PSEUDOKINEMATIKOS: octombrie 2012

luni, 29 octombrie 2012

Un gând

Duminica trecută, la sfârşitul Sf. Liturghii, cu al său duh al blândeţii, ieromonahul de la mănăstire spunea că sunt mulţi cei care se nevoiesc o vreme cu postul, cu rugăciunea, pentru a le abandona (uneori după ani de zile) din pricină că n-au constatat nicio îmbunătăţire a vieţii lor. La ce bun să mai continue aşa dacă „nu se întâmplă nimic”? Practic ajungem tot acolo: „toate câte le veţi cere cu credinţă vi se vor îndeplini”. Cumplit şi minunat cuvânt. Căci credinţa aceasta (dreapta credinţă), contrar a ceea ce am crede noi despre ea, taină este. Împreună-lucrare este. Şi presupune îndelungă răbdare.

Mă gândesc la uşurătatea Profesorului şi a Scriitorului din Călăuza (Stalker), la motivele triviale care i-au mânat să se apropie de Zonă. Şi, mai recent, la dificultatea apropierii de comuniunea euharistică a Alinei – cea revoltată, cea războinică – din După dealuri. Şi nu pot uita cuvântul patristic: atunci când omul e stăpânit de „gândurile răutăţii” (pofta, mânia, deznădejdea, mândria, lăcomia, melancolia, slava deşartă, pofta nestăpânită), „numai cu o voinţă de fier şi cu ajutorul Domnului se mai poate întoarce din rătăcire” (Nil Sorski).

Filmele lunii noiembrie de la Cinemateca BCUT - Timisoara

Filmele lunii noiembrie la

CINEMATECA

de la

BIBLIOTECA CENTRALĂ UNIVERSITARĂ “EUGEN TODORAN”

TIMIŞOARA

intrarea liberă

Filme de Dan Piţa

Anii 80-90

marţi 06 noiembrie ora 18

Pruncul, petrolul şi ardelenii

(Dan Piţa, 1981)

cu Ilarion Ciobanu, Ovidiu-Iuliu Moldovan, Mircea Diaconu,

Ştefan Iordache, Dragoş Pâslaru, Jean Constantin, Carmen Galin

marţi 13 noiembrie ora 18

Noiembrie, ultimul bal

(Dan Piţa, 1988)

cu Ştefan Iordache, Şoimiţa Lupu

marţi 20 noiembrie ora 18

Rochia albă de dantelă

(Dan Piţa, 1989)

cu Diana Gheorghian, Claudiu Bleonţ, Alexandru Repan,

Andrei Finţi, Ilinca Goia

marţi 27 noiembrie ora 18

Pepe şi Fifi

(Dan Piţa, 1993)

cu Cristi Iacob, Mihai Călin, Irina Movilă, Costel Constantin

Filmele sunt obţinute din arhiva personală a regizorului Dan Piţa

duminică, 28 octombrie 2012

Concurs

Theodor & prof. Roxana Coşereanu

Azi, 28 octombrie, Theodor a participat la un concurs de interpretare în Reşiţa – Young Artists. A cântat „Micul preludiu” de J S Bach şi s-a întors cu două premii: unul acordat de Radio Timişoara şi altul acordat de Filarmonica Banatul din Timişoara. Este şi meritul profesoarei sale, Roxana Coşereanu, căreia îi mulţumim.

foto: Pr. Robert Nedelcu

Exerciţiu de admiraţie

Am ajuns (pentru a treia oară într-o săptămână) din nou la Arad. Cu nişte prieteni am revăzut După dealuri imediat după ce am participat la o informală conferinţă de presă ţinută în cafeneaua de la Cinema City, în prezenţa regizorului şi a interpretului principal. Am dorit să-i spun faţă-n faţă lui Cristian Mungiu (încă de la Occident, Corul pompierilor, Zapping, 4,3,2, Amintiri dinEpoca de Aur) că filmele lui mi se par uluitoare şi vrednice de toată admiraţia. Că-mi place felul în care a ştiut să evite ilustraţia şi artizanalul, izbutind să mărturisească un crez într-un mod extrem de expresiv, de cinematografic. Aba la a doua vizionare am remarcat icoana cu Iisus Mântuitorul de pe tâmpla bisericii (filmată prin uşa deschisă a bisericii), în penultima scenă. De acolo, chipul lui Hristos urmărea toatre personajele, toată zbaterea lor, dar şi demnitatea celor care, presimţind încotro se va îndrepta justiţia lumească, se pregăteau pentru drumul crucii. Mi-a plăcut şi travellingul lent din duba Poliţiei până când se văd numai chipurile Voichiţei şi Preotului (din profil), precum şi ale celor doi poliţişti, pentru ca apoi să o vedem pe Voichiţa prinvind spre parbriz, după aceea doar parbrizul prin care se văd două indicatoare în sens opus, spre o biserică şi-o mănăstire. Un autocar împroşcă parbrizul cu noroi; ştergătoarele, dintr-o mişcare, îl curăţă imediat. Konec filma. Şi aplauze de recunoştinţă din partea publicului de la Cinema City Arad pentru filmul lui Mungiu, în timp ce acesta va fi fost deja în avionul care-l ducea spre Bucureşti.

sâmbătă, 27 octombrie 2012

După dealuri

Există, în După dealuri (un film scris şi regizat de Cristian Mungiu, inspirat din romanele-reportaj ale Tatianei Niculescu Bran, inspirate, la rândul lor, din intens mediatizatul „caz Tanacu”), două lumi în conflict, ale căror semne sunt două tinere fete care au crescut împreună la orfelinat. Una din ele – Voichiţa (Cosmina Stratan) – devine „făptură nouă”. Găsindu-şi calea în viaţa de obşte a unei mănăstiri, îşi petrece zilele şi nopţile în „post şi rugăciune”. Cealaltă – Alina (Cristina Flutur) – ia drumul exilului şi, după o vreme petrecută în Germania, se întoarce la prietena ei pentru a o convinge să muncească, alături de ea, pe un vapor. Dar Voichiţa ascultă acum de o „altă lege” (a descoperit – îmbisericindu-şi mintea – nu atât o „religie nouă”, cât un „nou mod de a trăi”), pe care Alina nu o poate pricepe.

Încă de la primele cadre, de la la intrarea celor două fete în mănăstire, se poate vedea o plăcuţă pe care stă scris: „Aici este casa Domnului. Cei de altă religie nu au ce căuta. Crede şi nu cerceta.” Poate că în chiar acest text se cuvine să descifrăm taina filmului (şi, poate, a duhovniciei creştine răsăritene). Pe de o parte avem „răzvrătirea”, „revolta” şi încercarea de „reformă” a celei care a gustat din „libertatea” (sau, mai bine zis, din „libertăţile”) occidentului”, iar acum „cercetează” şi „cârteşte. Pe de alta, avem „ascultarea” şi „cuminţenia” monahiilor care, „crezând”, par că s-au integrat în „viaţa de obşte” a unei micuţe mănăstiri. „Nu există comunicare – spunea Constantin Noica – fără cuminecare.” De bună voie şi silită de dragostea pătimaşă faţă de cea care – în copilărie şi adolescenţă – îi fusese aproape, Alina se spovedeşte (pentru întâia oară în viaţa ei) şi se cuminecă. Insuficienta pregătire pentru „viaţa nouă în Hristos”, pentru înfricoşătoarea taină a mărturisirii şi cuminecării, sentimentul apăsător al singurătăţii pe care i-l dă statutul de orfană, labilitatea psihică exagerată şi „legătura bolnăvicioasă” (şi clandestină, începută în orfelinat) cu Voichiţa, o determină pe Alina să „ardă etapele” (să se pripească, nu o dată ). Să-i vină greu să-şi asume procesul anevoios de „îmbisericire a minţii”, de „rânduire” a propriei vieţi, de „iluminare”. Spre deosebire de Giulietta (un celebru personaj, dintr-un film de Federico Fellini, care se salvează prin credinţa în mântuire ce îi fusese sădită în suflet de la o vârstă fragedă), Alina pare că pierde lupta cu „spiritele”. Comportamentul agresiv (faţă de cei din mănăstire, faţă de surorile medicale) determină imobilizarea ei la spital. Apoi – oarecum pe ascuns – este „excorcizată” de preot (Valeriu Andriuţa) şi-şi dă duhul. Nu înainte de a-şi veni în fire, de a-şi găsi împăcarea cu sine (după cum reiese din ultimele două scene în care apare). Ţapii ispăşitori se ştie cine au fost, în „cazul Tanacu”. Mungiu însă evită orice senzaţionalism în tratarea poveştii, nu-şi condamnă niciun personaj, nicio instituţie. Insistă pe demnitatea, pe adevăratul curaj cu care – preotul şi maicile „complice” – sunt gata să primească pedeapsa „judecăţii lumeşti” pentru faptele pe care le vor fi săvârşit („privaţiune de libertate”, „obscurantism agresiv” etc.).

După dealuri te încarcă, într-un chip straniu, cu o neîntreruptă stare de tensiune, cu o emoţie pe care ţi-o strecoară în suflet doar întâlnirea cu capodopera. Expresivitatea imaginii (Oleg Mutu) şi scenografiei (Călin Papură, Mihaela Poenaru) recuperează o anume plasticitate cu care filmul românesc nu s-a mai întâlnit de ceva vreme. Dialogurile şi interpreţii transmit o reconfortantă senzaţie de firesc, iar montajul (Mircea Olteanu) transmite un dinamism de thriller. Nu sunt, recunosc, în relaţii foarte bune cu „noul cinematograf românesc” (şi nici cu repertoriul, aproape în întregime american, din sălile de cinema). Momentele mele de bucurie cinefilă (într-un cadru organizat, cum este cinematograful) sunt tot mai puţine (în mileniul III ele s-au numit Occident, A fost sau n-a fost?, Moartea domnului Lăzărescu, Medalia de onoare, Amintiri din Epoca de Aur, Portretul luptătorului la tinereţe, Crulic, iar dintre scurt-metraje: Zapping, Ajutoare umanitare, Dincolo – pentru a rămâne în zona cinematografului românesc).

După vizionarea primelor teasere şi a trailerului oficial am ştiut (am presimţit, în orice caz) că După dealuri nu va fi – în ceea ce mă priveşte – o dezamăgire. Că nu va fi nici tezist-ilustrativ, nici sentimentalist-decorativ, nici grotesc-licenţios. S-a spus că După dealuri pune societatea românească, o dată mai mult, într-o „lumină proastă”; că obedienţa regizorului faţă de „corectitudinea politică” a occidentului „căzut de la dreapta credinţă” întrece orice limite; că e „blasfemiator” şi hulitor la adresa Bisericii; că aduce în discuţie lucruri ce nu se cuvin abordate, ca şi cum ar exista, într-adevăr, teme şi subiecte tabu – şi se vede că ele există, pentru unii. Am întrezărit însă cu totul altceva, în cele câteva secvenţe pe care, cu luni de zile înaintea premierei, le-am vizionat pe internet. Văzând filmul în întregime, aşteptările (care nu erau mici) mi s-au confirmat. Şi au fost chiar întrecute.

miercuri, 24 octombrie 2012

O dublă stea

Am fost, duminică 21 octombrie, la „încununarea” lui Camil & Ecaterina.

First class! Theodor le-a urat: „Casă de piatră pe piatră!”

***

Ce frumoşi suntem la-nceput de drum
Ceru-i tânăr şi clar
Nici un vis nu-i prea mare acum
Pe al lumii cântar

La-nceput de drum toţi visăm o stea
S-o atingem în zori
Merită să-ncerci chiar de nu vei fi
Printre învingători

Unii au mereu chef de vis şi zbor
Unii doar de bal
Alţii cară al lumii decor
Şi-s uitaţi la final

La-nceput de drum toţi visăm o stea
S-o atingem în zori
Merită să-ncerci chiar de nu vei fi
Printre învingători

Dar într-o zi dacă vei vedea
Flacăra la care ai visat
Chiar de va fi să te arzi în ea
N-o lăsa să piară ne-ncetat

(Dan Verona)

sâmbătă, 20 octombrie 2012

Radu Beligan despre viaţă şi teatru

Emoţionantă reîntâlnire cu Radu Beligan (n. 1918), la Teatrul German din Timişoara. Povestea devenirii lui artistice (un mini compendiu) punctează întâlniri cu personalităţi din lumea teatrului, literaturii, muzicii, filmului: Laurence Olivier, Philippe Noiret, Lucia Sturza Bulandra, Alexandru Giugaru, Victor Ion Popa, Grigore Vasiliu-Birlic, Jean Georgescu, Ion Iancovescu, Mihail Sebastian, Eugen Ionescu, Sică Alexandrescu, Camil Petrescu, Lucian Pintilie, Mircea Albulescu.

Aforismele din marii clasici îi aduc pe Shakespeare, W.A. Mozart, Oscar Wilde, Dali, Cezanne ş.a. pe scena de unde longevivul actor îşi depănează amintirile. Sunt pomenite piese şi filme de succes în care a jucat sau încă mai joacă (Steaua fără nume, O noapte furtunoasă, Rinocerii, 1 aprilie, Danton, Egoistul) sau care s-au jucat cu succes, sub directoratul său, la TNB (Danton, Zbor deasupra unui cuib de cuci, Caligula, Cui îi e frică de Virginia Wolf?, Aşteptându-l pe Godot ş.a.).

La despărţire, aplaudându-l şi ovaţionându-l minute în şir (în acordurile melodiei My Way, cântată de Frank Sinatra), mulţi au lăcrimat. Prin Radu Beligan şi datorită lui, cei veniţi să-l (re)vadă s-au reîntâlnit – vreme de un ceas şi jumătate – cu întreg veacul XX. Le-a vorbit un om care a înţeles că nu trebuie să se lase îmbătat de succesul facil, că scurta noastră viaţă trebuie trăită „la clasa întâi”, că artistul trebuie să rămână mereu un elev, iar omul, dacă nu vrea să se zdrobească, trebuie numaidecât să iubească.

Lansare PSEUDOKINEMATIKOS2 - Arad (27 oct 2012, Carturesti Arad, 18h)

http://atelier.liternet.ro/articol/12219/Marian-Radulescu/Pseudokinematikos-2-Bucuriile-filmului.html
http://atelier.liternet.ro/articol/12230/Lucian-Mircu-Ionut-Mares-Marian-Radulescu/Canonul-lui-Marian-Bucuriile-unui-cinefil.html

vineri, 19 octombrie 2012

Ilie Stepan @ Vinilorama

Cu muzica lui Ilie Stepan m-am întâlnit, cred, întâia oară pe la mijlocul anilor 80. mai exact, la spectacolul Vrăjitorul din Oz, montat de Ştefan Iordănescu pe scena Teatrului Naţional din Timişoara, pentru care compozitorul a scris muzica (melodia Pasărea P, regăsită şi pe discul de vinil al formaţiei „Pro Musica”, mă urmăreşte şi acum). N-am fost, mărturisesc, niciodată ceea ce se numeşte un rocker. M-am obişnuit treptat cu sound-ul acestor muzici, însă piesele formaţiei „Pro Musica”, unde Ilie Stepan era lider, solist la ghitară şi compozitor (Glossa, Şi dacă, Alexandra, Dintre sute de catarge, Rockul baroc, Timişoara) mi-au fost dragi de la prima lor audiţie.După 1990 am salutat metamorfoza stilistică a lui Ilie Stepan spre ceea ce am putea numi un „compozitor în evantai” şi muzică de studio de tip fusion. Cele două albume apărute sub numele de Stepan Project – Sensul vieţii şi Undeva în Europa – sunt de ani de zile în play list-ul meu evergreen. Aştept cu emoţie apariţia celui de-al treilea album, Lumina (peste cinci ore de muzică plus o cărţulie de 80 de pagini şi un DVD) – undeva spre sfârşitul lunii noiembrie.

***

Atenţionat de un anunţ pe facebook, am ajuns în cocheta cafenea din subsolul librăriei Cartea de nisip la întâlnirea cu Ilie Stepan moderată de Bogdan Puriş (de la Radio Timişoara), sub titlul „Vinilorama”. S-au ascultat câteva din piesele sale apărute pe o jumătate de vinil LP, dar şi I Wish You Were Here (Pink Floyd), Jethro Tull sau Peter Gabriel (ft. Kate Bush, în Don’t Give Up!). Ilie Stepan a povestit despre începuturile sale în muzică, despre compozitorii preclasici, clasici, moderni sau contemporani care l-au marcat (Vivaldi, Bach, Beethoven, John Lennon); despre permanenta transformare a stilurilor muzicale; despre nevoia de a-i face pe tineri să înţeleagă că amatorismul şi impostura – chiar dacă sunt fenomene cvasi-generale – nu trebuie sub nicio formă încurajate, tolerate şi cu atât mai puţin iubite.

Quo vadis?

Descopăr cu bucurie – prin proiectul său de licenţă Filmul-cârmă culturală (partea teoretică) concretizat în mediu-metrajul Proprietara (partea practică) – un tânăr şi promiţător cineast (proaspăt absolvent al Universităţii Media, acum masterand): Vlad Dragomirescu. „Asistăm în ultimele decenii – scrie Vlad la începutul tezei sale – la o redefinire epidemică a tot ce ne înconjoară. Prezentul are termen de valabilitate mai scurt ca oricând, iar atmosfera generală este atât de fluctuantă încât este practic imposibil să acostezi pe marginea vreunui subiect încercând să tragi nişte concluzii. Totuşi, câteva idei reies de la sine – suntem în punctul culminant al rătăcirii noastre colective. Dumnezeu nu contează. Familia e un concept demodat. Apartenenţa culturală a ajuns o povară. ... Trăim fanteziile hedoniste ale înaintaşilor noştri, iar în această nouă orânduire poezia, literatura, baletul, teatrul, pictura nu îşi mai au locul. Omul se închină lui însuşi acum. ... Lucrarea de faţă îşi propune trasarea unei misiuni utopice a artei cinematografice. ... Pe măsura ce literatura, teatrul şi pictura mor încet încet, cinema-ul, în varianta lui pervertită de consumism, e mai prezent ca oricând. O comparaţie sugestivă între artă şi sport ar situa filmul pe acelaşi loc cu fotbalul, în timp ce sculptura sau poezia s-ar găsi laolaltă cu proba feminină de scrimă. Filmul impune standardul, filmul dă direcţia. Deja de ceva timp, filmul este indubitabil cârma culturală. Încotro ne duce?” Voi reveni.

Pe scurt, despre spiritualitatea celţilor

'Nodul etern' din arta celticã este simbolul cel mai puternic si cel mai obscur în acelasi timp din bogata spiritualitate a civilizatiei celtice. Motivele spiralate si împletite la nesfârsit de pe crucile înalte de piatrã sau din manuscrisele iluminate par sã nu aibe nici un început si nici un sfârsit. Ca si cum ar spune cã timpul si vesnicia sunt întrepãtrunse, iar noi trãim în douã lumi, în douã realitãti. În acest sens poetul William Blake scria cândva, 'Vesnicia se aflã în dragoste împreunã cu roadele vremii'. Dumnezeu este în toate lucrurile si toate lucrurile în Dumnezeu, iar modelele vietii noastre sunt împletite cu un model mai mare, peste toate pogorându-se suflarea divinã.

Celtii au fost un popor realist a cãror teologie ruralã s-a format într-un context cu totul natural. 'Cealaltã lume' nu a fost spatiul diafan, de vis plãsmuit de poetii scolii amurgului celtic. De fapt, paradisul celtic a fost mai degrabã o prelungire vie si plinã de culoare a acestei vieti - 'Tir na mBeo' (Tãrâmul Celor Vii) sau 'Tir na nOg' (Tãrâmul Tineretii Fãrã Bãtrânete). Credinta Irlandei pãgâne avea sã fie implicit trinitarã: cifra trei era sacrã, iar traditionalele proverbe celtice erau în mod traditional împãrtite în triade, astfel cã doctrina Treimii adusã de Sfântul Patrick nu a surprins pe nimeni, ea fiind deja parte organicã din teologia naturalã a celtilor.

Tertullian al Catarginei, într-una din scrierile sale din anul 210 s-a referit la 'regiunile britanice inaccesibile romanilor, dar supuse lui Hristos', ceea ce divulgã existenta timpurie a crestinismului independent de Roma. Taliesin, un poet galez din Strathclyde, afirmase cã 'Hristos-Cuvântul a fost de la începuturi Învãtãtorul nostru si nu am pierdut niciodatã învãtãtura Sa', articulând astfel idea teologicã a Logosului pre-existent, asa cum este exprimatã în Evanghelia Sfântului Apostol Ioan, atât de îndrãgitã de crestinii celti. Drumul înapoi spre originile crestinismului celtic în insulele britanice trece astfel prin simbolismul nodului celtic unde nu aflãm nici început, nici sfârsit în credintã, ci mai curând o stare continuã, fluidã a prezentei lui Dumnezeu, care se manifestã în diferite chipuri la diferite timpuri.

Aceastã exuberantã energie divinã o regãsim atât în vietile noastre, cât si în opere de artã, cum ar fi Cartea de la Kells (The Book of Kells) ce ilustreazã povestea din Evanghelie. Chiar si dansul traditional irlandez surprinde aceastã energie: pasii dansatorilor simbolizeazã victoria asupra serpilor pãgânismului, iar bratele tinute strâns în jurul corpului trimit la necesara disciplina crestinã. Asa cum observã Ian Bradley în Celtii (The Celtic Way) 'Lumea strãmosilor nostri celti din perioada crestinismului timpuriu nu a fost lipsitã de griji si probleme. I-a preocupat intens chestiunea pãcatului si a penitentei si adesea vietile lor aveau un caracter auster. Unii dintre ei au ajuns pelerini eterni pentru a evita confortul si tentatiile unei existente lejere, cãutând locuri sãlbatice si îndepãrtate unde puteau duce o viatã de pustnic'.1

În multe privinte crestinismul i-a eliberat pe celti de frica superstitioasã de naturã (cum ar fi credinta cã cerul s-ar putea prãvãli peste ei) transformând-o într-o slavã a lui Dumnezeu prin naturã sau panteism. Dumnezeul Cãruia I se închinau nu era, în întelegerea lor, Domn al Istoriei, asa cum avea sã devinã mult mai târziu în teologia occidentalã, ci Domn al Creatiei, Cel Care S-a revelat pe deplin în minunile si splendoarea lumii naturale. Acesta a fost, înainte de toate, motivul pentru care doreau sa I se închine, asa cum sugereazã si acest poem irlandez din secolul al nouãlea:

Slaviti-L pe Domnul
Care a fãcut atâtea minunãtii
Raiul cel mãret si luminat, cu îngerii lui, în cer,
Marea cu valuri înspumate pe pãmânt.2

Aceastã spiritualitate centratã pe creatie poate fi regãsitã de asemenea în duhovnicia Ortodoxã, în frumosul 'Acatist de multumire' al pãrintelui Grigore Petrov, ceea ce apropie, o datã mai mult, sensibilitatea modului celtic de închinare de rugãciunea crestinismului rãsãritean.

Teologul Romano-Catolic Greg Mannion a remarcat felul în care civilizatia celticã a recunoscut revelatia lui Dumnezeu în decorul natural, unde stâncile si dolmenele, atât de rãspândite pe pãmânturile celtilor, sunt o formã de limbaj adresat infinitului - asa cum ne sugereazã creatia unor poeti precum Seamus Heaney sau simfonia McCartney de inspiratie celticã a lui Paul McCartney, 'Stânca neclintitã' ('Standing Stone').

E suficient sã ne amintim de numeroasele referinte biblice sau din mitologia celticã, la copaci, stânci sau izvoare sacre pentru a ne convinge, dacã mai e nevoie, de importanta naturii în credinta omului. Chiar parohia noastrã (Sfânta Treime) este legatã printr-o rãmãsitã din stejarul de la Mamre de locul unde Dumnezeu S-a arãtat lui Avraam în chip de trei persoane. În toate tãrile celtice dumbrãvile de stejar, tisã, alun si scorusã ocupau un loc aparte si erau considerate sacre (tisa creste si acum în jurul bisericii Sfântul Matei din Belfast). Numele contemporane reflectã si ele aceste asocieri: Derry (dumbravã de stejar) si Kildare (bisericã de stejar).

Celtii aveau de asemenea un dezvoltat simt etic. 'Lumea de dincolo' era vãzutã mai degrabã ca un loc al dreptãtii decât ca loc al pedepselor, fiind totodatã un spatiu al luminii, creativitãtii si libertãtii într-un cadru minunat. Era un loc al muzicii unde pãsãrile formau corul. Strãvechiul cod legislativ al Irlandei, Codul Brehon, se baza nu atât pe constrângere cât pe autoritatea moralã. Societãtile celtice au fost orientate mai ales spre stãpânirea în comun a pãmântului si spre egalitate în drepturi (femeile aveau aceleasi drepturi, puteau sã-si mosteneascã averea si nu au fost excluse din ordinele monarhice sau militare - vezi cazul Reginei Bedicea). Societatea celticã se ocupa îndeaproape de cei bolnavi, nevoiasi, vârstnici, precum si de 'strãini' - grija fatã de acestia fiind consideratã de profetii Vechiului Testament o virtute bineplãcutã lui Dumnezeu. În Armagh functiona un spital cu o renumitã bazã chirurgicalã si de asistentã medicalã încã din anul 300 î.e.n.. Idea cã vrerea lui Dumnezeu trebuie împlinitã 'pe pãmânt precum în ceruri' avea sã fie reformulatã si consacratã o datã din nou în Biserica celticã timpurie. În credinta celtilor viata continuã dincolo de mormânt si, la fel ca în crestinismul rãsãritean, mântuirea avea sã fie înteleasã ca un proces, ca o cãlãtorie din care nu lipseste strãdania, dar nici bucuria.

autor: David Gilligan; traducere de Marian Sorin Rădulescu
sursa: http://ortho-logia.com/Romanian/Articole/Spiritualitatea_Celtilor.htm

1 Ian Bradley, Celţii / The Celtic Way (Darton, Longman & Todd, 1993).

2 G. Murphy (ed.), Poezie irlandeză veche / Early Irish Lyrics (Clarendon Press, Oxford, 1956).

Cinefilia ca omenie

Pe Ionuţ Mareş îl ştiu de prin 2005, când organizam proiecţii cu filme de cinematecă la librăria Humanitas „Joc secund”. Acolo, avea să-mi spună el (era, pe atunci, student la jurnalism), a descoperit mirajul Filmului. Cu majusculă, pentru că pelicule (movies) mai văzuse, Filme (capodopere) însă nu. Aşa i-a întâlnit pe Antonioni, pe Fellini, pe Bergman, Tarkovski şi atâţia alţii. Lista e – din fericire – deschisă. Interesul lui Ionuţ pentru cinematograful adevărat, pentru filmele prezentate la JS, mi-a dat putere să continui seria proiecţiilor cu noi şi noi filme de referinţă din cinematograful românesc şi universal.

Între timp, Ionuţ şi-a schimbat coordonatele geografice. A devenit „capitalist” şi, de aproape cinci ani, vede filme cu toptanul. Este nelipsit din sălile de cinematecă (Eforie, Union) din Bucureşti, din cinematogreafele care mai prezintă filme de artă („Studio”, „MŢR”, „Elvira Popescu” etc.). E greu să ţii pasul cu Ionuţ. Eu unul, ca un cinefil „răspopit” ce mă aflu, îi ascult doar poveştile despre filmele şi regizorii pe care îi descoperă şi redescoperă. Şi, recunosc, aştept cu mare curiozitate să văd ce va descoperi, într-un final, îndărătul „marelui ecran” pe care – cu un entuziasm molipsitor – îl cercetează atât de asiduu. Pentru că filmul (sau vizionatul filmelor), nu-i aşa, nu este (şi nu poate fi) un scop în sine.

La începutul toamnei 2012, Ionuţ avea să fie unui din primii cititori ai volumului Pseudokinematikos2. Bucuriile filmului, despre care, de bună voie şi nesilit de nimeni, a scris aşa – îi mulţumesc:

„Marian Rădulescu este un privilegiat. Nefiind un critic cu patalama (spre deosebire de mult prea numeroşii impostori ai breslei), care să cedeze sub presiunea deseori inhibantă a deadline-ului şi a aparentei nevoi de a scrie despre premierele momentului, el se poate întoarce iar şi iar asupra operelor cinematografice fondatoare. În locul riscului de a irosi două ore cu un film recent, golit de substanţă, preferă să revadă acele pelicule (un cuvânt pe care epoca digitalului îl va arunca în curând desuetudine), „vechi” sau „noi”, care sunt surse de zidire interioară. Din acest precept de deplin asumat rezultă „bucuriile filmului” despre care scrie în „Pseudokinematikos 2” (Editura Theosis, 2012), continuarea firească a volumului prim cu acelaşi titlu, apărut în 2010.

Pentru Marian Rădulescu, filmul nu este un scop în sine, dar rămâne o parte esenţială a formării ca intelectual (alături de muzică, literatură, teatru) şi a „iluminării” (ca în filmul lui Zanussi) prin imagine. Nu imagine ca fetiş, ci ca mijloc purtător de substanţă spre îmbogăţirea inimii şi a minţii. De aceea, el este printre puţinii care afirmă, aşa cum o face indirect şi în „Pseudokinematikos 2. Bucuriile filmului”, că marile opere ale cinematografiei nu ar reprezenta aproape nimic (în ciuda inovaţiilor formale pe care majoritatea dintre ele le-au adus) fără un conţinut bine solidificat. A nu se înţelege de aici că Marian Rădulescu preferă filmele cu „mesaj”. Lucrurile care îl îndepărtează cel mai repede şi cel mai sigur de falsul cinema sunt tocmai ilustrativul, explicitul, facilul, tezismul, denotativul şi simplificarea. O privire aruncată pe reperele „canonului” său (care nu are pretenţia de a fi exhaustiv) relevă că aproape toate bucuriile pe care i le-a oferit şi continuă să i le ofere Cinemaul se confundă cu o bună parte din reuşitele incontestabile ale marelui ecran.

Firul care leagă selecţia aparent eclectică a celor aproximativ 100 de pelicule surprinse prin texte asemănătoare unor instantanee (de aici şi concentrarea pe esenţial, pe acel moment de graţie, transmiţător de emoţie şi fior estetic, captat ca în fotografia de artă) nu se arată unei priviri superficiale, rătăcite în vertijul produs de invazia comercialului şi de lipsa reperelor. Ingredientul care face ca operele cinematografice despre care scrie Marian Rădulescu să formeze un întreg (din care se remarcă, totuşi, filmele lui Tarkovski - limita supremă atinsă de această artă) este explicat de autorul însuşi în două mini-capitole introductive remarcabile: „În căutarea icoanei pierdute” şi „Filmul de artă – o hieroglifă a adevărului absolut”.

Marian Rădulescu mai este totodată şi un altruist, dincolo de capacitatea de a fi creatorul şi animatorul însufleţit al unui adevărat „cult al prieteniei între cinefili” (Mihai Fulger). Cu un simţ cultivat al smereniei şi cu o bibliografie solidă (dar selectivă) oricând la îndemână, el preferă să aducă de multe ori în faţa cititorilor fragmente, expresii sau idei ale unor predecesori sau contemporani care au scris cu inspiraţie şi talent despre aceleaşi bucurii ale filmului. Din acest motiv, volumul lui Marian Rădulescu ia forma unei opere postmoderne, marcată de un puternic intertextualism sau, mai exact, de un prolific dialog al unor voci avizate şi familiare. Rezultatul: o „simfonie” în care conţinutul propriu-zis al textelor comunică surprinzător de fertil cu crochiurile surprinse în numeroasele note de subsol, care par a constitui un adevărat al doilea volum de sine stătător.”

surse:

http://filmele-maresalului.blogspot.ro/2012/09/bucuriile-unui-cinefil.html;

http://atelier.liternet.ro/articol/12230/Lucian-Mircu-Ionut-Mares-Marian-Radulescu/Canonul-lui-Marian-Bucuriile-unui-cinefil.html

joi, 18 octombrie 2012

Gloria nu cântă

Gloria nu cântă este unul din acele filme româneşti din jumătatea a doua a secolului XX care – pentru vox populi din spaţiul autohton – au fost şi încă mai sunt sunt sacrosancte. Cele câteva atu-uri ale sale (decorurile şi costumele Doinei Levinţa, coregrafia lui Cornel Patrichi, muzica lui Radu Şerban, unele replici şi gaguri din scenariul lui Dumitru Solomon şi interpreţii principali: Toma Caragiu, Octavian Cotescu, Margareta Pogonat, Horaţiu Mălăele, Margareta Pâslaru, Rodica Mandache, Jean Constantin, Constantin Diplan, Mihai Pălădescu, Ştefan Mihăilescu-Brăila, Ileana Stana Ionescu, Jean-Lorin Florescu ş.a.) hipnotizeau orice simţ critic în consumatorii filmelor „la care te râzi”. (Nu astfel au fost receptate filme ca B.D.-urile, Păcală, Nea Mărin miliardar şi altele asemenea?)

Am revăzut, după 35 de ani această „comedie muzicală” debilă, fără nicio regie (concepţie regizorală), şi totuşi – aflăm din generic – în regia lui Alexandru Bocăneţ. Prestaţiile cvasi-absente ale tuturor celor deja numiţi (altfel, profesionişti redutabili în breaslă) activează mai degrabă nostalgii izolate, iar nu bucuria (re)întâlnirii cu un Film rotund, unitar. Mă uitam la chipurile tinereşti ale Torei Vasilescu (imediat după revelaţia numită Cursa şi înaintea rolurilor de forţă din Proba de microfon, Casa dintre câmpuri, Croaziera, Imposibila iubire) şi Horaţiu Mălăele, la chipurile Margaretei Pogonat şi Mihai Pălădescu (reuniţi pe generic – chiar dacă nu în aceeaşi scenă – după zece ani de la sofisticatele şi sacrificatele Meandre), la Toma (cel care avea să se prăpădească, împreună cu Alexandru Bocăneţ, cu puţină vreme înainte de premiera filmului, în tragicul cutremur din 4 martie 1977) şi la Octavian Cotescu, la poantele eternului şmenar jucat de Jean Constantin (reluări ale succesului din seria B.D.-urilor) etc. Reascultam cu emoţie cântecele lui Radu Şerban (orchestraţia: Sile Dinicu şi formaţia Sfinx a lui Dan Andrei Aldea; voci: Daniela Vlădescu şi fetele de la 5T) şi admiram ritmurile şi paşii de dans coregrafiaţi de Cornel Patrichi.

Ce păcat că, în formula aceasta de lung-metraj, ideile din fanteziile muzical-coregrafice TV ale lui Bocăneţ nu se mai „leagă”, aşa-cum atât de inspirat îi „furaseră” pe milioanele de telespectatori în emisiunile de divertisment (când echipa Bocăneţ-Levinţa-Patrichi devenise un brand şi un etalon al calităţii), vreme de aproape zece ani. Ce păcat că, neavând la dispoziţie o bază dramaturgică solidă, Bocăneţ n-a fost un Fosse (Sweet Charity, Cabaret, All That Jazz) al marelui ecran românesc. Dar poate că timpul n-a mai avut răbdare cu el ...

Cântec pentru fiii mei

"Doamne, Dumnezeule! Fiii pe care îi am sunt un dar al bunătăţii Tale. Tu ai făcut a se naşte în mine simţământul care îi face scumpi inimii mele, simţământul dragostei părinteşti. Ţie îţi închin copiii mei, Doamne! Binevoieşte a le fi lor Părinte; eu sunt un neputincios muritor şi fără de ajutorul Tău nu pot face nimic.
Tu, Cel ce dai hrană păsărilor cerului, Cel ce păzeşti floarea ce răsare în mijlocul stâncilor, Părinte a toată lumea, binevoieşte a îngriji şi de copiii mei, ca să poată fi fericiţi şi în viaţa aceasta, şi în cea viitoare. Ajută-mi să cultiv în ei bunătatea şi printr-o bună creştere să îi fac folositori semenilor.
Dă-le lor, Doamne, înţelepciune, ca să cunoască şi să voiască binele. Dă-le lor comorile cele cereşti ale virtuţii, că acestea sunt bogăţii nepieritoare. Nu cer pentru ei, Dumnezeul meu, bogăţii pământeşti care sunt supuse stricăciunii, ci Te rog să le dai trupuri sănătoase şi iubitoare de osteneală, ca să poată câştiga lupta împotriva relelor vieţii. Păzeşte inimile lor de orice alunecare păcătoasă şi apără nevinovăţia lor.
Rânduieşte, Preabunule Stăpâne, ca ei să ajungă prin harul Tău fii credincioşi ai Sfintei noastre Biserici şi să binecuvânteze Numele Tău în veci.
Doamne, Dumnezeule, iartă-mă că nu ştiu să cresc cum se cuvine aceşti copii pe care mi i-ai dăruit. Iartă-mă, Dumnezeule, iartă-mă! În loc să înveţe de la mine numai cele bune, copiii învaţă şi cele rele şi fără să vreau devin prilej de smintea lă pentru ei. Degeaba îi sfătuiesc să facă binele şi să ţină poruncile dacă ei văd că eu nu le păzesc. Degeaba îi îndemn cu vorbele dacă faptele mele nu sunt pe măsură.
O, cât sunt de vinovat în faţa Ta şi a lor! În loc să Te mărturisesc prin faptele mele, am făcut împotrivă. Greu cu adevărat este pentru mine, păcătosul, să cresc copiii cum trebuie. Cum va creşte un copil care nu a văzut în părinţii săi pildă de fapte bune?
Iartă-mă, Doamne, iartă-mă! Iartă-i şi pe părinţii, pe moşii şi strămoşii mei, pentru toate păcatele pe care le-au săvârşit, fiind prin ele pietre de poticnire pentru urmaşii lor.
Îndreptează-mă pe mine, păcătosul, Doamne, să duc o viaţă curată ca să-mi pot îndrepta copiii pe calea poruncilor Tale.
Să vină pacea Ta peste casa noastră, să vină peste noi mila Ta, ca să sporim în fapte bune şi în tot ce e bineplăcut Ţie. Ca să petrecem cealaltă vreme a vieţii noastre în pocăinţă şi să dobândim în această viaţă darul Tău, iar în cealaltă, bucuria veşnică. Pentru rugăciunile Preabinecuvântatei Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor Sfinţilor Tăi. Amin."

marți, 16 octombrie 2012

Lansare PSEUDOKINEMATIKOS 2. BUCURIILE FILMULUI - Cluj 25 octombrie 19h

sâmbătă, 13 octombrie 2012

Micul paradis

Pe fostul meu dascăl de geografie din gimnaziu – azi octogenar – aveam să-l reîntâlnesc, cu aproape zece ani în urmă, în sala Filarmonicii. Aşa am aflat că de peste o jumătate de secol este nelipsit din stalul teatrelor, de la spectacole de teatru şi operă, de la concertele simfonice. Nu numai din „provincie”, ci şi din marile centre culturale din ţară şi străinătate. Deunăzi ne-a poftit în garajul său (transformat în magazie), unde (în timp ce fiul nostru cel mare citea în Braille din manualul său de ... geografie, iar cel mic alerga prin curte) i-am rânduit stivele de ziare şi reviste culturale („Săptămâna”, „Rpmânia literară”, „Cinema”, „Contemporanul” etc.), de caiete-program de la diverse spectacole din alte vremuri. O epifanie a Paradisului, nu altceva. Am dat peste cronici de film şi teatru, peste imagini cu artişti (actori, regizori, dramaturgi, cineaşti) dragi – pagini care mi-au hrănit adolescenţa. Am citit sau recitit cu mare bucurie despre filme-fetiş ca 100 lei, Concurs, Fructe de pădure, Dreptate în lanţuri, Pas în doi, despre spectacolele Teatrului Naţional (din Bucureşti sau Timişoara), altor teatre bucureştene (Nottara, Comedia, Mic) ş.a. Parcurgeam cu jind titlurile din repertoriul Teatrului bucureştean Nottara (de exemplu), de la începutul anilor 80: Timon din Atena; Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă; Micul infern; Noi, subsemnaţii; Karamazovii; Cum vă palce. Cu ele avea să apună epoca marilor spectacole ale unora ca Aureliu Manea, Andrei Şerban, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, David Esrig, Dan Micu ... Peste cronicile şi amintirile lor s-a depus – la propriu şi la figurat – praful.

desen de Klara Tamas

joi, 4 octombrie 2012

Why?

„Şi toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi.” (Matei, 21.22)

***

De o vreme încoace, Theodor, la cei zece ani şi jumătate ai săi, vrea să ştie de ce Dumnezeu nu „percutează” imediat la cererile sale. De ce, vasăzică, tace şi nu face. De ce nu-i îmbracă pe cei goi, de ce nu-i vindecă pe bolnavi, pe suferinzi, pe muribunzi etc. De ce nu se „execută”.

Mă gândesc la Mussolini (însă el era ateu), despre care se spune că, într-o întrunire, s-ar fi uitat la ceas si a zis: Îi dau ultimatum lui Dumnezeu ca în cîteva minute să mă trăsnească dacă există! O oră mai târziu s-a uitat din nou la ceas. Nu fuseze trăznit şi – q.e.d. – a tras concluzia că Dumnezeu nu există. Mă gândesc la încrâncenarea torţionarilor din temniţele comuniste, care le cereau victimelor să demonstreze hic et hunc existenţa lui Dumnezeu. Mă mai gândesc însă şi la existenţialiştii care susţin că Dumnezeu nu este o existenţă ce trebuie (şi poate fi) demonstrată, ci o realitate ce trebuie trăită. Ei, asemenea celor din vechime (care nu raţionalizau totul), au înţeles: credinţa (despre care vorbeşte Călăuza în pragul „camerei dorinţelor” din Stalker, şi care este lucrătoare doar într-o minte îmbisericită) nu-i totuna cu magia. Dar viţeii de aur n-au moarte. Seduc mereu.

Concluzia lui Theodor: dacă trebuie să aşteptăm, cu răbdare, ca Dumnezeu să ne răspundă, pentru ce trebuie numaidecât să-i ascultăm pe părinţi? De ce să nu fim şi noi asemenea lui Dumnezeu, care nu se grăbeşte? De ce trebuie ca noi (copiii) să facem ascultare fără să crâcnim, câtă vreme Dumnezeu nu ne face toată voia? Ce să-i răspund? Poate că se va mângâia cândva cu răspunsul lui Steinhardt (care e şi jocul secund în Stalker): „Fiecare tot ceea ce vrea obţine, dar ceea ce vrea cu adevărat, nu ceea ce spune că i-ar plăcea să aibă; ceea ce se dobândeşte ci neprecupeţit sacrificiu, cu nedezminţită încăpăţânare, înfruntând lenea, nestăruind asupra scrupulelor.” (Jurnalul fericirii) ...