Revelion

Ultima noapte din august este – potrivit calendarului bisericesc („pe stil nou”) – un fel de revelion, de chemare la trezire (réveil), de (re)intrare în rânduiala îmbisericirii minţii. Pe 1 Răpciune începe, convenţional, Noul An Bisericesc. Printre cei prăznuiţi la 1 septembrie se numără şi Sfântul Simion Stâlpnicul şi maica sa, Marta.

Despre acest sfânt aflăm, desigur, din hagiografii. Dar şi din filmul „iconoclast” al lui Luis Buñuel, Simón del desierto, străbătut de un neostoit dor după veşnicie, după asceza trădată pe care-o va fi regretat pustnicul teleportat – printr-un truc de montaj – din începutul de Ev Mediu în babilonia veacului XX. Din viaţa trăită întru despătimire spre o existenţă în descompunere şi fără niciun căpătâi, aşa cum ajunge s-o deprindă anahoretul din film după ce a cedat „frumuseţii străine”. De la duhul curăţiei la viaţa învăluită în duhănire şi drăceşti ritmuri dansante. De la chipul tot mai luminos la care a ajuns prin post şi rugăciune, la faţa plictisită şi blazată, la privirea ce vine de nicăieri şi caută spre nicăieri a celui care a pierdut războiul nevăzut: al luptei cu sine.

Mă întreb dacă nu cumva această operă cinematografică (pe care o socotesc alături de  Nazarin şi Viridiana ale aceluiaşi Buñuel de La dolce vita, Giulietta degli spiriti ale lui Fellini şi de mai recentele 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile şi După dealuri ale lui Cristian Mungiu) nu este o formă de mărturisire – neilustrativă, nemoralizatoare, ci în termenii expresivi ai imaginii filmice – a felului în care dezmăţul, agitaţia şi superficialitatea vremurilor noi (luminate de gândirea Iluminismului, iar nu de teofania de pe Tabor) ascund plictis şi silă. 

De aceea, numai cel ce se crede fără de păcat sau fără de „străvedere” (de ochi lăuntric) îl poate considera deşănţat sau cu tendinţe de critică socială. În esenţă, Simon este – asemenea susnumitelor filme de Buñuel, Fellini şi Mungiu – o necruţătoare şi înflăcărată chemare hristică. 

Simon del desierto (un film de Luis Bunuel)

Să avem niţică ... habotnicie

Habotnicie. Cuvânt discreditat - pe bună dreptate - de atâţia şi atâţia zeloşi de-a lungul veacurilor. Nimic mai străin de zelotism şi tipicărie în personajul (pentru că a fost un personaj!) Nicolae Steinhardt – înainte şi după intrarea sa în monahism. Au contraire, am putea spune, căci găsim, în scrierile sale, un duh luminos şi transfigurat de bucuria „veşnic proaspetei apropieri a lui Hristos” care i-a adeverit ce se spune în Faptele Apostolilor, că „mai fericit este a da decât a lua” (Dăruind, vei dobândi se numeşte, de altfel, unul din volumele sale). De aceea, nu mică este mirarea cititorului care descoperă anecdota din Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia.

Nicolae Steinhardt

În primăvara anului 1969, Steinhardt e internat în spital, ca urmare a unui accident de circulaţie. A stat câteva luni în ghips până la piept, iar după ce îşi soate ghipsul are probleme cu mersul: teama obsesivă provocată de câteva încercări nereuşite, dar şi de scepticismul doctorilor care îl avertizează că e posibil, de-acum, să nu mai poată umba fără cârje, îl împiedică să poată folosi cârjele. Este vizitat des de însuşi vecinul său de strană de la schitul Dărvari, „fratele Costică Hr.” – „un om de statură potrivită, cu barba mare, călugărească, istalator de meserie”, „un credincios aprig” la care îi displac însă multe lucruri, între care şi intransigenţa lui talmudică: „cine mănâncă vreodată carne ori bea vin ori merge la spectacole nu se poate mântui”; „liturghia trebuie ascultată în genunchi, toată”; „cine nu poartă barbă ori nu vine duminică după-amiaza la slujba de la Antim înseamnă că nu e creştin adevărat”; „lasă-te de prieteni, de citit cărţi lumeşti”; „dacă eşti ortodox, ce cauţi la biserică la Sf. Anton?” (care este o biserică romano-catolică) ş.a.m.d. Pe lângă aceste străşnicii „în stil de prooroc de nu de cobe”,  acest om „greu de răbdat” are – scrie Steinhardt – „un suflet de aur, o credinţă vie, instinctul dăruirii în cel mai înalt grad şi multe surprinzătoare trăsături naive şi încântătoare”. Când convalescentul Steinhardt îi povesteşte despre starea sufletească jalnică în care se afla, „fratele Costică” devine „mai plin de mânie decât Natan certându-l pe David” şi nu pregetă să-i atragă atenţia că deznădejdea şi frica sunt de la diavol, că e musai să se trezească. Îi arată crucea bisericii din mijlocul curţii, pe care-o poate zări uşor, şi-l povăţuieşte să n-o scape din ochi („cum poate deznădăjdui cineva care se uită la cruce?”), după care „pleacă tunând şi fulgerând”. Auzindu-i mustrările, Steinhardt îi analizează vorbele şi gesturile şi face „asemuiri intelectualiste” în loc să-i fie recunoscător. A doua zi însă – minune! – Steinhardt izbuteşte să facă nişte paşi mărunţi şi prinde curaj. Câteva zile mai târziu, reuşeşte să umble prin tot locul. Şi, mult mai devreme decât credeau medicii, înlocuieşte cârjele cu două bastoane, apoi cu un baston. Spre uimirea medicilor, surorilor şi bolnavilor. 

Veşnic proaspăta apropiere ...

„Numai veşnic proaspetei apropieri a lui Hristos îi datorez că nu cutreier descumpănit - neliniştită făptură noptatică a oraşului (spaţiu proustian de acută vremelnicie) – stăzile pustii de lumea pe care am cunoscut-o cândva, că n-am ajuns să fiu şi eu – cum scrie François Mauriac în Destine – unul din acele cadavre purtate viid e cursul vieţii şi că mi-am dat în sfârşit seama că e adevărat ce se spune în Faptele Apostolilor (20.35), că mai fericit este a da decât a lua.”  Nicolae Steinhardt, Jurnalul Fericirii

Hristos în slavă - icoană ortodoxă de Andrei Rubliov

Paul Slayer Grigoriu despre A LITTLE ROMANCE

"Mi-a mers la inima si A Little Romance – usurel, vag melodramatic, dar cu talc. De fapt, intr-un fel, reteta hollywoodiana se bazeaza pe “ingrediente” care nu sunt deloc rele in sine: un pic de neverosimil, intoarceri de situatie neprevazute, un strop de supranatural si, evident, happy-end. Sa nu aruncam imediat la cos happy-end-ul, doar pentru ca cele mai multe filme care se termina asa sunt proaste. In fond, care e nadejdea crestinului? Ce il face sa “se bucure pururea” (I Tes V, 16), desi e adesea stramtorat, necajit de ale vietii, amenintat de nenorociri si, in plus, mai vede si lumea mergand din rau in mai rau? Tocmai asteptarea acelui happy-end maret care va fi A Doua Venire. Nu ne infatiseaza oare Patericul, dar si viata de zi cu zi, exemple in care neverosimilul devine posibil prin credinta? Si nu e interventia supranaturala a lui Dumnezeu cea care ne scoate din situatii carora nu le mai gasim iesire, ne da solutii care “la oameni sunt cu neputinta”? Problema celor mai multe “super-productii” hollywoodiene nu este ca fac uz de aceste lucruri, ci ca le-au vulgarizat, le-au bagatelizat, le-au injosit. Happy-end-ul s-a transformat, in majoritatea cazurilor, intr-o vulgara satisfactie pamanteasca, uneori de-a dreptul pur trupeasca. Speranta cea mare are scopuri mici, ni se prezinta raiul pe pamant, in fond o serie de paradisuri artificiale care nu sunt decat luciri ale iadului. Aspiratiile si pasiunile sunt reduse la solutii facile si acel “deus ex machina” le permite protagonistilor sa se balaceasca in continuare in glodul lor. Ei bine, A Little Romance foloseste mult din reteta de la Hollywood, dar “smechereste” (in sensul bun – daca se poate asa ceva), fara sa devina tributar si mentalitatii dominante. Pentru ca happy-end-ul nu prea e “clasic”, ci mai degraba dureros, pentru ca melodramaticul se bazeaza totusi pe trairi adanci omenesti, pentru ca neverosimilul e o conventie care subliniaza mai bine metafora. E un strop de candoare – asa, cu neputintele ei si ale vremii noastre – intr-o lume de concupiscenta, atat trupeasca, cat si spirituala. Admirabil personajul jucat de Laurence Olivier, plin de candoare si viclenie in acelasi timp, imi aminteste mai putin de Jean Valjean si mai mult decat orice personaj dickensian din aceeasi familie. Iar Dickens, o spunea si Steinhardt, cu toata melodrama lui, e un ecou al adancului omenesc. In privinta candorii si, de ce nu, a puritatii celor doi (pre)adolescenti, scena cu filmul pornografic mi se pare de mare insemnatate. Pentru ca, in general, fatza de asemenea filme, exista doua tipuri de reactie: fie sunt cei care le gusta si se dedulcesc de pacatul desfranarii si preadesfranarii, fie sunt cei care le resping, dar cu mandrie puritana. Pentru acestia din urma, protagonista unui asemenea film nu poate fi decat o “taratura, o curva nenorocita” sau, cum se spune mai nou, o “zdreanta”. Ei bine, Lauren nu vede asta, ci spune, “e atat de frumoasa, de ce face asta?” In primul rand ea vede frumusetea din om, deci “chipul”, care nu poate fi distrus, nici daca e acoperit de mormane de noroi. Si simte durere pentru pacatul aceleia, nu dorinta “adulta”, “matura” de a o judeca, dorinta ce vine adesea din refularea propriilor vinovatii (cu gandul, cel putin) ale adultilor categorici." (Paul Slayer Grigoriu)

A Little Romance - a film by George Roy Hill

Omenesc, prea omenesc - My Father, My Lord

Câteva zile din viaţa unui rabin, a mai tinerei sale soţii şi a fiului lor unic. Predici, poveţe şi învăţăminte rostite în cadru formal şi informal. O referinţă la dreptul Avraam (care n-a pregetat să-şi sacrifice unicul fiu, pe Isaac, Împăratului nevăzut) devine – într-o zi de vară, pe ţărmul Mării Moarte – pretext (involuntar) pentru o întâmplare ce conţine tâlcul întregii poveşti. Pentru că asta este filmul de debut al regizorului David Volach: un apolog. Însă nu unul livresc, ci construit cu mijloacele filmului contemporan.

Încă de la primele cadre, spectatorul întrevede miza: conflictul dintre literă şi duh, dintre un mod de viaţă articulat pe „semnele legii” (Tora, Pentateuhul lui Moise) şi candoarea întrebărilor de copil (ce crede că şi animalele au suflet, că o poză cu un toboşar nu e idolatrie ce trebuie numaidecât distrusă, că puii de turturică au nevoie de mama lor ş.a.m.d.), dintre condiţia de „fariseu” şi cea de „vameş”. Rabinul pater familias nu  concepe viaţa în afara dogmelor, a moralei potrivit căreia Dumnezeu nu poartă de grija indivizilor din regnul animal şi vegetal, ci rânduie doar soarta omului. A celui „drept” care „Îl slujeşte pe Dumnezeu”. Altfel spus, doar evreul peste care se revarsă această „providenţă particulară” e „scop al întregii Creaţii” şi numai el are dreptul să existe. Existenţa celorlalte făpturi – cuvântătoare sau nu – se justifică în măsura în care îi slujesc „omului Torei”.

Îndreptăţire de sine, judecată, lege, pedeapsă. Mila, „un gând rău deghizat într-unul bun”, nu ocupă niciun loc această ecuaţie a mântuirii gândite contabiliceşte. Cel Preaînalt, aflăm, simte totuşi milă: pentru „distrugerea celui de-al doilea Templu şi pentru surghiunul evreilor – adevărata durere a lumii”. Rabinul cel prea evlavios şi prea cărturar simte şi el milă şi rămâne fără cuvinte atunci când, fără să ştie, ajunge să trăiască povaţa iudeului Saul metamorfozat în Pavel pe drumul Damascului: „Cel căruia i se pare că stă să ia seama să nu cadă”.

Demersul din My Father My Lord (2007), deosebit de sugestiv la nivelul expresiei audio-vizuale şi cu dialoguri minimale, anticipează cumva proiectul temerar al lui Cristian Mungiu, După dealuri (2012). Ambii cineaşti caută nucleul de „omenesc, prea omenesc” din poveste, în timp de religia – fără să fie ilustrată sau contestată în vreun fel – rămâne în fundal. 

Vadim Iusov R.I.P.

Vadim Iusov (20 aprilie 1929 - 23 august 2013) a fost directorul de imagine la primele patru filme ale lui  Andrei Tarkovski.

Compresorul şi vioara (1960)

Copilăria lui Ivan (1961)

Andrei Rubliov (1966)

Solaris (1972)

Descoperirea firescului - CURSA lui Mircea Daneliuc

Un trailer transportă – pe o distanţă de peste 600 km – o piesă-gigant de la locul de fabricaţie până la compania care o solicitase. Doi şoferi prieteni (Mircea Albulescu şi Constantin Diplan) iau cu ei în cabină o tănără (Tora Vasilescu, aici la debut) plecată în căutarea unui iubit dispărut. Personaje aparent banale şi întâmplări ne-senzaţionale ascund semnificaţii şi demonstraţii de subtext nebănuite. „Tot ceea ce urmează se situează sub îndemnul moral de a perfora pojghiţa aparenţelor pentru a descifra mişcările de umanitate esenţială.” (Alice Mănoiu) Mărunţişurile de viaţă din Cursa dau întâmplărilor o „senzaţie imbatabilă de adevăr” (Georgeta Davidescu).

Primele semne ale profesionalizării şi intelectualizării cinematografiei româneşti în ceea ce priveşte filmele „de actualitate” (cu tematică inspirată din „realitatea imediată”, iar nu din epoci premergătoare vremurilor comuniste) au început să apară la începutul anilor 60, prin filmele lui Mircea Săucan (Ţărmul nu are sfârşit, Meandre, 100 lei) şi Lucian Pintilie (Reconstituirea) – opere de scandal, imediat oprite de la distribuţie sau difuzate şi promovate, în cel mai bun caz, cu parcimonie. Apariţia Cursei lui Mircea Daneliuc, în 1975 (când aveau să apară Ilustrate cu flori de câmp şi Filip cel bun, ce surprind alte ipostaze şi tipologii inedite şi „nefotogenice”), marchează un eveniment şi o izbândă. Pentru întâia oară un film românesc „de actualitate”, care polemizează cu cinema-ul îmbâcsit, convenţional, neexpresiv, dar şi cu o serie de conformisme sociale, este lăsat să circule liber în reţeaua cinematografelor din ţară, este elogiat de critici (care îl consideră „cel mai interesant debut regizoral din anii 70) şi iubit de spectatorii mai pretenţioşi, încântaţi de firescul situaţiilor şi al replicilor, de jocul actorilor şi pitorescul imaginii.

Cineast autentic încă de la primul film, Mircea Daneliuc ştie să îmbrace cuvintele în atmosferă, să conducă remarcabil o distribuţie şi să povestească cinematografic. Câteva structuri narative (genericul filmului ce denunţă aparatul de filmat ca măsluitor de adevăruri sau datele personajelor ce formează trio-ul principal) din povestea Cursei sunt reluate (amplificate, rafinate, dezvoltând coordonatele de tip ciné vérité), câţiva ani mai târziu, în  Proba de microfon şi La capătul liniei – alte două momente de referinţă (şi de excepţie fericită) dintr-o cinematografie a „filmului surd în România mută”.

Privind retrospectiv, filmele care susţineau înnoirea limbajului cinematografic din anii 60-70-80 au rămas singulare în producţia acelor timpuri: Mere roşii, Croaziera, Un om în loden, Stop-cadru la masă, Concurs, Faleze de nisip, Sfârşitul nopţii, Secvenţe, Pas în doi - alături de cele amintitle deja. Ele însă au însemnat tot atâţia paşi spre un dialog real cu publicul şi chiar cu producţia cinematografică mondială, fără a reuşi să impună o linie fermă, adevărată, a filmului de actualitate românesc.

Monologul polifonic / Nicolae Steinhardt

Nicolae Steinhardt a rămas o figură singulară deopotrivă în monahismul românesc şi în literatura română a ultimului sfert de secol XX. A fost oricând gata „a se minuna şi bucura în faţa nebănuitelor frumuseţi ale existenţei, prin încrederea în forţele nebiruite ale inteligenţei şi sensibilităţii, prin atenţia neadormită şi lupta necurmată împotriva întunecatelor puteri ale răului, ipocriziei, minciunii, tiraniilor de orice fel, împotriva slăbiciunii şi abdicării de la demnitate” (Virgil Bulat). 

Volumul Monologul polifonic conţine eseuri pe teme literare, impresii de călătorie şi o serie de cronici – nonconformiste – la unele cărţi de poezie şi proză apărute mai ales în anii 80.

 

Format într-o vreme când între cititor şi carte puteau fi şi „relaţii de prietenie şi încredere”, bazate pe „reciprocă deferenţă şi mutuale chemări”, Steinhardt vedea în cărţi „folos” şi „învăţătură”, crucial ajutor în „operaţia de acomodare cu enigmele, ironiile şi asprimile din jur”. Erau cărţi „nepractice, stătătoare sub semnul frumuseţii, bunăvoinţei şi imaginarului” care ofereau multe „lecţii de comportament”, luminând inima şi mintea cititorilor, înţelepţindu-i şi deschizându-le ochii, maturizându-i, însă fără a-i „smulge  brusc şi traumatizant din adolescenţă”, fără a-i „preda cinismului”.

Poeticul – o „dispoziţie de comuniune” (cu mediul înconjurător, cu semenii, cu noosfera, cu misterele) – este pentru Nicolae Steinhardt o „manifestare de gratuitate deplină”. Care sunt „potrivnicii” poeticului? Într-o enumerare aleatorie, sunt pomeniţi: viclenia, sordidul, meschinăria, trivialul, pângărirea, vulgaritatea, deşănţarea, invidia, vrajba, delaţiunea, poalele peste cap, agresivitatea, răutatea, patetismul de contrabandă, melodrama impudică. Altfel spus: tot ce exacerbează „materialul” şi dă importanţă numai „vremelniciei”, socotind-o singura adevărată. Poeticul (sau „Mângâietorul”), care se naşte din real şi-l desăvârşeşte, este o „nostalgie a zidirii complete, a zidirii necoruptă de plăsmuirea unei lumi imposibile” ce „de-a pururi înnoieşte faţa pământului”.

Într-o călătorie la Bruxelles se întâlneşte cu vechiul său prieten Em. N. (Manole din Jurnalul fericirii). Stau faţă în faţă şi se privesc „cu multă bună vrere, totuşi niţel despărţiţi”. Sentimentul înstrăinării îl face să se întrebe dacă şi viaţa oamenilor se desfăşoară ciclic (precum scrie Spengler despre popoare şi civilizaţii), dacă ciclurile – încheindu-se în ele, iremediabil – şterg „urma căilor de acces de la prezent la trecut”. Îşi aminteşte atunci un aforism de Adrian Păunescu: „Corpul unui prieten scufundat în memorie e mai greu decât greutatea dizlocuită de el pe pământ”.

Aşa-zisa operă „dificilă” nu este „inaccesibilă prin ea însăşi”, ci datorită „nevredniciei cititorului (receptorului)”. Poticnelile receptării ei sunt adesea de natură morală (lenea, superficialitatea, meschinăria, nerăbdarea, vulgaritatea cititorului), nu intelectuală. Conflictul adevărat nu se produce între personaje, ci între autor şi cititor. Prejudecăţile,  pudoarea, sfiiciunea, pripa şi suficienţa cititorului sunt tot atâtea oprelişti în calea înţelegerii unei opere de artă. A acelei opere de artă care îşi propune să-l „pregătească pe om pentru moarte”, să-l întoarcă – în chip minunat – către bine. Astfel, „tulburat de o capodoperă, omul începe să audă în sinea sa aceeaşi chemare către adevăr care l-a îmboldit pe artist să-şi făurească opera” (Andrei Tarkovski). De bună seamă că arta, prin  însăşi natura sa este „artificialitate”, „mistificare”, „metalimbaj”. Iar receptorul, chiar dacă ştie că „totu-i numai „facere” (prefacere), artefact, iluzie”, se lasă emoţionat şi „se predă nepregetat iluziei”.

Personajul Guica din Moromeţii vol.1 de Marin Preda este, pentru Steinhardt, „o fiinţă care poate fi comparată cu Iago, ori Richard III”, un „personaj dostoievskian ce coboară direct din Demonii”, „o creaţie aproape desăvârşită (zic aproape deoarece răul e infinit) a Răului în Sine”. Ura de moarte a Guicii e „o ură generală faţă de toţi şi de toate”. Pentru ea, nenorocirea nu-i „izvor de îmblânzire ori resemnare ori deziluzie ori dragoste”, ci „numai temei de facere a răului, de prefacere a acestuia într-un Absolut”.
Într-o vreme când prietenia, încrederea şi fidelitatea sunt puse la grea încercare, Steinhardt găseşte de cuviinţă a atrage atenţia asupra consecinţelor catastrofale ale pactului cu diavolul: „Unica vorbă de nădejde împotriva şantajului (de orice fel) e refuzul, e repetarea vorbelor ducelui de Wellington către ziaristul care-l ameninţa că va tipări nişte scrisori de dragoste pentru duce: publică-le şi du-te naibii.” În acest sens, teatrul lui Ion Luca Caragiale, departe de a-l indigna, i se pare necontaminat de spiritul malefic al totalitarismului. Este înduioşat de „împăcările din piaţa Endependenţei ori din finalul Scrisorii”, semne clare de „nesălbăticie” şi de „neţinere de minte pe veci a răului”, posibile doar într-o lume „de care se-nvredniciseră bunicii noştri poate nu mai buni ca noi dar sigur mai puţin pricepuţi în a preface cuvintele în spaimă şi coşmarurile în realităţi banale”. 

Return to innocence

Recitesc, alături de Theodor (care a ajuns deja în clasa a şasea – cum trece vremea!), D-l Goe. Zice el: „Tata, da’ nu învăţăm decât despre texte cu copii neascultători?” Se gândea şi la Vizită, cealaltă schiţă de I.L. Caragiale al cărei personaj principal este un copil mofturos şi obraznic. A mai vrut să ştie apoi de ce, după atâtea năzbâtii, Goe primeşte ca răsplată pupici, o costisitoare excursie în capitală, „ciucalată”, o beretă nouă şi vorbe de laudă; de ce este „acoperit” de mam’ mare, mamiţica şi tanti Miţa atunci când trage semnalul de alarmă. Unde e pedeapsa? Se poate să te porţi ca el şi să rămâi nepedepsit? ... Ce să-i spui, sau mai bine zis cum să-l faci să înţeleagă că în viaţă toate au un sens şi o cauză, că – într-un final – totul se (răs)plăteşte, că bunătatea este ea însăşi răsplata? Că totul e să rămâi bun şi să gândeşti ce e frumos, până la capăt. „Dar e cineva care nu rămâne bun? Ai întâlnit pe cineva care să nu gândească frumos? Pe cine? Eu cum să ştiu că există aşa ceva dacă nu i-am întâlnit niciodată...” Îl ascult şi-mi amintesc de ţinutul imaginar al cailor înzestraţi cu raţiune din Gulliver, de Simion Stâlpnicul din filmul lui Bunuel (care nu înţelegea ce înseamnă proprietate privată: „Cum adică al meu şi numai al meu”?), de băiatul din Culoarea paradisului de Majid Majidi, de – în fine – băiatul din Sacrificul lui Tarkovski, cu întrebarea sa de la finalul filmului: „La început a fost cuvântul. De ce e aşa, tată?”. Deodată, desluşesc mai clar tâlcul pildei evanghelice prin care Hristos vestea că „unii ca aceştia” – pruncii, adică făpturile care nu ştiu ce este răul, viclenia – vor moşteni cerurile. Că va fi vai de cel care va sminti pe unul dintr-aceştia mici. O-ho! Şi câţi se vor găsi să-i smintească!... Şirul de madame şi domni cu influenţă (ca-n Lanţul slăbiciunilor cel fără de vârstă, ca-n întreg universul caragialesc, ca-n toată comedia umană de ieri şi de azi şi dintotdeauna) e fără de sfârşit ... 

Nădejdea celor fără de nădejde

...Lumea asta-i cum o vezi,

Cealaltă-i cum o crezi

Lumea asta nu-i aşa,

Iar cealaltă-i altceva...

Pe facebook, cineva care face parte din intelighentia, se întreabă ce ar fi de sărbătorit în ziua în care a murit Fecioara Maria. Nu ştiu prea bine dacă întrebarea se voia retorică ori dacă se urmărea pescuirea de răspunsuri care de care mai diverse, cum ar fi: „reîncarnarea” sau, la polul opus, „noi nu spunem că a murit, ci că a adormit”. Un lucru mi se pare clar: într-un fel se văd (simt, pricep, trăiesc) lucrurile în Biserică şi altfel de pe „tuşă” sau în afara cadrului eclezial. Sigur, simpla participare la slujbele Bisericii – mecanică, formalistă, fără bucurie – nu face minuni. Mai e nevoie de ceva. De, poate, căutarea duhului libertăţii („toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos”) şi a dreptei socotinţe, de eliberarea de idoli, iar nu de ateism, pentru că „omul modern este idolatru, nu ateu” (Dostoievski). La modul asumat, conştient, hotărât. Pe de altă parte, tot în Biserică, participând la slujbele ei, deprindem ritmurile unei trăiri liturgice (liturghia de după liturghie), desluşim tainele vieţii şi ale morţii, tainele Doimii (Hristos – Om şi Dumnezeu) şi ale Treimii (Dumnezeu, comuniune de Persoane: Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt). Înţelegem, abia acolo, că lumea asta nu e numai cum o vedem prin solzii care ne-au crescut în privire, că lumea cealaltă este – din fericire – altceva decât am crezut. Şi este aşa abia când ajungem – vai, pentru câteva clipe rare – să avem „duhul umilit, inima înfrântă şi smerită” (Ps. 50). Dar poate că până atunci avem de trecut prin pustia atâtor amărăciuni şi prin mările atâtor deznădejdi. La capătul lor abia se află Cea care – tot de Biserică – este numită Nădejdea-celor-fără-de-nădejde şi ale cărei praznice – Adormirea şi Naşterea – încheie şi, respectiv, încep anul bisericesc. 

Summer Time 2013

poneii de la pensiunea vâlceană

monahul de la schit

discuţiile de taină
discuţiile despre Mircea Săucan şi Richard Oschanitzky

Petre

Gabriela

Ileana & Tudor

lansare de carte: De ce fotografia

Andrei Baciu 

strada Parfumului 

Ionuţ, Alex, Paul Slayer

Nicu

Cărtureşti Verona

librăria Predania

librăria Sophia

doamna Anca, domnul Nae

Piţa on line

Petrovanii

Schimbarea la Faţă

nea Ilie

fini & naşi
doamna Emilia on line

Vama Veche

plaja de la 2 Mai

no Cadbury
 yes Tequila (thanks, Marius aka Bec!)

Iacobii, Mateii şi Florian

fish & vegetable grill

Plaja de Carte

Doboşul

Mareşalul

Lamia

Pitbull on line

Fulger on line

slava de la biserica Grigore Palama
psaltul refugiat de asediul evlaviei îmbâcsite şi sentimentaliste

poliţist – adjectiv – milostiv

taifasurile din Pantelimon

Halimin put

tentaculele podului Basarab

    home, sweet home