; eşuarea într-un soi de mediocritate prematură (explicabilă atunci când nu ţi-a sădit nimeni în suflet nici un ideal, iar dacă ţi-a sădit, nu s-a  „prins”) – într-un cuvânt, blazarea. Care blazare de azi n-a apărut din senin, ci a fost pregătită îndelung înainte de 1989. La fel cum apetitul exacerbat de acum pentru ceea ce înainte se numea „folclor poluat” a fost stimulat (cu asupra de măsură) de dulcegăriile muzicale din filmele indiene. Nimic nu se naşte din nimic.

Oare câţi dintre absolvenţii de azi îşi vor păstra neîntinate idealurile (chiar dacă acum sunt acoperite de perdeaua atâtor închipuiri), câţi vor şti să rămână credincioşi adolescentului din ei (care nu se poate să nu fi întrezărit – în taină, măcar – icoana frumuseţii veşnice)? Este, de fapt, o chestiune de teologie, căci e vorba de restaurarea omului aici. De îndelunga sa răbdare şi rezistenţă (de păstrare) până la capăt. Valabil pour toute le monde. Ştefan Foarţă surprinde foarte exact această stare de nostalgie (dureroasă şi limpezitoare întoarcere „la origini, la izvor”) şi de triumf, în versurile scrise pentru una din piesele albumului Stepan Project („Balcanian Road, My Love”):

Să te-ntorci golan

De pe unde ai fost

Fluierând a pustiu

Nemaidându-i ursitei de rost

Să te-ntorci din pustiu - ce triumf!

Să te-ntorci hai-hui

Tras de gloabe prin praf

Făr’ de-o coajă la prânz

Hăituit de spahiu şi zaraf

Ce triumf!

Sight & sound

Şapte zile de muzică veche în oraşul nostru. Doi solişti violonişti ai Filarmonicii Banatul se implică, de şase ani, în acest proiect. Rezultatul: an de an muzicieni din toată lumea susţin recitaluri cu muzici de acum patru-cinci sute de ani. Ascultându-le, n-ai cum să nu-ţi pui câteva întrebări: Ce fel de oameni au fost cei care le-au compus? În ce lume trăiau oare, de vreme ce au produs sunete ce ne gâdilă ureche atât de plăcut (în comparaţie cu „ţăcănelile” atâtor lucrări contemporane)? În lucrările timpurilor noastre(post)moderne, astfel de armonii sunt de neconceput fără însoţire cu un sound metalic (hard rock, heavy metal). Am ascultat, aşadar, muzici de A. F. Hesse, C. G. Höpner, E. Schönfelder, H. Purcell, Antonio de Cabezon, Francisco Palero, Antonio Vivaldi, C. Ph. E. Bach, D. Scarlatti, J.S. Bach, G. F. Haendel ş.a. În program a figurat şi o prezentare a lui Ion Minoiu – „Peren şi iconic în muzica bizantină” – care, prin natura temei, a marcat o punte spre cadrul liturgic atât de ignorat azi (cu voie sau fără voie), atunci când vine vorba de receptarea operei de artă. Periplul (scurt, mult prea scurt) prin muzica bizantină (ortodoxă) ne-a amintit încă o dată de importanţa legăturii dintre sunet şi imagine, dintre muzică şi cuvintele care o întovărăşesc (dacă o întovărăşesc). A fost, de fapt, un prilej de îmbisericire a minţii, această prelegere a lui Ion Minoiu.   

***

Am ajuns şi la concertul simfonic de vineri. Până la pauză s-a cântat Concertul pt. pian şi orch. # 4 (solistă: Naoko Anzai). N-am mai stat la Poemul simfonic „Don Quijote” de Richard Strauss (pe care l-am „recuperat” ulterior pe you tube) pentru că am onorat o invitaţie la spectacolul de gală al filmului Mănuşile roşii. Un subiect „gras” preluat dintr-un roman ce-şi propune să rescrie istoria „obsedantului deceniu”. A venit regizorul (Radu Gabrea) şi trei din interpreţii principali. Ne-am bucurat să ne reîntâlnim face to face cu Alexandru Mihăescu, pe care-l ştim din montarea cu Cymbeline de la Deutsche Staatstheater Temeswar. Sala, copleşită de un asemenea subiect (persecuţiile asupra studenţilor saşi în perioada imediat următoare evenimentelor din Ungaria anului 1956, colaboraţionismul cu organele de Securitate, naivitatea aderării la utopia comunistă), a părut încântată de film. S-a vorbit (după terminarea proiecţiei) despre anumite scene, despre „recursul la istorie”, despre atmosfera creată în film cu ajutorul decorurilor (celule de închisoare, de exemplu) etc. Nicio vorbă despre felul în care filmul ilustrează maniheist acest episod istoric, despre teatralitatea mizanscenei – observaţii care nu ar fi fost jignitoare (pentru regizor), ci doar corecte. Dar cine mai face astăzi cultură cinematografică pentru a putea pricepe diferenţa între cinematograful pur-sânge şi surogatele filmice? Cine să mai ştie de Căinţa lui Abuladze, de Ciocârliile pe sârmă ale lui Menzel, de Reconstituirea lui Pintilie (ori măcar de În numele tatălui de Jim Sheridan) – dacă tot vorbim despre universul concentraţionar şi „erori judiciare”? (Chiar scenele de închisoare din Dreptate în lanţuri de Dan Piţa sunt, prin comparaţie, autentice, vii – cinematografic vorbind şi nu numai; cele din filmul lui Radu Gabrea mi-au amintit de artificialitatea secvenţelor de anchetă la Securitate dintr-un film al aceluiaşi Dan Piţa: Bietul Ioanide.) Pe cine mai interesează limbajul filmic în era telenovelelor şi a superproducţiilor americane (ori a filmelor americane de rând) care au invadat ecranele (mari şi mici) şi nu fac altceva decât să spele creierii celor care le urmăresc? Astfel că e explicabilă şi această beţie cu apă chioară provocată de vizionarea acestor Mănuşi roşii…Unde sunt tăriile de altădată?

***

Primul film-film românesc (La „Moara cu noroc”) este acum disponibil în format DVD (cu subtitrări în trei limbi de circulaţie internaţională), împreună cu un documentar de Nicolae Cabel din 1972 despre Victor Iliu şi cu un volum al aceluiaşi dedicat marelui regizor. Bravo celor care au contribuit la acest eveniment editorial!

Ca un geamăt mut

Una din probele de foc la care este supus omul: să ştie să recunoască jumătatea (doar atât!) ce trebuie crezută – zice-se – din cele auzite, să ştie mai ales când anume cineva este cu adevărat drăguţ, sincer şi bun şi când se preface. În engleză e vorba despre diferenţa între „he/she is kind” (este bun(ă) de felul său) şi „he/she is being kind” (adică: stai puţin, de felul tău eşti viclean(ă), ia spune, ce urmăreşti, unde vrei să ajungi cu prefăcătoria asta?). Vorba poetului: „Multe trec pe dinainte, în auz ne sună multe”. Nu de puţine ori noi nu suntem noi. Ne ieşim din fire sau nici măcar nu apucăm să ne venim vreodată în fire (decât, cel mult, pentru câteva clipe). Dar ceea ce contează este, până la urmă, rezultatul final.

***

Urma scapă turma. Contează cum termini, iar nu cum ai început (deşi se spune că ziua bună se cunoaşte de dimineaţă). Şi am ajuns, invariabil, în ograda escatologiei – a „lucrurilor de pe urmă” în numele cărora se cuvine (şi merită) să trăim/să murim. Ultima „carte” a mamei a fost – cine-ar fi crezut? – pozitivă, up, luminoasă, „testamentară”. Dacă e să fie, plec acolo – a  spus ea – împăcată (se referea la familia mea). Unu la zero pentru ea. Eu am surâs cu un geamăt mut, n-am zis nimica.   

***

Emir Kusturica a declarat că a făcut întregul film Underground pentru ultima secvenţă. Eugenia Vodă: „Într-adevăr, un epilog magnific. Un epilog în care toate personajele importante ale filmului – pe care le-am văzut trăind, chinuindu-se şi murind, într-un torent de disperare, muzică şi umor –, toate aceste creaturi sunt „născute”, încă o dată, de creatorul cineast; le revedem tinere, le revedem re-trăindu-şi viaţa netrăită, refăcând o secvenţă-cheie: nunta. Nunta care, în „realitatea” filmului, sfârşise cu moartea mirilor, e reluată, în final, pe altă lume., dar în cheia unui blând realism „al cotidianului”: o nuntă normală, cu muzică, părinţi, copii, invitaţi, înţepături, îmbrăţişări, împăcări, o nuntă ca un paradis al normalităţii; fostul bâlbâit ţine un discurs fluent, fostul invalid dansează, toţi sunt fermecaţi de această splendidă „normalitate”, aparatul se îndepărtează de masa nuntaşilor, ca să vadă pământul rupându-se, ca să vadă plaurul cu masa nuntaşilor plecând pe ape, ducând cu el oameni fericiţi, care (parcă) au murit demult… „Ai plâns la filmul lui Kusturica?”, am întrebat o jurnalistă iugoslavă. „Dacă aş fi început să plâng aş fi început să urlu!...”” (Planeta cinema, Ed. Fundaţiei României Literare, Bucureşti, 1995, p. 154-155)

3some

Recent, tatăl unei cunoştinţe de-a noastre – un om în vârstă de aproape şaptezeci de ani– a dorit ca, înainte de a se stinge din această lume trecătoare, să se cunune cu femeia alături de care a trăit o viaţă. În satul unde locuieşte este o mănăstire ce – rara avis – mărturiseşte într-un chip firesc credinţa ortodoxă în Sfânta Treime. Obştea de acolo se încăpăţânează – ca în puţine alte lăcaşuri ortodoxe – să propovăduiască un Hristos foarte aproape de felul în care L-au zugrăvit iconari la Andrei Rubliov, Teofan Grecul şi alţii asemenea. Cântările, purtarea, ritmurile, expresiile vizuale ale credinţei (icoanele, arhitectura etc.) sunt, toate, „din acelaşi film”. Din acel focar de frumuseţe s-au împărtăşit şi aceşti miri târzii (au fost cununaţi acasă, datorită stării de sănătate precare a mirelui), care azi au copiii la casele lor, iar copiii au la rândul lor copii. Iată un fapt vrednic de mirare, de minunare, de bucurie. Căci nu depărtarea omului de Biserică, de Taine (pentru a îmbrăţişa ideologii, idoli, mode trecătoare) trebuie să ne mire, ci întoarcerea sa acasă, la lucrurile simple şi – altădată – fireşti (atunci când nu este preludiu pentru o chermeză): botezul unui prunc, cununia bărbatului cu femeia pe care-o iubeşte, îngropăciunea celor ce s-au săvârşit în lumea aceasta.

***

În a doua zi de Rusalii, Biserica prăznuieşte Sfânta Treime. Două Taine, spun Părinţii, sunt cu neputinţă de explicat (în termeni „raţionali”, admiţând că „raţiunea” şi „logica” – în sens iluminist – sunt valori absolute): Taina Doimii (Hristos e deopotrivă Om desăvârşit şi Dumnezeu) şi Taina Treimii (Dumnezeu Se manifestă în Trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt). Reprezentările Treimii, alături de o serie de alte semne vizuale creştine, nu aveau cum să nu ajungă şi ele pe ecran. Dintre tonele de peliculă filmate şi montate de-a lungul primului secol (şi ceva) de cinema, una singură – de la distanţă! – a izbutit să surprindă (fără să ilustreze prin clişee romantic-pietiste) Taina Treimii.

La începutul anilor 80 exista şi în repertoriul cinematografelor din România – o, tempora! – un film-apolog, un film-şaradă care, inexplicabil, făcea săli pline. Atunci când era programat, cu parcimonie, exclusiv în oraşe. Deşi avea numai trei personaje principale, nu se întâmpla nimic spectaculos în cele aproape trei ore de proiecţie şi mai era vorbit – atunci când nu era cu totul mut – într-o limba nu tocmai agreată (rusa), mulţi veneau să revadă Călăuza – căci despre el este vorba – a doua sau a treia oară (ori chiar mai des) cu speranţa că vor mai înţelegeau câte ceva din ceea ce părea un lanţ de mistere de nepătruns. Filmul lui Andrei Tarkovski a fost tălmăcit în fel şi chip. La cât de apofatic şi încifrat este, nici nu e de mirare. Un amic îmi povestea că i s-a vehiculat, „pe un ton foarte doct”, următoarea explicaţie: cele trei pahare de pe masa din casa Călăuzei (asupra cărora se revine în scena finală, la rândul ei „citită” în cheie „paranormală”) ar reprezenta nici mai mult nici mai puţin decât ... Sfânta Treime. Amicul îl credea însă pe Tarkovski mult mai subtil şi a concluzionat că multe „şopârle” erau mai degrabă în mintea miilor de „hermeneuţi” care umpleau cinematografele la Călăuza decât în intenţiile (cel puţin conştiente) ale regizorului: „Ca orice mare artist, spunea el, Tarkovski a creat în 3D acele forme ideale în care să vărsăm tot ce ne macină pe noi. De aici mulţimea de sensuri, receptări şi interpretări posibile.” Acest comentator tarkovskian a mai adăugat că grija noastră ar trebui să fie să nu sufocam cu personalitatea noastră „formele acestea ideale”, să intrăm în joc pentru 2 ore şi apoi să ne retragem elegant din „zonă” ca dintr-un „parc de distracţii pentru care biletul de acces e valabil doar o zi”. Că universul tarkovskian numai „parc de distracţii” cu „biletul de acces valabil doar o zi” nu e, o dovedesc, dacă mai e nevoie, filmele sale (şapte şi jumătate la număr, dacă socotim şi meritoria lucrare de diplomă, Compresorul şi vioara). De altfel, Tarkovski nu şi-a propus nicicând să „distragă” atenţia spectatorului şi să-l „distreze” cu o sumedenie de lumi posibile, neesenţiale. Fantasticul (elementul de science-fiction) din Solaris şi din Călăuza este mai curând un „fantastic al credinţei” ce nu numai că nu „distrează” pe privitor, ci îi solicită mintea să se concentreze asupra realităţii, transfigurând lumea şi metanoizându-i eul.

Analogia dintre persoanele Sfintei Treimi şi cele trei pahare din casa Călăuzei este, într-adevăr, forţată. Dar în altă parte am putea găsi astfel de analogii. Să ne amintim secvenţa în care cele trei personaje principale din Călăuza sunt într-un bar sordid, înaintea descinderii în Zonă. În stânga e Profesorul (Fizicianul), în dreapta e Scriitorul şi în centru e Călăuza. Fiecare cu câte un pahar cu tărie în faţă. Din nou trei pahare! Dar aici, în acest cadru, apropierea de Sfânta Treime – aşa cum este zugrăvită ea de Andrei Rubliov în cunoscuta icoană – nu mai e deplasată. Mai mulţi teologi (între care şi Gabriel Bunge) au citit capodopera iconografică a lui Rubliov (cunoscută şi sub numele de „Ospitalitatea lui Avraam”) astfel: în centrul icoanei ar fi Dumnezeu-Fiul (a se vedea copacul – aluzie la lemnul din care se face crucea – în spate; în imaginea lui Tarkovski se află Călăuza, un personaj hristic par excellence); în dreapta ar fi Dumnezeu-Sfântul Duh (înveşmântat într-o mantie verde, simbol al vegetaţiei - de Rusalii sau Pogorârea Sfântului Duh bisericile răsăritene din toată lumea sunt împodobite cu crengi înverzite, simbolizând acoperirea întregului pământ – reprezentat, convenţional, printr-un munte stilizat - de mantia verde a ierbii; la Tarkovski e Scriitorul, omul de spirit ce şi-a pierdut inspiraţia (duhul, cum ar veni) – de aceea şi merge în Zonă, sperând să şi-o recapete; în fine, în stânga ar fi Dumnezeu-Tatăl (în spate, se poate zări Templul de rugăciune; la Tarkovski se află Profesorul – omul  de ştiinţă care va pătrunde în zonă cu gânduri viclene, dorind să arunce în aer „această blestemăţie” care „poate să încapă oricând pe mâini răuvoitoare” şi „nu poate aduce fericire nimănui”).

Aşadar, nu cele trei pahare în secvenţa finală, teleghidate din priviri de fetiţa Călăuzei ce nu poate umbla (e o „victimă a Zonei”), şi nici cele trei pahare din secvenţa barului sordid sunt o epifanie a Sfintei Treimi. Mai degrabă am recunoaşte, aşa cum am arătat mai sus, un „remix” (post)modern al Sfintei Treimi în cele trei personaje: Profesorul, Călăuza şi Scriitorul. Dacă însă, în reprezentarea lui Rubliov (singura canonică din Biserica Ortodoxă) persoanele Sfintei Treimi sunt într-o deplină armonie, la Tarkovski acest spirit de comuniune şi de beatitudine lasă loc spleen-ului, „misterelor”, absurdului. Nici Profesorul şi nici Scriitorul nu par să-şi găsească rostul în dezolantul peisaj post-creştin – care mai păstrează totuşi, din cele ce au fost, doar o rătăcită cunună de spini, nişte monede răsfirate într-o apă, un peşte şi o pictură (nu o icoană bizantină, canonică) reprezentându-l pe Ioan Botezătorul. Numai Călăuza se mai încăpăţânează să rămână ultimul care „stinge lumina” şi poate că aici, în această slujire a aproapelui, am putea afla taina „sfinţeniei” sale. Asemenea unui nebun întru Hristos, îşi săvârşeşte lucrarea mântuitoare până la capăt: dăruind altora din ceea ce nu are (nădejde, credinţă, iubire – dar oare chiar nu le are?) pentru a exista, pentru a le putea dobândi astfel şi pentru sine.

Întoarcerea acasă

Cum este posibil, mă întreba contrariat cineva, ca un comuniant creştin-ortodox (un habotnic, zice el, ce pretinde că Hristos este prezent exclusiv în Euharistie) să fie atât de sărac în iubire în ciuda faptelor de credinţă pe care, cu rigurozitate, le îndeplineşte (participarea la slujbe, spovedania regulată, împărtăşirea etc.)? Întrebarea, oricât ar părea de cârcotaşă, este pertinentă fie că vine din partea unui creştin ortodox ce nu prea dă pe la biserică, a unui heterodox ori a unui „liber cugetător” interesat nu atât de îmbisericirea minţii sale, cât de filosofii, de studierea istoriei religiilor, de propovăduirea unui creştinism şi a unei iubiri musai în afară de Biserică. Ce să răspunzi la o astfel de întrebare? Cine, într-o astfel de situaţie, este cel ce poate spune că vede „lumina cea adevărată” (care e Hristos, Cuvântul, Iubirea): cel „habotnic”, cel „liberal” în gândire?

Astăzi însă Biserica a prăznuit Rusaliile, pe care un artist vizionar precum Andrei Rubliov le-a zugrăvit (şi) în colţul din dreapta al Sfintei Treimi. Acolo, Persoana Duhului Sfânt este înveşmântată în verde, la fel cum verdele (semn al vegetaţiei, iar nu al uniformelor de legionari) acoperă întreaga suprafaţă a pământului din vestita icoană. (Care icoană, aşa cum arată Gabriel Bunge în cartea sa, a suferit nenumărate redefiniri, remixări întru esenţializare de-a lungul veacurilor, până a luat forma desăvârşită din capodopera lui Rubliov.) Ca şi cum el, Duhul, ar fi „motorul” întregii Biserici. De fapt şi este, doar să deschidem noi ochii mari. Să luăm aminte. Praznicul de astăzi este o invitaţie la reflecţie, la cercetare. Cât anume din roadele Duhului („iubire, bucurie, pace, îndelungă răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, înfrânare, curăţie” - Gal. 5, 22) se află în noi?

Învăţătura Bisericii (şi, în gând cu ea, glasul îndurerat al Călăuzei tarkovskiene) arată că „totul depinde de om, nu de Zonă”. Iar Zona e Tărâmul Sacrului. E Centrul. Omul, cu trezvia lui, se poate hrăni din Duhul care – avea dreptate preotul din Jurnalul unui preot de ţară) e peste tot. Numai de am şti să-l recunoaştem. Să nu luăm de bună învăţătura profeţilor mincinoşi, să nu ne lăsăm înşelaţi de duhurile viclene. Iar minciuna, strâmbătatea şi viclenia – o spune din insula Albionului însuşi Marele Will, cel din Sonetul 66 (trad. Ion Frunzetti, Gheorghe Tomozei) s-au făcut stăpânitorii acestei lumi:

Scârbit de toate, tihna morţii chem;

Sătul să-l văd cerşind pe omul pur,

Nemernicia-n purpuri şi-n huzur,

Credinţa – marfă, legea sub blestem.

Onoarea – aur calp, falsificat,

Virtutea fecioriei târguită,

Desăvârşirea jalnic umilită,

Cel drept, de forţa şchioapă dezarmat,

Şi arta sub căluşe amuţind;

Să văd prostia – dascăl la cuminţi

Şi adevărul – semn al slabei minţi,

Şi Binele slujind ca rob la rele...

Scârbit de tot, m-aş stinge fără glas,

Dar dragostea, murind, cui să o las?

Poate că în chiar acest univers în care – la fel ca-n sonetul shakespearian – totul e (sau pare) pe dos ni se cere să mărturisim Duhul care ne să putere să iubim, să ne bucurăm, să avem îndelungă răbdare, să facem binele, să fim credincioşi, blânzi, înfrânaţi şi curaţi. E, până la urmă, o problemă de atitudine. Fefeleaga lui Agârbiceanu şi-a înţeles menirea, deşi i-au murit pe rând toţi pruncii şi a mai rămas şi văduvă. S-a resemnat şi-a murmurat, ca pentru sine: „Facă-Se voia Sa.” Soţii certăreţi şi zgomotoşi care trec prin fiecare episod al filmelor lui Dan Piţa şi Mircea Veroiu inspirate de povestirile lui Ion Agârbiceanu (Nunta de piatră şi Duhul aurului) ştiu numai să se ciorovăiască – cu sau, cel mai adesea, fără pricină – oriunde s-ar afla: într-o cârciumă, pe stradă, la o nuntă. Niciodată nu ţin seama de cei care se nimeresc prin preajmă. Vrajba lor nu cunoaşte oboseala: parc-ar fi făcuţi să se ciondănească într-una. Semnele Duhului le vor fi ieşit şi lor în cale, ca să-i smerească, numai că n-au avut tăria să le recunoască. Aşa cum – în chip atât de minunat – se întâmplă înspre finalul Povestirilor palide după ploaie. Acolo, soţul rătăcitor este oprit, la ieşirea dintr-o prăvălie, de un preot care-i citeşte pe chip tulburarea înnăbuşită: „N-ai şi tu familie, nevastă, copil?” „Ba am.” „Atunci întoarce-te la ei, omule, că altfel îţi grăbeşti sfârşitul.” Şi bărbatul, răvăşit de mrejele unei năluci, găseşte în sine puterea să spună – întâia oară: „Înapoia mea, Satană!” Primeşte ca preotul să-l însemne pe piept cu nişte cuvinte ce aveau menirea să alunge duhurile rele care-l stăpâneau. Şi începe, abia în acea clipă, să trăiască nemincinos, metanoic. Să fie el însuşi. Îşi vine în fire şi se întoarce acasă.

Poate că mesajul secret al Rusaliilor este tocmai îndemnul, adresat fiecăruia dintre noi, de a ne întoarce acasă. De a face efortul să localizăm unde anume am început să derapăm, ca apoi să parcurgem – în sens invers – drumul pe care am mers, până la punctul unde a început rătăcirea noastră. Şi de acolo să pornim altfel pe drumul pe care am fost chemaţi să mergem. Este aceasta, într-adevăr, Calea Libertăţii pe care îi este dat să meargă doar omului – singura fiinţă nobilă dintre făpturi. Dostoievski însă a intuit (ca nimeni altul) îndărătnicia omenească, refuzul omului de a asculta această povaţă. A înţeles că omul este infinit mai dornic să refuze a se închina Dumnezeului Adevărat pentru a-şi fabrica în schimb idoli de lemn, de aur sau chiar imaginari…

Parentalia

Au trecut şi „moşii de vară” (un fel de parentalia redux în paradigma Bisericii) de anul acesta. Din atâţia şi-atâţia moşi câţi vor fi fost până la cel ce îs, mă gândesc mai ales la cea nu demult plecată spre cele veşnice. Mă gândesc la mama, de fiecare dată, cu un incert sentiment dulce-amar. Mă întorc la ea precum Kris la tatăl său, în ultima secvenţă din Solaris. Printre ultimele lucruri despre care mama m-a întrebat – în betegszoba, unde aştepta să intre la operaţie – a fost şi acesta: „Ai vreun coleg de liceu care a ajuns chirurg?” Şi-mi amintesc, involuntar, versurile din „Repetabila povară”:

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi înşine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Despre „eliberarea” următoare plecării părinţilor („moşilor”) în „vacanţa cea mare” a scris, în versuri, acelaşi bard controversat şi extrem de popular la vremea lui, tot în „Repetabila povară”:

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împuţina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

Mama s-a dus la „moşii” ei şi, dacă ei nu sunt singuri, nici ea nu este. Uneori o aud aievea spunând ceva asemănător cu vorbele rostite „suprarealist” de soţia olarului Genjuro din finalul Povestirilor lunii palide după ploaie. Aceasta, rostea ca din cer (unde se şi afla, cu sufletul): „Nu ţi-ai văzut rătăcirea până când ai dat de greu. Fie ca jertfa mea să aducă roade. Îndrăzneşte! Eu n-am murit, ci sunt aproape de tine. Tu vino-ţi în fire şi desăvârşeşte-ţi lucrarea. Să te veghez de aici e bucuria mea cea mai mare.”

Forever young

De dimineaţă am participat la serbarea de sfârşit de an (clasa a treia) organizată de clasa lui Theodor. Copii, încă. Curaţi, încă. Sensibili, luminoşi, inteligenţi. Fier, cum se spune, cald, numai bun de bătut. Ei sunt adolescenţii de mâine (sau poimâine). Câţi dintre ei vor avea ameţitorul curaj – în ciuda tuturor piedicilor – de a rămâne forever young, de a-şi păstra lumina ochilor? De a veghea să nu se stingă, în sufletele lor, făclia „luminii celei adevărate”, singura în stare să ne transfigureze chipul, să ne mobileze – din cer de undeva – zâmbetul cu bucuria tinereţii fără bătrâneţe…

Seara, după ce am supravegheat o clasă la examenul de bacalaureat (proba TIC), am fost cu Theodor la un concert dirijat de Valentin Doni (Ceaikovski – Concertul pt. pian & orch.; Robert Schumann – Carnavalul), solistă Ioana Poenaru (pian). Ajuns acasă îmi bucur ochii de ultimele lucrări (primite pe mail, în format electronic, de la însuşi autorul lor) by Dan Voinea. Expoziţia lui se va intitula PLAYBOY AFTERNOON şi va fi găzduită la D’Ancona Budis Art Gallery (str. Uruguay 27, etaj 4, interfon 5, zona Piaţa Charles de Gaulle, Bucuresti) în perioada 16 iunie (vernisajul: 18.30h) – 15 iulie. Pânzele sale („instantanee” de îndrăgostiţi ce par surprinşi în ceasul dintâi al pasiunii lor, în contrast vădit cu gulerele scrobite ori siluetele solitare din jur) îmi evocă, la o primă privire, energiile lumii romantice a adolescenţilor, aşa cum sunt redate şi în aceste versuri şaptezeciste (de poetul Lucian Avramescu):

nu speriaţi frumoşii-adolescenţi

chiar dacă nu-s, adeseori, decenţi

ei au în schimb ceva ce nimeni n-are

incandescent tărâmul de candoare

şi pot să inventeze fără risc

al lumii de la capăt obelisc

nu-i coborâţi, vă rog pe ţărna tare

din ale îndrăznelii lor planoare

ei sunt copiii veacului ce vine

prin ei, voi veţi privi cum se cuvine

coama planetei, formele-i virgine

nu-i coborâţi, vă rog, pe ţărna tare

din ale îndrăznelii lor planoare

Chemare

Mama, aşa cum aievea mi-a şoptit în vis, nu mai ţine minte nimic din ce-a fost. Eu, ştiind că se cuvine să mă adun şi să spun povestea mai departe, nu pot uita că ea mi-a netezit sufletul spre întâlnirea cu Literatura, cu Muzica. Că m-a învăţat să iubesc adevărul şi să fiu eu însumi – chiar cu riscul de a o mai contrazice, peste ani…

…S-a dus şi ceasul în care – alături de familie şi de câţiva apropiaţi, în singura biserică-nepereche din cetate – am pomenit-o pe mama, la patruzeci de zile de la săvârşirea ei pe această lume şi mutarea la cele veşnice. (Theodor: Unde se duce ziua de ieri? Eu: În veşnicie. Theodor: Şi ce face ziua de ieri acum?) Ne-am adunat la panahidă câţiva din cei care o purtăm în gând şi ne rugăm pentru odihna ei împreună cu toţi drepţii lui Dumnezeu.

Ce blajină este Rugăciunea Bisericii pentru cei plecaţi, mai devreme ca noi, dincolo… În chip tainic, aici în Biserică, suntem cu toţii – vii sau adormiţi – ca într-o corabie. Până în clipa când – admirabile sunt aceste versuri de Romulus Vulpescu – „vine-o vârstă, vine-o veste” care „cheamă clipa tuturora”:

Vine-o vârstă, vine-o veste,
Vine-o vreme, vine-o vamă,
Vine-o voce, vine, cheamă :
Cheamă ziua, cheamă ora,
Cheamă clipa tuturora,
Cheamă, pleacă, vine, este...
 Vine ziua să coboare
Discul meu solar,
Vine ziua să fiu boare,
Cer şi aer clar.
 Vine ora care doare
Scrisă-n calendar,
Vine ora ca odoare
Să vă las în dar.
 Vine vremea la izvoare
Să ne-ntoarcem iar,
Vine vremea să dăm floare,
Poate fructe iar.
Vine-o vârstă, vine-o veste,
Vine-o vreme, vine-o vamă,
Vine-o voce, vine, cheamă :
Cheamă ziua, cheamă ora,
Cheamă clipa tuturora,
Cheamă, vine, pleacă, este...

Political graffiti

De fiecare dată când trec prin vechiul centru al urbei (zona Fabric, acum – din păcate – arată ca o Cuţaridă mai stilată) zăresc, pe zidurile unor clădiri masive, arătoase şi cândva frumoase: NU VREM SĂ FIM UN NEAM DE LEGIONARI!, PATRIA MEA E ÎNTREAGA LUME şi, la un colţ de stradă, PE AICI, TURMĂ!

Încerc, de fiecare dată, să pun în legătură aceste trei lozinci desenate cu vopsea neagră şi litere bombate pe nişte ziduri în curs de dărăpănare. De la bun început am desluşit un sâmbure elitist (patronizing, ar spune americanii) îndărătul acestor sloganuri. Un fel de triplu strigăt al unui Raskolnikov de secol XX care se crede „deasupra maselor”, care e convins că „deasupra maselor” fiind, poate face orice fără să dea socoteală nimănui. Care crede că are vocaţie pedagogică, de păstor şi ştie să îndrume – el şi numai el – acea massa damnata fără putinţa de a se călăuzi singură, fără bastonaşe de ghidare (deci idioată).

La o privire mai atentă se poate afla, în aceste sentinţe, un surprinzător ecou creştin. Mai întâi, o chemare (involuntară?) la adevărata trăire creştină (în sensul că politizarea mişcării legionare ar fi transformat „legiunea” într-o oaste militară, în vreme ce „oastea Domnului” caută mai degrabă la mărturisirea sacramentală, cu duhul blândeţii, a Evangheliei). OK, neam de legionari nu, dar ce fel de neam atunci? O aspiraţie la universalitate (în sensul dat de Părinţii din vechime şi reformulat – între alţii – de poetul Ioan Alexandru:

Când fiecare suflet pe pământ

Va fi cuprins de sfânta datorie

Că patria începe-n trupul său

Şi creşte-n ceilalţi în armonie

Chiar aşa, chiar „întreaga lume”? Poate doar atunci când ajungem să ne împăcăm cu patria care ne e dată, cu patria care este, cu „turma nevăzătoare” (pe baza dictonului gidean: „Găseşte-l pe Dumnezeu acolo unde te afli sau nu o să-L găseşti niciunde altundeva.”). În fine, încredinţarea că „turma” de neştiutori (de orbi) poate fi (trebuie să fie) „păstorită”, condusă, „salvată”… Întrebarea care se pune: De cine?

P.S. Tripticul de political graffiti este continuat cu încă un slogan: TOŢI DIFERIŢI. TOŢI EGALI. El pare desprins fie din ideologia Revoluţiei Franceze, fie din utopia lui Orwell (în care, ca în orice totalitarism, se adaugă: „unii sunt mai egali decât alţii”), fie – de ce nu? – din paradigma Bisericii, potrivit căreia în Hristos toţi sunt diferiţi şi toţi egali. Lipseşte, şi de astă dată, sistemul de referinţă. Contextul. Ori, se ştie (ne-a atras atenţia şi Constantin Noica): contextul dă textul (înţelesul unui mesaj).

Umbrele strămoşilor uitaţi

Am repetat, cu Theodor, nişte lecţii la Ştiinţe Naturale. Una dintre ele se referea la filtrarea şi decantarea amestecurilor. Şi, lămurind cu el cum stau lucrurile cu aceste procese în sens propriu (fizic), m-am gândit că nu strică să-i spun că ele se regăsesc în vieţile oamenilor şi în sens figurat (metafizic). Bunăoară e important să filtrăm – prin propria gândire – ceea ce auzim sau vedem în jurul nostru. Ca să nu fim luaţi de papagali. (Şi, aş putea adăuga, e nevoie să filtrăm chiar şi ceea ce auzim sau „vedem” în noi – iele, vedenii, fata morgana – ca să nu credem prea lesne ceea ce ni se pare că auzim, vedem etc.) La fel, e bine să lăsăm să se decanteze în noi ceea ce auzim şi vedem. Să nu ne pripim, ci mai ales să ne lămurim.

***

Câte din poveţele pentru copiii noştri vor fi ascultate de ei? Şi dacă nu vor fi (căci s-ar putea să mai fim şi contrazişi, când vor creşte, în anumite privinţe), şti-vom oare să căutăm adevărul, iar nu împlinirea numaidecât a voii noastre (egoiste), în ceea ce-i priveşte? „Testamentul” mamei din Joia Mare (rostit mie cu o gravitate pe care aveam s-o descifrez prea târziu), în drum spre sala de operaţie a fost, pentru ea, o victorie în acest sens. M-a asigurat atunci că, dac-o fi şi-o fi să … (a fost!), este împăcată, pleacă împăcată dincolo căci se gândeşte la noi patru. Şi totuşi, încă nu mă pot bucura de „zestrea” acestor cuvinte…

Pe undeva cred că ne dorim ca fiii noştri şi fiii fiilor noştri să izbândească până la urmă (în cele esenţiale) şi nu doar atâta vreme cât noi, părinţii lor, mai suntem pe pământ. Cred că aşa gândeşte fiecare părinte ce nu şi-a ieşit din fire. Aşa va fi gândit şi mama, astfel că visul ei va fi împlinit abia când noi înşine vom sfârşi împăcaţi, iar noi vom fi împăcaţi atunci când ne vom vedea pruncii pe drumul lor şi tot aşa. Visul unui părinte, iată, nu are cum să fie egoist. E doar un segment din visul omenirii. de fapt, egoismul este o cedare, o formă de slăbiciune, de moliciune faţă de ucigă-l toaca („părintele minciunii”), care pe mulţi a păcălit şi păcăleşte. Astfel, noi cei ce am rămas (dar numai pentru o vreme) să mai facem umbră pământului, suntem vegheaţi cu dragoste de sus, din cer, de ochii mamelor şi taţilor noştri, de ochii bunicilor şi ai tuturor strămoşilor noştri mai mult sau mai puţin uitaţi. Noblesse oblige.

***

La mormântul mamei, toţi patru, în a cincia duminică de la răposarea sa. Mormântul ei, acoperit de coroane ofilite acum, a redeşteptat în mine povestea din Mama şi fiul (Sokurov), din Poveste din Tokyo (Ozu), din Oglinda (Tarkovski). Theodor: „Tata, Buni o să se trezească vreodată din somn?” Nu i-am dat nici un răspuns. I-am spus în schimb că, atunci când ajunge la mormântul ei, poate să-i povestească despre noile piese pe care acum ştie să le cânte la pian. De cum a simţit că e în preajma locului ei de veci şi-a făcut cruce, a sărutat piatra funerară (fără să-l strunim noi), i-a spus lui Buni de noile cântece şi mi-a zis: „Dar Buni mă aude?”

Being loyal

Revăd una din cele mai dragi scene dintr-un film românesc, ever: momentul în care textierul ovrei Ionel (Mircea Albulescu) îi aduce scenariul revistei-bombă pe care directorul de la „Cărăbuş”, Costică Caratase (Toma Caragiu), o pregătea împotriva „hoţilor şi derbedeilor care vor să vândă ţara asta lui Hitler”. Costică o supraveghea pe noua sa descoperire (slujnica din casă) cum interpreta o melodie de muzică uşoară inspirată de melosul popular („Dragu mi-e de casa mea”) când îl zăreşte, în fundul sălii goale şi întunecate, pe prietenul său din război, care – pe frontul din 1918 – îi salvase  viaţa. De cum îl vede aleagră frenetic spre el, bucurându-se ca un copil: „Ionele, mi-ai adus? Ionaşule...” Acesta minte: „Nu ţi-am adus nimic!” Atunci, prietenul său de o viaţă îi vorbeşte de la obraz: „Aşa vă trebuie, mă! Să vă taie, să vă bată, că sunteţi nişte muieri. D-aia se leagă lumea de voi, de ovrei, că sunteţi fricoşi, mă, căcăcioşi, mă!” Ionel dă să plece, fără să scoată un cuvânt. „Ce, ce, ce, te-ai speriat? Mie nu-mi trimet tot soiul de broaşte şi de şobolani morţi? Eu de ce nu mă sperii? ...Du-te! Să nu te mai văd niciodată, niciodată în viaţa asta păcătoasă! Ai înţeles?” Apoi, după o scurtă pauză: „Asta ţi-a fost ţie prietenia: numai la bine. La rău şi la greu salut şi bonjour. Ionele, să-ţi fie ruşine!” În clipa aceea, Ionel schiţează primul gest, tot mut: cu mâna dreaptă se prinde ferm de prietenul său pe care nu l-a trădat. Îi adusese textul şi-l imploră, din priviri, să mai aibă răbdare preţ de o secundă, până scoate din servietă dosarul cu textul promis. Apoi dă din cap, ca şi când i-ar spune, complice, că „vor da de dracu cu revista asta”. În economia filmului, chiar aşa va fi: fiecare din ei va plăti – în felul său – preţul suprem pentru cutezanţa de a ţine piept „sălbaticilor”.

***

Am văzut întâia oară Actorul şi sălbaticii la un cinematograf de cartier („Melodia”). Era prin 1978, la vreo trei ani de la premieră şi la un an după tragicul sfârşit (în cutremurul din 4 martie 1977) al lui Toma Caragiu. Am intrat în sală la o oră de la începerea proiecţiei (filmul începuse cu o oră mai devreme decât ştiusem eu). A fost răvăşitor. L-am revăzut (la „Dacia”) când l-au reluat, cinci ani mai târziu. Din nou mi s-a părut ameţitor. Nu pot uita nici peripeţiile de la două cinematografe periferice – „Muncitoresc” se numeau amândouă, după care urma numele cartierului: Fratelia, respectiv Freidorf. Din sala de la Fratelia, într-o seară de octombrie în care se îndunecase deja, am scăpat printr-o minune de nişte „sălbatici” care ne-au încolţit (pe mine, pe verişoara mea şi pe un coleg de clasă). Între timp l-am tot revăzut, fără să mai reţin de câte ori, unde şi în ce împrejurări. Totuşi, îmi amintesc perfect împrejurările când l-am văzut pentru ultima dată într-un cinematograf („Capitol”): acum vreo cinci ani, în sala care, de atunci, este rezervată exclusiv concertelor simfonice. Eram patru într-o sală de o mie de locuri: eu, Raluca şi doi prieteni de-ai noştri: Oana şi Victor. Acest penibil record de spectatori spune multe despre cât se face, în România, pentru filmul românesc clasic, pentru film şi – largo sensu – pentru cultură. Nu doar cinematografică. Poate de-aceea hipersensibilul personaj jucat de Dan Nuţu în 100 lei şi-a scris pe antebraţ, cu rujul iubitei care l-a trădat, „Plec la oi”. (Iar apoi – comiţând un gest de teribilism extrem – a ales să plece „cu turmele, pe plaiurile sfinte”.)

***

Cu aceeaşi bucurie îi urmăresc şi acum atmosfera creată de scenarist (Titus Popovici), de scenograf (Virgil Moise), de pictoriţa de costume (Tomina), de maestrul coregraf (Cornel Patrichi), de orchestraţia maestrului Sile Dinicu, de melodiile lui Ion Vasilescu şi Mişu Iancu, de muzica originală a lui George Grigoriu, de interpretările tuturor actorilor sub conducerea regizorală a lui Manole Marcus.

Decantări

Răsfoind teancuri de vechi reviste Cinema îmi amintesc de filme, cronici, vedete de altădată şi – pentru câteva clipe – îmi retrăiesc copilăria (adolescenţa). În vara lui 1983 (tocmai terminasem clasa a VIII-a şi am intrat la liceu cu brio) am văzut, de câteva ori chiar, Mult mai de preţ e iubirea (regia: Dan Marcoci) – unul din acele multe filme româneşti „de actualitate” care azi îmi par căldicele, fade şi fără stil (iar stilul, se ştie, defineşte – împreună cu cantitatea de obsesii artistice – o personalitate). Atunci, acel film mi se părea doar agreabil şi, pe undeva, mă regăseam (sau îmi doream să mă regăsesc) în el. Mă cucerise prin candoarea personajului principal (o adolescentă provenită dintr-o familie dezmembrată, ce câştigă o sumă fabuloasă la LOTO şi pleacă de capul ei la Bucureşti) şi, în general, printr-o anume încredere în Puterea şi Biruinţa Binelui în viaţă. În 1983 au rulat la cinema (o, tempora!) şi filme româneşti evergreen (Sfârşitul nopţii, Concurs, Secvenţe, La capătul liniei, Faleze de nisip, Ochi de urs). Pe unele le-am văzut la premieră, despre altele doar citeam prin reviste şi almanahuri, iar la altele aveam să ajung abia peste câţiva ani.

Am revăzut, după aproape 30 de ani (în care aveam să frecventez asiduu cinematecile), Mult mai de preţ e iubirea, şi m-am îngrozit de simplismul lui, de lipsa de expresivitate filmică. De unde se vede că Timpul, Marele Decantor, şi-a spus încă o dată cuvântul. Şi candoarea formidabilă pe care o emanau personajele principale (interpretate de Rodica Negrea, Dinu Manolache, Marian Râlea), şi discreta prezenţă a unor actori consacraţi, ce erau deja nişte personalităţi ale teatrului şi filmului românesc (Valeria Seciu, Leopoldina Bălănuţă), şi muzica electronică scrisă de Vasile Şirli îmi par acum palide, neconvingătoare. Nu pentru că pomeniţii artişti nu erau într-o „pasă bună”, ci fiindcă, aşa cum – critic, argumentat, echilibrat, lucid – arăta un spectator al filmului (într-o savuroasă analiză publicată de revista Cinema în septembrie 1983, semnată Ştefan Mihuţ, şi reprodusă integral în cele ce urmează), regizorului îi lipsea .. stilul:   

„Mi s-a părut că în Mult mai de preţ e iubirea este ceva care nu merge. Într-o clipă am vrut să-i dau dreptate celui care spunea la ieşirea din sală: „Vrăjeală, vezi tu un inginer care să refuze să fie avansat?”. Dar gândindu-mă pe drum, mi-am adus aminte de un coleg de generaţie, actualmente inginer electronist, care preferă să muncească în fabrică decât să fie transferat la un institut de cercetare. În afară de asta, experienţa m-a învăţat că, atunci când vrei să scapi de o fată, refuzi şi comori. Deci chestia asta merge. M-am gândit atunci că suta asta de mii de lei câştigaţi taman la ţanc de fetiţa dornică să ştie ce e cu ea, ar deranja. Dar văzând ce-a făcut cu banii, mi-am adus aminte că şi eu am reîntâlnit o prietenă din adolescenţă, care, singură, şi-a cumpărat un apartament, muncind pe brânci într-o fabrică. În momentul întâlnirii abia de-i ajungeau banii, iar în apartamentul de două camere nu avea decât un pat, iar în bucătărie o masă şi-un scaun. Atunci eu, om însurat, cu copii (vorba aceea, cu greutăţi) mi-am muncit gândul cum s-o ajut băneşte să-şi cumpere măcar un şifonier unde să-şi ţină lucrurile. Deci, dacă eu, care am ajuns la vârsta scepticismului relativ, am fost în stare de aşa ceva, atunci la o adolescentă a mobila casa altuia e normal. Nemaipunând la socoteală că la Loto câştigă cine nu te aştepţi, consider că şi asta merge. Apoi faptul că băiatul ăsta, Victor, nu suportă petrecerile fără rost şi seratele cu invitaţi snobi, îl consider normal, pentru că şi eu sunt la fel. Faptul că un locotenent de miliţie tânăr şi frumos şi deştept aplică un fel de metodă freudiană este reconfortant şi l-am acceptat cu plăcere. Într-un fel, am acceptat cu plăcere întreg filmul care este agreabil iar luate cu de-amănuntul, toate merg. Atunci ce nu merge? Cred că Marcoci conoaşte meserie, este sensibil şi deştept, are tot ce-i trebuie în afară de stil (şi lipsa de stil nu cred că şi-a propus-o premenditat). Dacă ar fi avut stil, în loc de un film agreabil, am fi avut (chiar comedie fiind) un film zguduitor.”

Doar inima mea când plânge...

Am fost cu Theodor la un recital cameral (cu lucrări de Diamandi Gheciu, Mihail Jora, George Enescu şi Alfred Schnittke) susţinut de Alexandru Bota (violă), Roxana Coşereanu (pian) şi Alexandra Guţu (violoncel). S-a meritat.

***

Am revăzut şi prezentat, la Cinemateca B.C.U.T., Nunta de piatră. Secvenţa în care Fefeleaga (Leopoldina Bălănuţă) aprinde lumânări la crucile morţilor ei (soţul şi trei copii) mi s-a părut acum mai sfâşietoare ca niciodată:

De din vale, dinspre hău

Ard patru lumini de său

Şi de-a ploua şi de-o ninge

Nime’ nu le poate stinge

Doar inima mea când plânge

Eu aştept doar a-nturna

Soţul meu de undeva

Eu aştept doar a veni

Pruncii mei de unde-ar fi

Maică, viaţa mea,

Aprinde lumânarea…

După proiecţie, unul dintre spectatori (un bătrânel) găseşte să spună că filmul e exagerat de primitiv şi lipsit de moralitate, că face de ruşine neamul românesc în lume. Că nu este reprezentativ pentru Ardealul pe care-l portretizează, că oamenii din zona unde s-a filmat (Roşia Montană) sunt cu totul altfel…E clar că omul nimerise din greşeală printre noi, cei veniţi să vedem sau să revedem această capodoperă a cinematografiei româneşti – unul din puţinele filme de la noi (dintre cele realizate înainte de 1989, pentru că după 1989 nu se mai pune problema aşa) despre care se poate spune că este „artă, numai artă”. Autorii săi (Dan Piţa, Mircea Veroiu, Iosif Demian, Radu Boruzescu, Helmut Sturmer, Dan Andrei Aldea, Dorin Liviu Zaharia) au văzut în cinematograf – în acelaşi spirit cu autorul Morii cu noroc, Victor Iliu – „cel mai complet mijloc de exprimare artistică”, menit să facă „o cronică a timpului, a întâmplărilor, a oamenilor” şi să fie „documentarul vieţii şi realităţilor româneşti”, iar nu „popularizatorul platitudinilor vodevileşti şi melodramatice, exhibiţionism trivial de prost gust, de imbecilitate”. Filip, care e artist plastic (şi a văzut filmul întâia oară) , a încercat să-i explice cârcotaşului nechemat că viziunea Nunţii de piatră este una iconică. „Dar ştim oare ce înseamnă o viziune iconică?” – a întrebat, din sală, un alt spectator, Pr. Ioan, care a arătat că icoana presupune transfigurare şi închinare. Partea cu închinarea l-a întărâtat pe cârcotaşul puritan şi ne-a trimis numaidecât la porunca decalogului prin care se interzice omului să-şi facă chip cioplit. Devenise clar că aveam de a face cu un spectator nealfabetizat nu doar cinematografic, ci şi eclesial. O minimă cateheză (de îmbisericire a minţii) l-ar fi ajutat să înţeleagă că Biserica a lămurit cu peste douăsprezece veacuri în urmă pretinsa dilemă iconoclastă. Am plecat de la film cu bucuria de a fi participat, alături de vreo douăzeci de cinefili, la proiecţia unui film ce radiază – ca atât de puţine altele realizate în România – duhovnicie şi lumină. Până una-alta, Nunta de piatră este şi el (ca Moara cu noroc, Pădurea spânzuraţilor, Meandre, Reconstituirea, 100 lei, Proba de microfon, Croaziera, Concurs, Secvenţe, Moromeţii) un mărgăritar de mare preţ despre care se ştie încă nedrept de puţin.

***

Într-un vis o văd aievea pe mama. Este a doua oară, cred, când mi se arată în vis după plecarea ei „pe plaiurile sfinte”. Întâia oară am visat-o în Szeged, cu o seară înainte de a ne întoarce acasă. Eram amândoi în apartamentul de pe Intrarea Pandurilor (de care mă leagă multe amintiri din copilărie). O priveam şi ea îmi spune: „Nu observi nimic deosebit la mine?” Mă uit mai atent şi încep să înţeleg minunea: se întrupase, înviase. Şi de astă dată s-a întrupat şi mă grăbesc să o întreb: „Mamă, îţi mai aminteşti de zilele de după operaţie, petrecute la reanimare?” Ea însă mi-a răspuns cam aşa: „Nu-mi amintesc nimic, dar de-acum tu o să-ţi aminteşti de tot ceea ce eu nu-mi mai pot aminti…” Ca şi cum m-ar fi împuternicit să fiu memoria ei, în veşnicie.