Pluguşor

Sfânta Treime - icoană ortodoxă de Andrei Rubliov

un an NOU, 

cu casa - casă,

cu masa - masă

acum şi pururea

şi-n vecii vecilor

sunt cele trei mari provocări 

ce aşteaptă să le dăm răspuns

în anul ce vine...

În prag de sărbători

Naşterea Domnului

"Hristos Se naşte, slăviţi-L!"

The show must go on

Tanabai despre Samansur, la moartea tatălui acestuia, prietenul de o viaţă Cioro: „Feciorii iau locul părinţilor. Feciorii duc neamul mai departe, duc fapta mai departe. Să dea Dumnezeu să ajungă tot aşa cum era şi tatăl său. Şi să meargă mai departe, să se ridice mai sus decît noi cu mintea şi cu priceperea, să-şi făurească fericirea sa şi fericirea altora. Tocmai de aceea suntem noi părinţi, tocmai de aceea dăm naştere feciorilor cu nădejdea că ei vor fi mai buni ca noi. Aici e miezul lucrurilor." (Cinghiz Aitmatov, Adio, Floare-galbenă)

Oglinda (Zerkalo), un film de Andrei Tarkovski

Adevăratul curaj

E-adevărat, suntem – toţi – din acelaşi aluat. „O vastă asemănare ne leagă pe toţi” (Whitman) şi „peste toate o lopată de ţărână se depune” (Eminescu). Acesta este principiul pe care, mai devreme sau mai târziu, îl aflăm cu toţii. Ceea ce ne deosebeşte este numai atitudinea, felul în care îl primim. Cuminţenia cu care îl trăim sau demenţa cu care îl respingem. Aparent, duhurile sunt toate la fel. Şi chiar aşa e: în ceasul pocăinţei noastre (Raskolnikov din Crimă şi pedeapsă, Stavroghin din Demonii, călugărul cosmic din romanul lui Aitmatov, Stigmatul Casandrei) ştim că distrugerea înseamnă autodistrugere.

Calea pe care să mergem e însăşi rânduiala din străbuni lăsată: despătimirea, theosis-ul (în greacă), unirea cu Cel despre care Pr. Dumitru Stăniloae spunea că „nu există ceva mai modern”. Unirea cu El, însă nu substituirea Lui (Nietzsche, Ivan Karamazov, führerii cunoscuţi sau anonimi de toate culorile politice), aşa cum – sugestiv, expresiv, pilduitor – ne este înfăţişată de Tarkovski în Călăuza, prin gestul Scriitorului de a-şi pune pe cap o cunună de spini.

Alexander Soloniţîn (Scriitorul) din Călăuza

Îmbunătăţirea noastră (venirea în fire) nu e basm. Ea chiar e posibilă, dacă organul cu care ne amintim (de copilărie, de exemplu, de părinţi, de vremea când n-am cunoscut încă viclenia) nu s-a atrofiat. Dar această metanoie, deşi accesibilă tuturor, se lasă greu de cucerit. Se ia cu îndelungă silinţă şi presupune curaj. Adevăratul curaj.

Există alb şi există negru. Există o infinitate de nuanţe între ele. Există convenţii şi  autosugestie. Gândul că veşnicia e în faţa noastră pe unii îi sperie. De fapt, poate că nu există nici răutate, nici viclenie, ci doar frică. Poate că iadul însuşi – subiectiv trăit – nu este decât împărăţia fricii. Nu de Bunul Dumnezeu, căruia - săvârşind păcatul suprem al trufiei – ne-am substituit, ci de o himeră. De himera în care am ajuns să trăim atunci când ne e teamă de real, de adevăr, de dragoste. 

Metamorfoză

Nu se poate să nu creşti, o vreme, la umbra cuiva. Să nu te hrăneşti din lumina pe care o vei fi găsit în persoana (învăţătura, lumea) cuiva. Nu se poate să nu ai un învăţător, o călăuză. Sau mai multe. Dacă însă acea călăuză-învăţător se transformă într-un ... mistreţ (sau rinocer), în zadar îl vei întreba despre metamorfoza sa. Nu va înţelege şi te va considera nebun. Tu însă vei continua să îl porţi în gând şi-n inimă. Aşa cum Stalker îl purta în suflet pe Învăţătorul său, devenit Mistreţul. A continuat să-l cinstească pentru că „i-a deschis ochii” şi i-a vorbit de Zonă, de Camera Dorinţelor, de lucrurile esenţiale. Chiar dacă, după aceea, a schimbat ruga pentru aproapele într-o cerere egoistă. Şi a primit nu ceea ce – cu buzele – a cerut (sănătatea, mântuirea cum ar veni, aproapelui), ci tocmai ceea ce, în chip tainic, de nimeni ştiut, purta în inimă (un sac de bani). Iar apoi – căzând în deznădejde extremă, ca Iuda – s-a spânzurat. Călăuza-Stalker însă a continuat să ducă în Zonă pe nefeirciţii pământului. S-a încăpăţînat – sfântă încăpăţânare! – să rămână om până la capăt.

Călăuza şi Scriitorul din Stalker de Andrei Tarkovski

Exotic show

În cartea sa de memorii, Suntem ce sunt amintirile noastre, actorul Marin Moraru spune – între altele – că filmele româneşti ale ultimilor 10-15 ani – care au luat premii importante şi sunt difuzate în festivaluri, cinemateci şi retrospective din întreaga lume – pun pe tapet doar  mizeria şi urâtul. De aceea, crede domnia sa, au succes la publicul occidental: pentru că sunt – pentru spectatorii „din afară” – exotice.

Din capul locului, cred că îndrăgitul actor greşeşte, generalizând. Nu toate filmele româneşti recente „vând” mizerii şi urâţenii şi, oricum, ele nu sunt pe placul chiar tuturor. Nici în „acel Apus” (ori în celelalte puncte cardinale) şi nici acasă. Iar publicul occidental – acela care e interesat şi de world cinema, nu doar de bloc busters made in the USA – nu este chiar atât de nefamiliarizat cu exoticele „petele de culoare” pe care cinematografia românească, prin filmele ei premiate în ultimii ani, le-ar fi transformat în valută forte. Dacă în privinţa mizeriei şi urâtului, actorul are dreptate când e vorba de filmele româneşti din anii 90 (unele din ele participând atunci la competiţii internaţionale, în general fără succes), altfel stau lucrurile cu „exotismul” din filme ca Occident, Moartea domnului Lăzărescu, 432, A fost sau nu a fost?, Poliţist adjectiv, Medalia de onoare, Crulic, Amintiri din Epoca de Aur, După dealuri sau Domestic – pentru a nu aminti decât o parte din izbânzile „noului cinema românesc”. Aşa-zisul exotism care li s-ar putea imputa ţine, din contra, de o anume cuminţenie şi curăţie a privirii, de o viziune regizorală foarte bine articulată şi neresentimenară care ştie să cearnă, să transfigureze „mizeriile” şi „urâtul” (dar şi banalul) din realitatea cotidiană.

Pe de altă parte, lumea din filmele în care a jucat Marin Moraru în ultimii ani (când a apărut „noul val” pe care îl încriminează) nu ar trebui să mai surprindă pe nimeni – în ţară sau, de când s-au deschis frontierele, în lumea largă – prin „exotism” şi „pete de culoare”: Inimă de ţigan, Regina, Aniela, Iubire şi onoare. Toate seriale cu largă audienţă la publicul amator de can-canuri, de senzaţional, de "pete multe, răutăţi şi mici scandale". 

Marin Moraru

Ochiul din vârful degetului

Leopoldina Bălănuţă în Nunta de piatră

Leopoldina Bălănuţă: Ca să ciocănesc pe la uşi nu pot. Pentru că tot Nichita m-a învăţat: "Aş bate cu ungha, până n-aş mai avea unghie, şi cu degetul până când mi s-ar toci, dar a venit la mine orbul, şi mi-a spus: Lasă-şi, frate, unghia-n pace! Dacă ai cumva un ochi în vârful ei, de ce să-l spargi?"

Faleze de nisip, după 30 de ani

Chirurgului Theodor Hristea (Victor Rebengiuc) îi e teamă de real, nu de ireal. Se încăpăţânează să facă numai cum vrea el, fără să dea socoteală la nimeni. Este preocupat  excesiv pentru propria persoană. Are orgoliul – nemăsurat – de a pătrunde în lumea celor influenţi, de a fi mereu premiant. Nesocoteşte tainele – şi totul e o taină. Îi lipseşte un  volant, adică dreapta socotinţă. E însăşi întruchiparea demenţei exacerbate.

Victor Rebengiuc în Faleze de nisip 

La polul opus, Puştiul e smerit cu inima (Gheorghe Visu), nu vrea decât să fie el însuşi. Şi îl sfidează pe doctorul obişnuit doar să câştige. Familia Puştiului este un iad: mama şi-a luat lumea în cap şi a plecat după un gestionar; tatăl e beţiv şi-l terorizează („Să fii supus în faţa mea!”). Fuge de colectiv şi-şi vede de treabă. Tace şi rabdă nedreptatea care i se face (doctorului i se pare că el i-ar fi furat lucrurile de pe plajă, strânge câţiva martori şi-l bagă la închisoare). Şi, mai presus de toate, rămâne om.

Gheorghe Visu în Faleze de nisip

Faleze de nisip – un film interzis la câteva zile după premiera din ianuarie 1983 şi redifuzat începând cu 1990. Un apolog despre devenirea întru fiinţă şi autodistrugere. Despre umanizare şi rinocerizare. Despre strădaniile câtorva de a rămâne oameni într-o lume de lupi. De a nu urla în rând cu ei, cu riscul de a fi sfâşiaţi. Şi, mai ales, un tip de cinema îndrăzneţ, elaborat. O viziune regizorală străbătută de cuminţenie, ce aminteşte de forţa şi insolitul din Concurs – filmul anterior al lui Dan Piţa. Pentru mine, un evergreen. 

Afişul filmului de Klara Tamas

Dumnezeul Prieteniei

La vama # 45/46 sunt copleşit de telefoane, SMS-uri – de aproape şi de departe – şi de o stare de wellness pe care doar în vis, şi doar foarte rar, mi-o imaginam. Viaţa e frumoasă, dar mă gândesc la ce mi-a spus chiar şi azi amicul cu nume de împărat, care crede că iubirea dintre oameni e mai mereu o patimă. Îmi venea să-i răspund că dragostea nu e lucru demodat, că iubirea n-are nici timp, nici chef să moară. Dar am revăzut, cu el şi cu mare bucurie, filmul Faleze de nisip.

Mă cercetez, aşadar, şi mai mult, să nu uit, furat de peisaj, că totu-i trecător şi că veşnică se cade să fie doar slava pentru Cel care ne dă aceste mici-mari bucurii ale vieţii. Care încep şi se termină în ograda proprie, în – cum se spunea odată – bătătură.

La urma urmei, şi acesta este sensul vieţii: să-ţi cultivi şi întreţii bucuriile. Şi prieteniile. Cu ei, cu prietenii din casă şi de la masă, cu prietenii din afara casei, cu prietenii pe care – într-un fel sau altul – ţi i-a furat timpul, trecem dincolo. Pe ei se cade să-i păstrăm şi să-i iubim. Chestie de mentenanţă. Şi de profilaxie împotriva a tot ce e urât, smintit, strâmb şi beteag.

Da, în adâncuri, conştiinţa omului nu poate fi decât tragică. Pentru că ştie că „vine vremea să fim boare, cer şi aer clar” (Romulus Vulpescu) şi nu putem opri în loc timpul în care am fost fericiţi. Dar când, prin fereastra facebookului, primeşti de ziua ta o astfel de epistolă măgulitoare (semnată: Dan Voinea), nu poţi decât să dai – iar – slavă Dumnezeului Prieteniei: 

Acum un sfert de veac, într-o cazarmă din vestul ţării, s-a născut o prietenie. Şi de câte ori îmi amintesc de ea mi se pare ca viaţa s-a străduit să dea sens chiar şi unui stagiu militar. 
N-am găsit nici un motiv pentru care celălalt recrut să fi găsit în mine un prieten. Mi se părea (ca şi acum) că nu am nimic de oferit unui om dăruit cu toate, inteligenţă, spirit, echilibru, generozitate. Şi atunci de ciudă mi-am dorit să-l fur de toate câte are şi câte mai ascunde încă. Nu numai că nu s-a opus dar mi-a şi dat o mână de ajutor în aşa fel încât să pot strânge repede şi fără să mă vadă nimeni. 
Asta face de 25 de ani fără să audă de la mine măcar un mulţumesc. Şi asta face cu toţi cei care îi ascultă cursurile în fiecare zi la şcoală. Pentru că între timp recrutul a devenit pedagog. Şi ca orice pedagog, are de fiecare dată un repetent în fundul clasei care-I deranjează la ore. El nu ştie că, de fapt, repetentul zgomotos sunt eu şi briceagul cu care m-am hotărât ingrat, ca orice hoţ, să stric definitiv băncile tuturor şcolilor la care a predat. Am scrijelit ilizibil mereu acelaşi lucru, ceva din cale-afară de stupid, cred, pentru că era în engleză, singurul lucru care nu m-a învăţat. Trebuie să fi fost titlul unui film… “To Sir, with Love”.

Iertare (autor: Dan Voinea)

Poveste de aur

Ce anume, adesea mă întreb, poate să vindece sufletul omului sfâşiat de nelinişti existenţiale, înfricoşat de gândul morţii veşnice, de pustiul singurătăţii? Ce anume îl poate ţine în viaţă? Cei necontaminaţi de spiritul negustoresc vor spune că iubirea. Dar ce anume, atunci, îl face pe om să reunoască iubirea, s-o primească, s-o dorească, să caute să se hrănească cu ea, s-o înmulţească iar nu s-o risipească? Îmi amintesc dialogul dintre Lauren şi Daniel din filmul A Little Romance, doi adolescenţi atipici, extrem de sensibili, într-o lume ca o junglă pe asfalt, cu totul ostilă curăţiei lor. Schimbul lor de replici are loc după ce ies aproape în goană dintr-o sală de cinema în care se proiecta un film porno:

Daniel (care încearcă să se scuze pentru scurtele cadre pe care, din încăpăţânarea şi teribilismul lui, le văzuseră): - Dragostea nu e aşa. E cu totul altceva...Aceea nu e dragoste.

Lauren: - Mă gândeam că, poate cu foarte mulţi ani în  urmă, pe timpul faraonilor sau a lui Louis al XIII-lea, exista cineva perfect pentru mine. Dacă te gândeşti că sentimentele  de iubire încep pe la virsta de 10 ani şi dacă ajungi să trăieşti, să zicem, până la 70 de ani,  ei bine, timpul e cam limitat. Pentru că ce şanse ar fi ca el să fie în viaţă în exact perioada în care trăieşti şi tu?

Daniel: - Şi eu m-am gândit la fel. Adică, chiar dacă fi trăi în zilele noastre, dacă femeia perfectă pentru mine ar locui în India sau în California sau în Brazilia? Ce şanse aş avea  să o întâlnesc, câtă vreme eu locuiesc în suburbia pariziană La Garenne?  

A Little Romance (un film de George Roy Hill, 1979)

Există, în povestirea Plopşorul meu cu băsmăluţă roşie (cunoscută şi ca Defileul, apărută în volumul Cântecul stepei, cântecul munţilor) de Cinghiz Aitmatov, o astfel de întâlnire. A fost de ajuns o clipă de neghiobie din partea bărbatului ca această scurtă întâlnire (povestea a ţinut, totuşi vreo doi-trei ani) să devină o simplă amintire. Florin Bogardo: „S-alunge iubirea cea mare / Chiar şi o boare ar putea / De-ajuns s-o găsească obosită, plictisită / În clipa grea / Iubirea se cere păzită / De oarba ispită, de fumul rebel / Păzită cu zel, cu săbii de-oţel / Şi de ea şi de el, la fel”. Altundeva, în scrierile aceluiaşi Aitmatov, acea clipă fatală este evitată – vezi O zi mai lungă decât veacul. Dacă iubirea este – şi e bine să rămână aşa – o taină şi un dar (cel mai de preţ, neînlocuit decât de sinele său), un lucru e clar, ne spune tot Aitmatov: firea omului căutătoare a desăvârşirii, este predispusă la grave rătăciri, fiind adesea vrăjmaşă sieşi. În aceste condiţii, numai printr-o minune mai găsim „bibeloul de porţelan” pe-aceeaşi etajeră pe care l-am lăsat acum un an. Iar minunea care îl păstrează atâta timp, nespart şi neprăfuit, este acel „Suflet Caritabil”. Lui i se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea.  

"Cei ctitori jupuiţi de vii..."

Întâmplător sau nu, în preajma zilei naţionale a României din anul 2013, am răsfoit un volum de interviuri luate de Eugenia Vodă (Scurte intâlniri). M-am oprit la mărturia regizorului român care a făcut filme în fosta URSS, mai exact în RSS Moldovenească: Emil Loteanu. Unul din ele, Şatra (cu o interpretare actoricească şi o muzică pitorească), a ajuns şi în România, unde – la mijlocul anilor 70 – a devenit hit. Loteanu afirma atunci (prin 1990, când a dat interviul) ceva ce ţine, cred, de cel mai elementar bun simţ: „Orice suprasolicitare a ideii de naţionalitate duce la suprasaturare, se întoarce împotriva ideii însăşi...Camus spunea: îmi iubesc prea mult patria pentru a fi naţionalist...Absolut! Patria este o categorie intimă şi nu trebuie bătută darabana la un nivel elementar, tentant şi ieftin. (...) Importante nu sunt vorbele, important e ca seva care curge în arborele tău genealogic să fie seva poporului tău. Acest sentiment se formează în familie, într-o tradiţie de respect pentru ai tăi, pentru cei din jur. (...) S-au pierdut lucruri simple şi mari, ăsta e adevărul.”

Şatra (un film de Emil Loteanu)

Loteanu vorbea despre „suprasolicitare”, iar Nicolae Steinhardt, tot prin anii 70, le atrăgea atenţia poeţilor Ioan Alexandru şi Adrian Păunescu să evite instituţionalizarea sentimentelor patriotice. Între timp, şi unul şi celălalt din cei vizaţi, avea să se instituţionalizeze, în felul său. Tot pe atunci, în magazinele de discuri din România avea să apară – ca o cometă, pentru că a fost repede retras de pe piaţă – LP-ul Basorelief. În prag de sărbători – de Sfântul Andrei, de 1 Decembrie, de Sfântul Nicolae, de Praznicul Naşterii Domnului – mă gândesc mereu la acest „poem pop” (după cum scrie pe coperta vinilului). Înălţător şi tulburător, pe versuri de Ioan Alexandru şi pe muzica lui Adrian Enescu, Basorelief este pe cât de insolit, pe atât de necunoscut. Înainte să se „instituţionalizeze”, Ioan Alexandru făurea astfel de imagini poetice:

îl văd pe cântăreţ în zori de zi cum îşi aprinde lampa de la stele

într-un potir de argint sufletul său e dus în slăvi şi ţine loc de ele
crinii răsar în răsărit din nou, e pregătit pământul de primire

întâii vestitori albaştri au sosit cu aripi mari pe ţară în oştire
poiana ţine-n braţe pe talgere de fum ştergarele luminii într-o dungă

pământul este o cădelniţă-n amurg când oile se limpezesc în strungă

veşnică amintire celor ce au iubit neprihăniţi senini până la moarte

căci din adâncurile bunului pământ iubirea-nvârte lumea mai departe

ne-am îmbrăcat curat de sărbători, gura ni-e numai imne şi slăvire

pace în cer şi pace între oameni în tot şi toate pace, slavă ţie
în focu-ncins din bucuria ta s-au luminat puterile din jur

şi-n loc de fiare s-au făcut popoare

din vorbe ce sunt ne-om clădi graiuri

acum e linişte peste păduri de-acum e graiul lui, al meu

când povestim e graiul de departe şi oamenii-l ascultă îmbrăcaţi

în slava lor de foc de după moarte

captele lor în univers, bărbaţi-nchişi în gorunii din porţi

de mii de ani se străduie să iasă

pe sângele lor tainic se trudesc să-mpingă-n cer corabia din casă

acum e linişte peste păduri, un râu subţire picură din munţi

cu zvon de clopoţei şi oseminte

acolo sus e neamul meu plecat cu turmele pe plaiurile sfinte

de bună seamă că s-ar cuveni să-i strig pe toţi strămoşii mei pe nume

cei ctitori jupuiţi de vii, ostaşi martiri cu feţe cuvioase

oriunde intră plugul în pământ dai de un scut şi-o patrie de oase

când fiecare suflet pe pământ va fi cuprins de sfânta datorie

că patria începe-n trupul său şi creşte-n ceilalţi în armonie

Nunta de piatră (segmentul Fefeleaga - regia Mircea Veroiu, imaginea Iosif Demian)

Ca de obicei, după 1990, decembrie e luna marilor crăpelniţe, cu suprasolicitări de „Lerui-ler”, cu revizitarea „epopeii naţionale” şi a popularelor comedii sau filme de aventuri autohtone. Totuşi, ceea ce aduce bucurie sufletului însetat de armonie (cu sine, cu ceilalţi) sunt tocmai acele „categorii intime” ale identităţii de neam ce ţin de taină – cărţi, muzici, reprezentări plastice, spectacole de teatru sau film etc. – şi nu „bat darabana la un nivel elementar, tentant şi ieftin”. Mă gândesc – iar – la Ţiganiada, la Craii lui Mateiu, la Pseudokinegetikos, la Eminescu şi Blaga, la Caragiale şi Noica, la Sebastian şi Nicolae Steinhardt. La filme: Viaţa nu iartă, Moara cu noroc şi Moromeţii, Pădurea spânzuraţilor Meandre, Reconstituirea şi Nunta de piatră, 100 lei şi Cursa, Proba de microfon, Croaziera şi La capătul liniei, Secvenţe, Concurs şi O lacrimă de fată, La Dreptate în lanţuri şi Pas în doi sau Faleze de nisip. La A fost sau nu a fost şi Lăzărescu. La După dealuri de Cristian Mungiu, acest poem cinematografic de autor în care fiecare vede ceea ce caută şi ceea ce vrea să vadă.

După dealuri (un film de Cristian Mungiu, imaginea Oleg Mutu)

Sunt apoi „ostaşii martiri cu feţe cuvioase” care au murit „răniţi din dragoste de viaţă” – martirii închisorilor comuniste. În chip nevăzut, ne sunt alături – acum şi mereu. Unul din ei, de care – mărturisesc cu ruşine – n-am auzit până deunăzi, este şi George Manu, rectorul din Zarca Aiudului. Pe coperta DVD-ului (primit în dar de la dl. Nicolae Mărgineanu, autorul documentarului cu acelaşi titlu) se poate citi: „George Manu, un strălucit fizician, este condamnat în 1948 de instanţele comuniste la muncă silnică pe viaţă  şi întemniţat la Aiud. Aici va deveni un izvor nesecat de cunoştinţe pentru ceilalţi deţinuţi, pe care îi ajută să supravieţuiască sumbrului univers concentraţionar prin refugiul în lumea cunoaşterii...Moare în temniţă şi trupul îi este aruncat la groapa comună din Râpa Robilor, dar figura lui luminoasă rămâne vie în memoria tuturor celor care îl numeau, cu dragoste şi respect, „profesorul”. A fost un eminent savant, un mare iubitor de oameni şi de ţară, un admirabil caracter...”

Probabil că, în toată babilonia asta orchestrată în amănunt de arhitecţii acestei brave new world în care trăim, salvarea o aflăm în Frumuseşe. Şi în Ruşine. În ruşinea că am uitat, ori nici nu ne-am învrednicit să aflăm, de existenţa atâtor „ctitori jupuiţi de vii” din care acum, „oriunde intră plugul în pământ”, a rămas doar „o patrie de oase”...

Icoana Sf. Andrei, ocrotitorul României

Spectatorul preferat

"Un inginer din Craiova, nu l-am văzut niciodată, dar mi-a scris o scrisoare în care îmi povesteşte cum interpretarea mea din Poveste din Irkutsk (pe scena craioveană), l-a convins să se împace cu femeia pe care o părăsise... Dintre toţi spectatorii mei, îl iubesc cel mai mult. M-a liniştit în privinţa utilităţii meseriei mele."
Rodica Tapalagă
1982

Rodica Tapalagă (alături de Victor Rebengiuc) în Tănase Scatiu

Tarkovski meets Aitmatov

"Fiecare astronaut care s-a intors vreodata din spatiul cosmic este martorul marelui miracol care este viata pe acest pamant.Tot ce tine de stiinta conspira pentru a scoate barbati si femei in spatiu, insa atunci cand acestia se intorc pe pamant incepe adevaratul miracol. Ei vad planeta suspendata in vastitatea spatiului, continentele ei si norii luminosi intr-un univers de nepatruns, viata atarnand cu totul de niste fire de posibilitate invizibile. Profesia lor ii duce spre realizari de inaltimi cosmice si totusi a fi inapoi pe pamant este ceea ce ii ingenunchiaza." - cuvintele unui psiholog, via Ligia Nedelcu (psiholog), prin facebook.

Solyaris (un film de Andrei Tarkovski, 1972)

Textul de mai sus este şi un breviar pentru Solyarisull tarkovskian. "Omul are nevoie de om", "Nu dorim să cucerim spaţiul extraterestru, ci doar să extindem civilizaţia pământeană dincolo de Pământ" sunt două din replicile-cheie din acel film. Iar biblioteca de pe staţia "Solyaris", la fel ca încăperile din vila tatălui lui Kris de pe Pământ, sunt un depozitar de esenţe ale culturii şi civilizaţiei omeneşti: busturi ale filosofilor antici, Breughel, Bach, Cervantes, Troiţa lui Rubliov, trimiteri la Dostoievski, Tolstoi ş.a. Şi ce altceva este întoarcerea acasă, pe Pământ, a lui Kris, dacă nu o îngenunchiere? Nu doar în faţa tatălui, ci şi în faţa întregului tezaur de frumuseţe şi măreţie a gândirii omeneşti din totdeauna. Frumuseţe - spune Dostoievski - mântuitoare. Aşa cum, adaugă Kris din Solyaris, "ruşinea va salva omenirea". Ce altceva sunt scrierile lui Cinghiz Aitmatov (O zi mai lungă decât veacul, Stigmatul Casandrei) dacă nu o grăire (în deşert?) despre mărgăritarele de mare preţ al fiinţei numite om, pe care - în goana sa lacomă după satisfacerea propriilor plăceri - bipedul înzestrat cu raţiune le pârjoleşte ori le nesocoteşte, aşa cum - fără milă şi păreri de rău - lichidează întregi specii de animale?

Un petec de cer pentru Temistocle Popa

Unul din primele filme româneşti care mi-au bucurat mult copilăria de cinefil a fost Eu, tu şi Ovidiu. O comedie muzicală cu câţiva actori simpatici, dar şi o serie de şuşe foarte reprezentiative pentru ceea ce se numeşte (înainte şi după 1989) „comedia cinematografică românescă”, filmul lui Geo Saizescu se adresează unui public obişnuit să i se servească pe tavă poante, înţelesuri şi fapte. Recunosc: încă mă mai trezesc fredonând unele cântece din coloana sonoră, între care şi „Oare cine eşti tu?” – muzica: Temistocle Popa; interpreţi: Florin Piersic şi Violeta Andrei; versuri: Flavia Buref.

Eu, tu şi ... Ovidiu 

Incomparabil mai rafinat, mai evergreen, debordând de fantezie inteligent construită, îmi pare (acum, la peste 30 de ani distanţă), musicalul Ma-ma, în care teme muzicale de Temistocle Popa şi Gérard Bourgeois, rafinat orchestrate de Jean Claude Dequeant (care e şi dirijor), fac din opera pop-rock a Elisabetei Bostan un veritabil Rock’n’roll Wolf (care e şi titlul în engleză al acestei superproducţii internaţionale). Nu sună rău nici armoniile sale elegiace din Singurătatea florilor (un film cu Radu Beligan şi Toma Caragiu), interpretate de formaţia lui Ion Cristinou, „Perpetuum Mobile”.

Ma-ma

Temistocle Popa (26 iunie 1921 – 26 noiembrie 2013) a fost şi unul din popularii creatori de şlagăre de muzică uşoară, de melodii accesibile şi versuri oarecum simpliste, vreme de aproape 30 de ani. Uneori însă, nu aş putea să explic de ce şi cum a fost posibil, hit-urile sale deveneau (cu aportul esenţial al orchestratorilor de excepţie de talia lui Richard Oschanitzsky, al interpreţilor şi textierilor) mici mărgăritare, străbătute de emoţie şi poezie. Aşa au fost, de-a lungul anilor, Trecea fanfara militară, În rândul patru, Două viori, Cu cine semeni dumneata? Un petec de cer, Şoape de iubire, Iubite!, cântate de voci renumite, ca: Dan Spătrau, Doina Badea, Aurelian Andreescu, Pompilia Stoian, Anda Călugăreanu, Angela Similea, Mirabela Dauer.

Temistocle Popa

Nu am fost, mărturisesc, un fan al muzicii lui Temistocle Popa. Dar îi păstrez o duioasă amintire pentru momentele muzicale de excelenţă pomenite mai sus. Şi mai cu seamă datorită twistului Să ştii, măicuţa mea pe versuri de Eugen Mirea. Acolo, melodia, vocea şi versurile dau expresie unei rugi fieşti, plină de recunoştinţă (târzie?), pentru mama ce devenise  „o icoană în fiecare gând”. Într-un sfârşit de noiembrie, Temistocle Popa a plecat „acolo unde nu este nici întristare, nici suspin” ca să o reîntâlnească.

Parcă te văd cum vegheai mereu,

Să alungi răul din drumul meu.

Azi înţeleg, azi înţeleg

Tot ce nu înţelegeam altădată, când te necăjeam.

Să ştii, măicuţa mea, 

Că port icoana ta, 

În fiecare gând, 

Oriunde şi oricând, 

Te-aud cum îmi cântai, 

Te văd cum îmi zâmbeai, 

Şi-ţi văd şi lacrima din ochi

Când uneori mă dojeneai

Aş vrea să mă mai cerţi, 

Aş vrea să mă mai ierţi, 

Şi-n mângâierea ta,

Să-ţi simt iar dragostea.

Să-mi pară că îmi eşti

Şi azi alăturea, 

Şi să m-auzi că-ţi mulţumesc, maicuţa mea.

Şi să m-auzi că-ţi mulţumesc, maicuţa mea...

Cu sufletul într-un potir de argint - Cobzality

De la o vreme sunt, recunosc, ademenit de literatura lui Cinghiz Aitmatov – cel mai de seamă scriitor kirghiz şi unul din prozatorii de frunte ai veacului trecut. Scrierile sale au ca temă centrală recursul la memorie (individuală şi colectivă), la cercetarea şi păstrarea identităţii culturale în condiţiile diverselor forme organizate de spălare a creierilor. „Cântecele din bătrîni – spune un personaj din O zi mai lungă decât veacul (capodopera sa) – nu ştiu cum, parcă-ţi merg drept la inimă, robindu-ţi gîndurile”.

Drept la inimă, robindu-mi gândurile şi emoţiile, mi-a mers şi concertul extraordinar susţinut de formaţia „Cobzality” pe scena Filarmonicii „Banatul” din Timişoara. Teme şi motive dintr-o sumedenie de îndrăgite cântece din bătrâni sunt prelucrate de cei cinci membri ai trupei (Robert Magheţi, Florin Romaşcu, Sebastian Burneci, Bianca Purcărea, Cristi Moroianu) cu sunete de percuţie, trompetă, caval, harpă, nai şi synthesizer. Câţiva invitaţi speciali (Dorin Cuibaru – clarinet, instrumente tradiţionale de suflat; Horea Crişovan – guitars; Adriana Haiduc, Geanina Buzgar, Cornel Igna – tulnic), împreună cu Orchestra de Cameră a Filarmonicii (dirijor şi orchestrator: Simona Strungaru), au ţesut o plajă sonoră de tip fusion: world-music, electro, etno-jazz. Combinaţiile lor de tip jazz-pop-simfonic mi-au amintit de melosul irlandez topit în armonii simfonice de Mícheál Ó Súilleabháin, de sound-ul Pink Floyd, dar şi de proiectele muzicale de la noi, marca Stepan Project (Sensul vieţii, Undeva în Europa, Lumina).

Pe Robert Magheţi (ex-„Sistem”, împreună cu Florin Romaşcu) îl ştiu de acum aproape două decenii, când l-am urmărit pe scena Liceului de Muzică din Timişoara, alături de alţi colegi de-ai săi muzicieni. Din recitalul lor de percuţie de atunci nu a lipsit electrizanta piesă a lui Nicolae Brânduş, Ritmodia. Aveam o jumătate de normă de profesor de engleză (primul meu an în învăţământ, ca dascăl) chiar la clasa lui Robert. Organizam, în acei ani, o cinematecă în urbe şi ţin minte că l-am invitat, alături de alţi colegi de-ai săi muzicieni (în devenire), să vadă – într-o sală arhiplină – The Doors, filmul lui Oliver Stone. I-am urmărit apoi evoluţia în „Sistem”. Dar şi mai mult mă bucură, acum, căutările sale întru descoperirea sinelui prin descoperirea credinţei şi a recunoştinţei faţă de ceva ce sufletul şi nu mintea (în orice caz, nu mintea fără memorie) poate explica (iar mintea îmbisericită nu mai simte nevoia să le explice).

Căutările lui Robert, aveam să descopăr, nu sunt singulare. În scurtele sale comentarii ce prefaţau unele piese, colegul său Florin Romaşcu vorbea despre nevoia omului de a afla un echilibru (sau dreapta socotinţă) în toate, de a lega muzica de viaţă, cele văzute de cele nevăzute (dar nu mai puţin reale). De a înţelege, până la urmă, că exacerbarea ego-ului celui care – artist sau nu – se crede autosuficient, striveşte orice legătură cu sursa originară a talentului, a darului pe care l-ai primit spre a-l înmulţi.

Cântările celor de la „Cobzality” mi-au amintit de versurile lui Ioan Alexandru: „îl văd pe cântăreţ în zori de zi / cum îşi aprinde lampa de la stele / într-un potir de argint sufletul său / e dus în slăvi şi ţine loc de ele”. Una din piese, Duminică dimineaţă, poartă semnele datinii vechi de 2000 de ani de a merge, în a opta zi a săptămânii, la biserică. „Doar asta nu s-a schimbat în aceste vremuri schimbătoare” – a mai spus Florin Romaşcu. Focul încins de colindurile (dar şi baladele, doinele şi cântecele populare, lăutăreşti) prelucrate cu sensibilitatea şi rafinamentul artistului de la începutul mileniului trei, pare că e rupt din bucuria, răsfrântă asupra „puterilor din jur”, ce preschimbă fiarele în popoare. 

Religie şi muci

Printr-una din ferestrele facebook-ului îmi soseşte, de la un prieten virtual, acest mesaj destinat tuturor de pe wall-ul comun: „Mi-aş face o spovedanie. Oare se poate on-line?” Cu numai câteva zile înainte, o elevă de-a mea îmi spusese tam-nisam, în timpul orei: „Peste două zile mă duc să mă spovedesc întâia oară.” Dacă mărturia liceenei avea o anume nevinovăţie amestecată cu emoţia apropierii de un asemenea moment nou pentru ea (i-am atras atenţia că despre astfel de lucruri se vorbeşte încet, nu în gura mare), cuvintele amicului de fb, care e – scrie el, autoironic – „muci cu religia”, mascau uluire şi nemulţumire. Pricina? Un portal care „accesibiliza” mărturisirea de taină, care se cuvine să se petreacă faţă către faţă, necum prin internetul neutru, artificial şi mecanicizat.

Gestul unor preoţi de a-şi face „platformă on-line pentru binecuvântare” îl face pe amicul meu să pună serios la îndoială (încă o dată?) credibilitatea BOR, de vreme ce – alături de „hoţii” şi alte matrapazlâcuri – tolerează asemenea „specimene”. Unde e, se întreabă el revoltat, „legătura spirituală on-line între Dumnezeu şi robul său”? Concluzia: „De ce să mă mai duc la biserică? Fac vreun păcat dacă am să am credinţa mea neştiută de cineva? Poate aruncă cineva primul cu piatra?”

Ce să înţeleg de aici? – m-am gândit şi răs-gândit. Cât e de anevoios să ajungi, prin spovedanie, la „făptura cea nouă”, am văzut relativ recent în extra-ordinarul opus cinematografic al lui Cristian Mungiu, După dealuri. M-am bucurat, totuşi, de un comentariu: „De obicei e bine să nu glumim cu astea...Nu ne obligă nimeni să credem dar nici să luăm acest lucru în glumă nu e indicat”.  În cele din urmă mi-am spus că  „inima” (sau „crucea”) sus-pomenitei postări se află în scurta şi curpinzătoarea autocaracterizare a celui ce a trimis-o: „sunt muci cu religia”. Poate că acest indiciu e chiar temelia înţelegerii. Nenorocirea e că cei mai mulţi neglijează acest detaliu şi, cu mucii la nas, pălăvrăgesc în continuare vrute şi nevrute. Îndepărtarea lor este cel mai simplu şi firesc gest de igienă. Şi nu înseamnă acoperirea şi muşamalizarea celor ce „updatează” şi „modernizează” – din „interior” şi cu „binecuvântare” – o rânduiala de veacuri a Bisericii pe care, crezând că o reformează, nu reuşesc decât să o deformeze. Vindecarea de „muci” (care în niciun caz nu se face cu aruncarea de pietre) presupune, cred, o anume îndrăzneală: curajul de a face altfel decât voia proprie. De a  recunoaşte că ai nevoie de călăuzire. De a voi să asculţi adevărul chiar şi din gura unui păcătos. De a te înhăma la această împreună-lucrare, pentru că tămăduirea de „muci” şi de atâtea prejudecăţi (autosuficienţa fiind una din cele mai vătămătoare) nu se face nici cu politica struţului şi nici prin repetarea papagalicească a unor idei şi poveţe primite de-a gata. Presupune un spirit treaz, pregătit să discearnă, să cerceteze, să fie – în fine – el însuşi. Aceasta este calea cea strâmtă pe care, deşi sunt toţi chemaţi, apucă să înainteze întru desăvârşire doar câţiva.

Internetul este, nu o dată, capabil de farse. Nu e exclus ca autorii paginilor de spovedanie on-line să fie nişte şarlatani (n-ar fi nici primii, nici ultimii) care să nu fi primit nicio binecuvântare. Până una-alta, fiecare găseşte şi înţelege pe măsura căutărilor sale, pe măsura exigenţelor sale – cu propriul sine, în primul rând. Ce găseşte? Fie o oază de duhovnicie şi de frumuseţe liturgică din aceea care „izbăveşte omenirea” (Dostoievski), fie duhovnici virtuali (sau în carne şi oase) care încearcă să profite de naivitatea celor cu „mucii” de la nas neşterşi la timp, din lene sau din nepăsare. Legea cererii şi ofertei funcţionează şi în plan duhovnicesc, pentru că „fiecare tot ce vrea obţine, dar ce vrea cu adevărat, nu ce spune că i-ar plăcea să aibă; ceea ce se obţine cu neprecupeţit sacrificiu, cu nedezminţită încăpăţânare, înfruntând lenea, nestăruind asupra scrupulelor” (Nicolae Steinhardt).

Cadru din După dealuri de Cristian Mungiu, cu Cristina Flutur şi Valeriu Andriuţă

Viul cinema românesc

Noul şi vechiul sunt antipozi evergreen pentru comentatori, critici, istorici, teoreticieni ai artei etc. Într-un anume sens, noul (a nu se confunda cu ceea ce este actual şi la modă, la un moment dat) nu are vârstă şi este însăşi calea spre viaţă, spre adevărul artistic ce transfigurează (nu ilustrează!) realitatea. Iar ceea ce este vechi nu a fost, cu adevărat, niciodată nou. 

Sintagma „noul cinematograf românesc” se referă, stricto sensu, la filmele emblematice (multe câştigătoare ale unor importante premii internaţionale, prezente în competiţii, retrospective, gale, cinemateci din toată lumea) realizate începând cu anul 2000. Largo sensu, o serie de filme româneşti experimentale, inovatoare sub raport formal şi tematic au fost etichetate, de-a lungul anilor, drept „nou cinema” în raport cu filmele (cenuşii, stupide, convenţionale şi mult mai numeroase cantitativ) tributare şabloanelor ideologice din epocă ori, cum se întâmpla adesea, unei viziuni regizorale (sub)mediocre.

Insolite şi preocupate să găsească formule noi de limbaj cinematografic aveau să fie şi o seamă de opere dinainte de 1990 (unele din ele, datorită interdicţiilor de difuzare sau difuzării parcimonioase, sunt şi acum puţin sau deloc cunoscute chiar de cei avizaţi) ale lui Mircea Săucan (Casa de pe strada noastră, Ţărmul nu are sfârşit, Meandre, 100 lei), Iulian Mihu şi Manole Marcus (Viaţa nu iartă), Liviu Ciulei (Pădurea spânzuraţilor), Lucian Pintilie (Duminică la ora 6, Reconstituirea), Mircea Mureşan (Răscoala), Dan Piţa şi Mircea Veroiu (Nunta de piatră, Duhul aurului), Radu Gabrea (Dincolo de nisipuri), Dan Piţa (Filip cel bun, Concurs, Faleze de nisip, Pas în doi), Mircea Veroiu (Semnul şarpelui, Sfârşitul nopţii, Să mori rănit din dragoste de viaţă), Mircea Daneliuc (Cursa, Proba de microfon, Croaziera), Alexandru Tatos (Mere roşii, Secvenţe, Secretul armei ... secrete), Andrei Blaier (Ilustrate cu flori de câmp), Iosif Demian (O lacrimă de fată), Nicolae Mărgineanu (Un om în loden), Dinu Tănase (La capătul liniei), Stere Gulea (Moromeţii), animaţia lui Gopo şi Zoltan Szilagy ş.a. Salturile calitative înregistrate atunci (în raport cu majoritatea covâr;itoare a filmelor româneşti de până la mijlocul anilor 70) se datorau în special profesionalizării şi „intelectualizării” cinematografiei din România.

Reconstituirea

Pădurea spânzuraţilor

100 lei

Meandre

Nunta de piatră

La "Moara cu noroc"

Cursa

Pas în doi

Proba de microfon

O lacrimă de fată

Secvenţe

Primul deceniu al perioadei de după căderea dictaturii comuniste avea să recupereze  „simţirea enormă şi văzul monstruos” din filmele lui Lucian Pintilie (Balanţa, Prea târziu, Terminus paradis) şi să-i ofere altui „furios”, Mircea Daneliuc, ocazia să se „dezlănţuie” (Patul conjugal, Această lehamite, Senatorul melcilor). Revelaţia acestor ani (1990-2000) mi se pare însă Nae Caranfil, cu E pericoloso sporgersi, poate cea dintâi comedie cinematografică românească pur-sânge, radical diferită şi de teatralizările filmice după Caragiale, şi de verva revuistică a (super)comediilor populare interesate prea puţin de stil, de limbaj cinematografic (B.D.-urile, Păcală, Nea Mărin miliardar, Buletin de Bucureşti ş.a.m.d.). Demersul său aminteşte, pe undeva, de valenţele comice din sofisticatele apologuri Concurs şi Croaziera, de care îl desparte formula parabolei folosită în acestea din urmă. La sfârşitul anilor 90, Alexandru Maftei propune, cu Fii cu ochii pe fericire, un film oarecum atipic, realizat într-o notă elegiacă, fără excese naturaliste şi „revanşarde”. Rezultatul: o panoramă a societăţii româneşti la începutul „protevizării” şi „otevizării” sale. Această perspectivă detaşată (dar nicidecum neimplicată) avea să fie dezvoltată, nuanţată, desăvărşită în câteva din filmele de referinţă „minimaliste” din primul deceniu al mileniului trei.

E pericoloso sporgersi

În anul 2000, Cristian Mungiu lansează un scurt-metraj – Zapping – ce îmbină atmosfera din 1984 cu aceea din Fahrenheit 451. Regizorul-scenarist închipuie o lume stăpânită şi agresată de imaginile fără noimă difuzate de canalele televiziunilor, tot mai numeroase. Printre frânturile de filme pe care le accesează personajul principal, se pot zări câteva fragmente dintr-un film istoric românesc, Mircea. Nevasta (o gospodină) zice: „Ia, lasă aici!” Soţul (care vine obosit de la muncă şi vrea să vadă „ce mai e”) schimbă canalul: „N-ai văzut că era un film românesc?!” Totuşi, apucăm să vedem acest dialog purtat între voievod şi  nepotul său (un adolescent). Nepotul: „Bunule, tu eşti nemuritor?” Mircea: „De ce-ntrebi? Simt povara răspunderilor şi-am visat şi-o apă neagră.”  Pentru cei străini de context, e un detaliu fără semnificaţie. Pentru cei familiarizaţi cu cinematografia românească din ultima jumătate a secolului XX, e lesne de ghicit cine este „bunul nemuritor” din această scurtă istorie ieroglifă, interpretat – cum altfel? – de Sergiu Nicolaescu.

Contrar mitului care încă mai circulă despre filmele româneşti ale „noului val” (vezi atitudinea personajului din Zapping jucat de Hanno Hoefer) sau ale vechilor şabloane, filmele apărute după anul 2000 au „marcat”, cucerind festivalurile şi câştigând simpatia cinefililor din întreaga lume. Nu pentru că autorii lor ar fi „trădători de ţară” şi „lichele anticreştine” (aşa cum mai cred unii comentatori mai mult sau mai puţin anonimi – vezi postările referitoare la 432, la După dealuri), nu pentru că filmele lor sunt „antiromâneşti” şi, chipurile, „batjocoresc ţara şi valorile naţionale”. Şi nici pentru că ar condamna, ca într-un fel de „judecată de apoi”, însuşi „specificul naţional”, care, în opinia unui reprezentant de frunte al intelighenţiei româneşti, este „sinistru”, „mediocru”, „neisprăvit”, „nemântuit” şi chiar „nemântuibil”. Pur şi simplu pentru că reprezentanţii de seamă ai acestui „nou val” – Cristian Mungiu, Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, Adrian Sitaru, Radu Muntean, Călin Netzer, Hanno Hofer, Anca Damian ş.a. – au ales să renunţe la ceea ce, în anii 90, alcătuia profilul filmului românesc (şi est-european, în general) de export: „hoardele de mineri, ţiganii cuţitari şi zâmbetele lui Iliescu” (Mircea Daneliuc, Pisica ruptă, Ed. Univers, Bucureşti, 1997). La intrarea în sala de la Cannes 1995, unde urma să înceapă proiecţia Senatorului melcilor, doi englezi – arată Daneliuc în acelaşi volum – discutau aşa: „Nu intri?” „Mi-ajunge cu filmele astea din Est. Prea mult jeg. Îmi strică ziua.” Ce propun în schimb regizorii „noului val”? O viziune „de autor” asupra unor „stări de fapt”, un tip de cinema care – cel puţin nu la primul nivel – nu oferă „confort” şi o senzaţie de wellness celor deprinşi doar cu un anume tip de „spectacol cinematografic”: denotativ,  decorativ şi senzaţional-faptic.

4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile

A fost sau nu a fost?

Medalia de onoare

Crulic

După dealuri

În cinematograful de azi, „din ce în ce mai golit de semnificaţii”, un cinema „de producător”, „nu mai contează cum povesteşti, ci mai ales ce povesteşti”, iar „regizorul e judecat azi după numărul de intrări, de faze sexy, de bătăi şi urmăriri” – arată Dan Piţa în volumul său Confesiuni cinematografice (Ed. Fundaţiei PRO, colecţia „Universitatea Media”, Bucureşti, 2005). Observaţiile sale, valabile acolo unde filmul aduce money-money (nu e cazul în România), aveau să fie contrazise de tipul de cinema practicat în Marfa şi banii; Occident; Moartea domnului Lăzărescu; 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile; A fost sau n-a fost?; Hârtia va fi albastră; Amintiri din Epoca de Aur; Poliţist, adjectiv; Medalia de onoare; După dealuri; Crulic – drumul spre dincolo; Poziţia copilului, Domestic ş.a. – filme în care fondul de idei bine articulate, în ciuda aparentei tehnici ciné vérité, îşi găseşte o expresie pur cinematografică; dificilă, poate, în „minimalismul” ei (personajul muzică este aproape inexistent, de exemplu), însă nu imposibil de urmărit, de desluşit.

P.S. Nu sunt un fan înveterat al filmelor româneşti despre care se vorbeşte în ultimii 15 ani, deci nu pledez pentru ceea ce e, cum se spune, pe gustul meu. Cu foarte puţine excepţii (filmele lui Mungiu, câte un film de Porumboiu, Puiu, Netzer), topul meu de suflet este croit pe alte poetici. Cred însă că este un gest de fair play să recunosc infuzia e prospeţime pe care „Noul Cinema” românesc, prin formulele propuse de autorii săi, o aduce – aici şi în toată lumea. 

Dumnezeul copleşitor

Paul Slayer Grigoriu despre ANDREI RUBLIOV şi DUPĂ DEALURI:

Andrei Rubliov

După dealuri

"Desi am un program cat se poate de incarcat si de agitat, ieri mi-am facut timp, m-am luptat cu oboseala si am vazut "Andrei Rubliov". Exista un lucru care mi s-a intamplat doar la doua filme: la acesta si la "Dupa dealuri". Au fost momente pe care nu am putut sa le urmaresc stand jos, pur si simplu m-am ridicat in picioare in fatza ecranului. Motivul este acelasi pentru amandoua- am simtit cat de coplesitoare poate fi prezenta lui Dumnezeu. Desigur, nu am simtit chiar direct prezenta lui Dumnezeu, sunt lucruri de o anumita inaltime duhovniceasca ce nu mi s-a dat. Dar am avut o intuitie a ei. In "Dupa dealuri" mi s-a intamplat la scena exorcismului, cand parca am trait pe viu lupta cu cel rau, atat de expresiv redata incat m-am simtit ca si cum as fi fost de fatza la slujba.  Iar la "Andrei Rubliov" a fost scena finala. Este scena unei biruinte, dar a unei biruinte atat de dureroase si de coplesitoare, incat bucuria aceasta depaseste orice concept de
bucurie pe care l-am putea inchipui in afara trairii in Hristos. Tin minte ca, in memoriile sale, parintele Teofil Paraian povestea ca in tinerete - poate chiar adolescenta, nu-mi amintesc bine contextul - avea de facut zilnic un drum lung pe jos si ca spunea Rugaciunea Inimii si avea niste bucurii asa de mari incat abia putea sa le indure. Si apoi exista descrierile Parintilor purtatori de Dumnezeu, dintre care ma gandesc acum, de pilda, la Sfantul Siluan. Acestia spun ca atunci cand simte prezenta lui Dumnezeu, bucuria omului este atat de mare, incat daca Domnul nu s-ar retrage un pic, daca aceasta stare ar dura mai mult, omul ar muri cu siguranta. Cam asta e ce (imi) transmite scena finala din filmul lui Tarkovski. Repet, nu am simtit eu acea prezenta, dar cu palida mea oglinda murdara, cu vaga mea intuitie artistica, filmul a reusit sa-mi sugereze ceva. E o victorie atat de mareata, o transfigurare atat de totala a tristetii, a durerii, a infrangerii sau a preocuparilor de zi cu zi, transformate in bucurie divina (sau, mai degraba, divino-umana), incat primul impuls e sa te intorci si sa o iei la fuga. Si e pur si simplu dincolo de orice descriere si de orice categorii. De aceea spun teologii apofatici, incepand cu Sfantul Dionisie Areopagitul ca Dumnezeu NU e nici bun, nici drept, nici frumos, nici minunat, nici milostiv etc. Nu pentru ca ar fi contrariul acestora, ci pentru ca bunatatea si iubirea lui Dumnezeu sunt cu totul ALTCEVA decat ce intelegem noi prin aceste concepte."

Sindromul Kiril

Una din ispitele sufletului rebel a fost, dintotdeauna, raiul pe pământ. În numele său oamenii s-au revoltat pe orânduirile nedrepte, au făcut zarvă, s-au riripit. Au făcut schisme, s-au dezbinat. Amăgiţi de subtile duhuri puritane, s-au pornit să înfrunte răul din omenire. Au uitat însă că, pentru a ţine piept stiihiilor nevăzute ce pun în mişcare mulţimile dezlănţuite, e nevoie de o altă strategie. Pentru că răul este biruit doar facerea de bine. E, până la urmă, o chestiune de know how.

Asemenea fiului risipitor din pilda evanghelică, unii îşi vin în fire. Ajung să-şi înţelegă  sminteala şi lasă loc să crească în ei „făptura cea nouă” – cea mai mare minune săvârşită de Mântuitor (Nicolae Steinhardt: „Eşti în Hristos, eşti făptură nouă”), aşa cum a făcut Kiril, monahul mediocru şi vanitos din filmul lui Andrei Tarkovski, Andrei Rubliov. Acesta, nemaisuportând rânduiala mănăstirii, a încercat să(-şi) facă dreptate, iar apoi şi-a luat lumea în cap. Spăşit, avea să se întoarcă în genunchi la obştea pe care-o părăsise: „N-a mai rămas nici o urmă de adevar în lume. ... Nu mai pot păcătui în fiecare zi! Şi nimeni nu poate trăi altfel în lumea asta! ...” Este reprimit de stareţ, care însă îi dă canon să copieze cu mâna lui Scriptura.

De câte ori şi în câte miliarde de ipostaze nu încercăm fiecare, până ajunge să ne vină mintea cea de pe urmă, revolta lui Kiril? Ne revoltăm pe ceea ce ni se pare strâmb – la alţii. Aitmatov, în romanul său, Stigmatul Casandrei: „Fiecare vede sursa răului în celălalt, în afara sa, în afara grupului său, a castei, a naţiunii, a statului şi, mai departe, a rasei, a religiei, a ideologiei.” Iar cinismul, rătăcirile şi abuzurile pe care le săvârşim sunt cu atât mai cumplite cu cât devenim mai puternici din punct de vedere tehnologic. Aici, Aitmatov se întâlneşte cu Tarkovski, cel din Solaris şi Călăuza­ – pseudo-S.F.-uri ce  avertizează prăpastia, care se adânceşte tot mai mult, dintre ştiinţă şi conştiinţă. Dar – tot Aitmatov spune – „conştiinţa are nevoie de libertatea venită dinăuntru, căci altfel ea este cumpărată şi vândută ca vechiturile la bazar”.

După „schimbarea la faţă”, Kiril îşi mărturiseşte viclenia în faţa lui Rubliov (căruia îi greşise, pizmuindu-l în taină pentru talentul său recunoscut de vestitul iconar Teofan Grecul) şi-l îndeamnă să picteze, să nu-şi îngroape imensul talent prin asprimea unei asceze extreme autoimpuse. De fapt, acesta este sensul spovedaniei: să nu te cruţi, să spui totul, până la capăt. Aşa mi se pare literatura lui Cinghiz Aitmatov (cu înrâuriri din Dostoievski, Bulgakov, Soljeniţân), filmele lui Tarkovski – toate. Şi multe din filmele lui Paradjanov, Abuladze, Kurosawa, Mizoguchi, Ozu. Iar dacă e să numesc un regizor român contemporan, acela ar fi – de departe – Cristian Mungiu. 

Căinţa lui Kiril - Andrei Rubliov