Henry Mancini

Primesc un telefon de la pianistul timşorean Sorin Petrescu. Mă roagă să prefaţez recitalul său de pian (alături de flautistul Vlad Colar) pe muzici de film de Henry Mancini. Pentru că nu eram tocmai pe subiect, m-am documentat (pe internet) şi am aflat câte ceva despre acest important muzician al secolului XX: l-a consacrat muzica de film, dar a practicat şi jazz-ul; a fost compozitor, dar şi dirijor-orchestrator; a trăit, aflu, între 1924 – 1994; muzica sa este catalogată drept easy listening, dar – nota bene! – denotă mult profesionalism.

Compozitor american, cu părinţi italieni (tatăl, oţelar de meserie, cânta la flaut şi l-a învăţat pe Enrico Nicola, viitorul Henry, să cânte la flaut piccolo şi apoi la pian) stabiliţi în Statele Unite, Henry Mancini şi-a întrerupt studiile muzicale când a plecat în armată. A participat apoi la eliberarea unui lagăr de concentrare din sudul Germaniei. Imediat după terminarea războiului a intrat în industria muzicală ca pianist şi aranjor. A început colaborarea cu Universal Pictures, iar din 1958 lucrează ca aranjor şi compozitor independent. A murit de cancer pancreatic.  

Henry Mancini a fost distins de 20 de ori (şi nominalizat de 72 de ori) cu Premiul Grammy şi a câştigat 4 premii Oscar (fiind nominalizat de 18 ori). „Nu iau niciodată nimic de bun ceva şi nu forţez limitele libertăţii mele” – spunea el într-un interviu. Filmele pentru care a scris muzica (devenită repede hit) sunt filme „cu subiect” şi „cu star-uri”: The Days of Wine and Roses, Breakfast at Tiffany’s, The Great Race, Mr. Lucky, Two for the Road, Pink Panther, Victor, Victoria!, The Molly Maguires, The Thorn Birds, Hatari! ş.a.. Melodrame sau comedii romantice, seriale de televiziune sau poveşti cu accente sociale – filmele sale au avut însă mult succes la public. La fel ca impresionantele soundtrack-uri pe care o industrie muzicală precum cea americană nu le putea neglija...

Râsul Patriarhilor / Theodor Baconsky

  
titlu: Râsul Patriarhilor. Eseu despre râs în patristica greaca
autor: Teodor Baconsky
editura: Humanitas, În afara colecțiilor, 2008
număr de pagini: 332

Conceput ca un studiu asupra spaţiului mental al râsului şi al locurilor simbolice ale deriziunii în Bizanţ, volumul lui Teodor Baconsky explorează dimensiunea batjocurii ca „alegere divină” (în cazul lui Hristos) precum şi relaţia dintre biserică şi teatru în literatura patristică. 

Sinopsis:
Figura lui Hristos din Evanghelii, aşa cum este transmisă cu sensibilitatea „cosmică” a Ortodoxiei („crucificat în mijlocul rânjetelor şi batjocurilor, cu o inscripţie deasupra ce ridiculizează pretenţiile sale caraghioase”), ocupă un rol important în studiul lui Baconsky.

Deschiderea eschatologică şi reperele transcedentale trasate de Clement Alexandrinul, Origen, Evgarie Ponticul şi alţii călăuzesc cititorul spre o duhovnicie în care libertatea este „sistematizată prin har”. Personajul central al al acestei duhovnicii este ascetul – omul care, mortificându-şi simţurile, „nutreşte obsesia de a se cunoaşte cât mai bine” şi năzuieşte la „un mod de viaţă exemplar”.
Chiar dacă Tradiţia Bisericii învaţă că „Dumnezeu râde de cei batjocoritori, iar celor smeriţi le dă har”, există destule exemple de „nebuni întru Hristos” care contrazic imaginea austeră a monahului („creştinul ideal”). Hristos – „dreptul batjocorit” – sfidează tradiţia şi capetele încoronate: ca un trubadur ambulant, n-are niciun loc unde să-şi aşeze capul; ca un clovn, satirizează autoritatea existentă; traversează oraşul pe un catâr, înconjurat de un alai regal (neavând nicio putere pe pământ); ca un menestrel, ia parte la cine şi reuniuni.
Autorul arată că Tradiţia patristică preferă biserica teatrului: „…plăcerea pe care o capeţi pentru spectacolele de comedie naşte desfătare şi orice alt fel de necumpătare”; în imnurile şi cuvintele Evangheliei se află „spectacolele pe care Biserica le dăruieşte celor ce vin în ea”; „teatrul nu este neapărat rău în sine, dar riscă să devină din pricina primejdiilor sale spirituale: a-l frecventa înseamnă a te plimba pe marginea prăpastiei”.
Părinţii rigorişti ai Bisericii fac din actor un „diavolo sacerdotal”, „anti-eroul” unui spectacol care „dramatizează nimicirea sufletelor în iad”. Cei mai moderaţi vorbesc despre opoziţia dintre agape (exaltată în biserică) şi eros-ul strict trupesc (glorificat la teatru).
Dincolo de toate, veselia reprezintă o valoare pur creştină. Bucuria este „comunicare, părtăşie”. Biblia o leagă nu doar de „convertire” (prin consimţire şi reintegrarea în Fiinţă), dar şi de orice „împlinire” (prin felurite încercări şi persecuţii). Sfinţii creştini sunt veseli, un sfânt trist nefiind decât un „amărât de sfânt”.

sursa: http://hyperliteratura.ro/rasul-patriarhilor-eseu-despre-ras-in-patristica-greaca/#.UNRZ_aycSao

Vanitas vanitatum

Din când în când, violenţa şi carnagiul din câmpurile de bătălie ale planetei se mută în şcoli. Atunci, unul sau mai mulţi tineri furioşi (numiţi şi rebeli fără cauză), ucid cu sânge rece pe cine apucă, ca-n Elephant, filmul lui Gus van Saint (inspirat dintr-un caz real, desigur). La fel cum – în fiecare zi – fiinţa zisă om striveşte, sub talpa-i, zeci de furnici sau de necuvântătoare, fără să dea vreo socoteală, fără să aibe vreun regret sau chiar fără să ştie. Big fish eat small fish.

Fiecare nou masacru din şcolile americane (în ultimii ani) generează postări pe facebook de genul unui schimb de replici între un elev şi Dumnezeu. Elevul: „Dragă Dumnezeule, de ce îngădui atâta violenţă în şcolile noastre? Semnat: un elev îngrijorat.” Dumnezeu: „Dragă elevule îngrijorat, nu e loc pentru Mine în şcolile voastre. Semnat: Dumnezeu.” 

Sigur, campania bine orchestrată împotriva „însemnelor religioase”, în ton cu „noua ordine mondială” şi cu secularizarea agresivă (şi) a instituţiilor de învăţământ, îndreptăţeşte răspândirea unei astfel de butade. Cum rămâne însă cu sutele şi miile de biserici distruse, de-a lungul secolelor, de războaie, de arme, de prigoane? În ele, orice s-ar spune, era loc pentru Dumnezeu – în chip sacramental, desigur, acolo unde sacramentele (tainele) nu şi-au schimbat numele în „simboluri”...

Ecleziastul grăit-a o dată pentru totdeauna: Vanitas vanitatum et omnia vanitas. Călăuzul din apologul tarkovskian (Stalker) îi răspunde, peste veacuri: „Toate au un sens. Un sens şi o cauză.”

Memorie involuntară

TIMIŞOARA – decembrie 1989

N-am uitat nici acum, după 23 de ani...

...cum se scandau – liber, credeam – lozinci anti-ceauşiste în Piaţa Maria

...cum ardeau magazinele de blănuri din centrul Timişoarei (lângă cinematograful Timiş) ...cum se auzeau focuri de armă

...cum străzile deveniseră tot mai inaccesibile datorită cordoanelor de militari înarmaţi.

...cum – asta am aflat mai târziu – se murea „cu zile” (inclusiv pe treptele Catedralei)

Noul fascism

În  „vechiul fascism” (de pe la mijlocul veacului XX) ţi se permitea „să faci distincţii, chiar şi prin degenerarea retorică”. Acum trăim în „noul fascism”, care „este cu totul altceva – nu mai face nicio deosebire: el nu este umanisto-retoric, ci americano-pragmatic”. Care este scopul său? „...reorganizarea şi omologarea brutal-totalitară a lumii” Este vremea „noii puteri consumiste şi permisive” care „şi-a dus la limita extremă singura sacralitate posibilă: sacralitatea consumului ca rit şi, desigur, a mărfii ca fetiş”. 

Pier Paolo Pasolini – Scrieri corsare (Ed. Polirom, 2006)

De la cer la pământ - Întâlniri de gradul trei

La începutul anilor 80 am văzut Întâlniri de gradul trei într-un cinematograf de vară. Avea un ecran uriaş, panoramic, şi instalaţie de sunet stereofonic. Superproducţia lui Steven Spielberg, o feerie „ştiinţifico-fantastică”, a ţinut atunci afişul câteva luni de zile. N-avea cum să nu-ţi placă, povestitorul avea în tolbă şi povestea, şi – mai ales – artificiile (efectele speciale), care-o făceau cu atât mai atrăgătoare. 

Actorii au carismă (Richard Dreyfuss (American Graffiti; Adio, dar rămân cu tine; Competiţia; François Truffaut (regizorul Nopţii americane, dar şi al fermecătorului Jules & Jim şi al utopiei ştiinţifico-fantastice 451 Fahrenheit), arsenalul audio-vizual (imaginea: Vilmos Zsigmond; muzica: John Williams) este uluitor. Extratereştii par reali, iar mania personajelor care, în urma  contactului cu obiecte zburătoare neidentificate („întâlnirea de gradul trei”), îşi lasă  baltă familie, slujbă şi lume pentru a-i urma O.Z.N.-ului, este – sub conducerea regizorală a vrăjitorului Spielberg – perfect justificată. În plus, toate acele „farfurii zburătoare” multicolore şi producătoare de sunete electronice atât de stranii, reuşeau să ne înveselească existenţa mult prea cenuşie, prea uniformă de la începutul unui (alt) deceniu anost, pentru România. 

Succesul filmului, atrag atenţia unii critici, se datorează combinaţiei fericite de Walt Disney, S.F. din anii 50, junk food şi o variantă convingătoare a visului american. Este considerat „filmul cel mai important al vremii noastre”, o „experienţă religioasă al cărei mesaj e universal şi dătător de speranţă” (Ray Bradbury, notoriu ator de S.F.), „cea mai impresionantă aventură cinematografică în domeniul ştiinţifico-fantastic, după filmul lui Kubrick, Odiseea spaţială 2001” (G. Stewart). 

În ceea ce mă priveşte, mă gândesc mereu, când îmi amintesc de acest mega-spectacol de sunet şi lumină, la Tarkovski şi la al său Solaris. Desigur, „misticismul” popular şi „explicit” din Întâlniri de gradul trei n-are nimic în comun cu duhovnicia tarkovskiană (aceeaşi în toate filmele sale) patristică şi „apofatică”. Distanţa dintre ele e de la cer la pământ. De fapt, regizorul rus ţine să înzestreze staţia spaţială (salonul-bibliotecă din „oceanul gânditor”) din Solaris cu toată frumuseţea creată de om pe Pământ – trimiteri literare (Don Quijote, Tolstoi, Dostoievski, Luther), picturale (Rubliov, Breughel, Rembrandt), sculpturale (Venus din Millo, busturile filosofilor antici), muzicale (Bach) ş.a. 

Solaris

Temele principale din Solaris sunt umanizarea omului înstrăinat de sine şi se semeni (prin redescoperirea căinţei, rugăciunii, iubirii) şi extinderea Pământului la dimensiunile cosmosului (nu  cucerirea acestuia). Spielberg însă e preocupat să „demonstreze” – cu ajutorul ficţiunii şi elementului fantastic – că „nu suntem singuri în univers”. Că „ei” (extratereştrii) există, că au o civilizaţie ce pare (este?) mult superioară sofisticatelor tehnologii americane, că sunt fiinţe sensibile (poate chiar mai sensibile decât oamenii). Că un astfel de „contact” este posibil. La finalul Întâlnirilor, un echipaj de cercetători pleacă în „misiune” pe navele spaţiale care tocmai au aterizat – în secret – pe Pământ (într-un loc numit Turnul Diavolului) şi sunt „binecuvântaţi” de un pastor într-o încăpere ce aduce mult cu o capelă (neo)protestantă. În Solaris, psihologul Kris pleacă şi el în cosmos ca să constate progresul făcut solaristică pe staţia orbitală. Dar pare să ia cu el nu o „binecuvântare” de tip „religios”, ci conştiinţa unei omeniri ce are nevoie de comuniune (cum este exprimată şi în icoana Sfintei Treimi, cu care se încheie precedentul film al lui Tarkovski, Andrei Rubliov). Un personaj din Solaris spune, la un moment dat: „Nu avem nevoie de alte lumi, ci doar de o oglindă. Tânjim după un contact pe care nu-l vom realiza niciodată. Suntem în jalnica postură a unui om care se îndreaptă către o ţintă de care îi e frică şi pe care nu o doreşte. Omul are nevoie de om!” Personajul principal din Întâlniri... se îmbarcă, la final, pe o navă extraterestră, sperând să afle acolo răspunsul la miile de întrebări care nu-i dau pace. 

În Solaris, psihologul Kris ajunge înapoi pe Pământ, în casa tatălui său. Îi cade în genunchi, asemenea fiului risipitor din parabola evanghelică şi din tabloul lui Rembrandt. Îndoielile şi întrebările i-au fost limpezite: a înţeles că răspunsul la întrebarea cea mai chinuitoare a omului se află în interiorul său, nu în spaţiile extraterestre. Între timp, aparatul de filmat al lui Vadim Iusov se înalţă tot mai sus. De acolo, din înaltul cerului, casa pare înconjurată de „oceanul gânditor”. Cum ar veni: călătoria fusese, de fapt, spre interiorul conştiinţei omeneşti. Personajele lui Spielberg par să poarte cu ele doar spaimele şi angoasele omului contemporan, „fără rădăcini”. Şi ajung unde şi-au dorit: în „paradisul” extraterestru al unor farfurii zburătoare. Happy end. Visul american s-a mai împlinit o dată.

P.S. Astăzi, grădina de vară unde aveam să fiu fascinat şi sedus de basmul lui Spielberg este o ruină. Din zidul alb al ecranului curbiliniu au căzut porţiuni mari de tencuială. De ani de zile nu se mai proiectează acolo niciun film. Dar n-am să uit niciodată cum, în timpul proiecţiei nocturne, sunetele electronice din filmul lui Spielberg au fost continuate, dintr-o coincidenţă bizară ce i-a umplut de uimire pe spectatori, de zvonurile (douăsprezece la număr) produse, fix la miezul nopţii, de clopotele catedralei mitropolitane din apropierea cinematografului de vară unde am văzut Întâlniri de gradul trei. Pentru câteva clipe, Spielberg a fost înlocuit de Tarkovski. 

 Grădina de vară cinema „Capitol”, 2012

Celălalt Noica

Capitolul 6 din Ioan despre Sfânta Împărtăşanie şi discuţia cu un ortodox despre sărutarea mâinii (preotului) care dă „Prea Constitul Trup şi Sânge al Domnului şi Mântuitorului nostru” îl (re)apropie pe cel care avea să devină Monahul Rafail Noica de Ortodoxie. Fuseze botezat ca prunc, însă abia în străinătate (în occidentul pluralist), după numeroase peregrinări printre heterodocşi, avea să descopere Ortodoxia.

„Şi în păcat, omul, până la urmă, îşi caută menirea lui cea adevărată. Dar păcatul nu este adevăr şi de aceea ceea ce Domnul nu ne-a dat ca poruncă, noi numim păcat, nu în sens moral sau etic, ci în sens ontologic, al firii.” „...în primul rând trebuie respectat omul chiar şi în smintelile lui, în revoltele lui, căci cine ştie de unde vin acestea şi unde este rana? De multe ori, rana suntem noi, cei care am reprezentat greşit ceea ce credeam. Deci, smerenie!” „Văzând în tine suferinţa, slăbiciunea, păcatul tău, poţi să înţelegi pe păcătos, pe aproapele tău nefericit, fiindcă ştii tu însuţi ce înseamnă suferinţa, ce înseamnă păcatul sau slăbiciunea. De aceea şi biserica ne învaţă să nu ne închidem şi să nu ne ascundem, ci să ne deschidem şi să ne spovedim. Acesta este unul din aspectele ascezei, adică acela prin care vedem ce este în noi ca să înţelegem apoi pe aproapele nostru.” „Când vezi pe aproapele tău, cât de departe ar fi el geografic sau sufleteşte, să fii convins că este un alt eu.” Sf. Siluan: „Fericit cel ce iubeşte pe fratele său, că fratele nostru este viaţa noastră”. 

Atmosfera „foarte sărăcăcioasă, foarte rece, plicticoasă, în sensul că nu te hrănea cu nimic” din bisericile protestante prin care a umblat a rămas o amintire. „Trebuie să spun că sectanţii şi catolicii, în Apus, nu sunt ceea ce cunoaşteţi aici, pentru că aceia nu sunt oameni care se dezlipesc de Biserica Ortodoxă. Acolo ei nu cunosc altceva. Au numai ceea ce au primit şi ei, în forma pe care au moştenit-o. Şi, deci, nu este duhul acesta înrăutăţit, care poate fi într-o ţară ortodoxă, unde mulţi ori s-au dezlipit de Biserica Ortodoxă, din tot felul de motive, ori vin din afară, cum se face acum şi încearcă să pescuiască în apele ortodoxe peştii Bisericii.”

„Am găsit în toate religiile, în natura şi în filosofiile lor, tendinţe către Ortodoxie.” Faza neoprotestantă a fost, „dacă nu o rătăcire, măcar o sărăcire, o sărăcire foarte mare şi, dacă-mi iertaţi obrăznicia, aş pune îna cest sens şi catolicismul, care a fost dezbinarea cea mai mare din Biserică, ce a marcat tot Occidentul”. „Nu există criză care să nu vină cu o îmbogăţire. ... Să nu ne smintim de lucrurile care vin, că lucrurile sunt, nevăzut, în mâinile lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu Îşi face lucrul Lui în istorie şi puterea Lui este înfricoşător de gingaşă. ...

„Biserica Ortodoxă nu este o biserică între altele, ci este, pur şi simplu, firea în care Dumnezeu l-a creat pe om. Esenţa Ortodoxiei este firea omului.” Aici avea să descopere energile cuvântului, care „curăţă, sfinţeşte, odihneşte (vorbesc de Cuvântul lui Dumnezeu, nu de cuvintele pe care noi le întrebuinţăm în sens contrar) şi, prin aceste energii, intrăm în energia creatoare a lui Dumnezeu”. Esenţial trăită, Ortodoxia este descoperirea firii omului, este devenirea întru fiinţă. Dacă n-aş fi trăit Ortodoxia ca un convertit, poate că n-aş fi putut niciodată să o văd în frumuseţea ei strălucitoare, drept singurul adevăr al istoriei.. ... Ortodoxia este ca un fel de Cenuşăreasă. Îmi amintesc vag – nu mai ţin minte contextul – de o poveste cu trei surori, cărora, atunci când au terminat nu ştiu ce să facă la o bătrână, aceasta le-a dat drept mulţumire să se ducă în pod şi să aleagă din cele trei lăzi de acolo pe care o voiau. Prima şi a doua au luat lăzile cele mai mari şi mai frumoase; cea mică, smerită, a luat pe cea mai urâtă şi mititică, dar aceea era plină de comori. Şi celelalte s-au păcălit, că nu era mare lucru înăuntru.”

„În absolut, sunt numai două lucruri tranşante, care se exclud: adevărul şi rătăcirea. Dar în realitate, omul este o „amestecătură” nemaipomenită de ce poate fi mai sfânt şi de ce poate fi mai drăcovenesc (sic!). Nu trebuie să tranşăm noi. Tranşează judecata lui Hristos cea din urmă. Între creştini, trebuie să vedem pe fiecare ca pe un potenţial mântuit.”

Devenirea întru fiinţă - Constantn Noica

titlu: Devenirea întru fiinţă
autor: Constantin Noica
editura: Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981
număr de pagini: 390

Cartea lui Constantin Noica este un eseu (o „încercare”) pe marginea filosofiei tradiţionale.

Sinopsis: Filosoful de la Păltiniş analizează rolul cercului în conştiinţa filosofică şi în filosofia spiritului şi a fiinţei. De asemenea, explorează semnificaţia fiinţei („capăt şi sfârşit de drum”) şi a dimensiunii sale etice (morale),  însemnătatea omului, a culturii şi a actului filosofic (a căror existenţă „ar trebui să se petreacă în cerc”).

Căutarea, ca devenire, nu e posibilă decât dacă, într-un fel, „deţii dinainte ceea ce cauţi” (ceea ce presupune, paradoxal, că „Nu m-ai fi căutat dacă nu m-ai fi găsit deja”). Prin cultură, din care nu trebuie să lipsească o „conştiinţă filosofică” (sau reflexivă), omul este investit să desluşească discernământul şi „să rânduie ceea ce a văzut”. La fel şi omul, care „nu e simplu om, simplu sine”, este înzestrat cu o conştiinţă „întru ceva” (dincolo de sine).

Eticul s-ar afla undeva între „ce-ţi place” (ca la antici) şi „ce trebuie” (ca la Kant). Căinţa (întoarcerea gândului asupra gândului, asupra faptei săvârşite) naşte „conştiinţa etică”.Experienţa fiului risipitor din parabola evanghelică arată că libertatea sa nu ţine de „ceea ce ne place”, ci de o „rânduială”. Fratele fiului (una din temele principale din Jurnalul filosofic), cel care „trăise aşa cum trebuie”, este numai o „conştiinţă etică” fără conţinut, care funcţionează în gol.

Orientarea axiologică este „principiul motor al existenţei”. Raţiunea este „omul însuşi, în posibilitatea lui de a realiza şi de a incorpora valori”. Omul credinţei – arată Noica – făcea acelaşi lucru. Şi pentru el „răul” (absenţa binelui) este „prins cu necesitate în lanţurile binelui, întocmai unui sclav”. Iar binele este „descoperirea firii omului, devenirea întru fiinţă” (care – în cuvintele şi trăirea „celuilalt Noica”, adică a Părintelui Ieromonah Rafail, fiul filosofului) este însăşi Ortodoxia, „esenţial trăită”.

sursa: http://hyperliteratura.ro/devenirea-intru-fiinta/#.UMhOPKycSao

Ploaia care va veni - Before the Rain

Un fotograf macedonean de succes, anjgajat al marilor agenţii internaţionale de presă, este mistuit de dorul de casă şi renunţă la confortul occidental din Londra (în care s-a refugiat la începutul anilor 80) pentru a se întoarce în satul natal. Acolo vrea să moară, acolo vrea să mai trăiască – atât cât îi va mai fi dat – fără nicio condiţionare materială şi  ideologică.  

Pe la mijlocul anilor 90, o serie de filme din fosta Iugoslavie (Underground; Pretty Village, Pretty Flame ş.a.) au ca temă principală sângeroasele conflicte inter-etnice din Balcani. Tot pe atunci, Milcho Manchevski (scenarist şi regizor, dar şi fotograf, autor de literatură de ficţiune şi jurnalist) face senzaţie în festivaluri (în Italia, Argentina, SUA, Suedia, Brazilia, Polonia) cu Înainte de ploaie, un debut sofisticat în care desluşim, acum, marca stilistică din Babel: trei poveşti („Cuvinte”, „Feţe”, „Imagini”) care se întrepătrund. La primul nivel, acest puzzle cu o pronunţată încărcătură poetică (conferită de soundtrackul grupului „Anastasia”, de o  scenografie şi de sonorităţi vrednice de subiect) este o mărturie a tragicei neputinţe omeneşti în faţa războiului. Critica „progresistă” nu a scăpat ocazia să arate că religia (fanatismul religios) este cauza tuturor atrocităţilor. 

La un nivel mai profund însă, ochiul atent poate observa şi o anumită duhovnicie care scapă, în general, privitorului grăbit. Există, e drept, scene de violenţă – atât în „primitiva” Macedonie, cât şi în „civilizata” Londră. Se ucid, fără nicio urmă de milă, fraţii între ei. Se ucid, la fel de nemilos, şi „triburile” adverse care par să fi aşteptat doar un semn pentru a da frâu liber violenţei. Şi totuşi, în mijlocul acestor măceluri mai dăinuie, ca o oază, existenţa unei obşti monahale dintr-o mănăstire ortodoxă. Acolo, un tânăr macedonean se nevoieşte să-şi respecte votul tăcerii, autoimpus. Şi – în taină, dezinteresat – asemenea personajului titular din Nazarin, oferă găzduire unei fete albaneze. Curând, fapta sa nobliă va fi deconspirată şi, împreună cu fata, este alungat din mănăstire.Pentru o clipă, iadul războiului este luminat de emoţia iubirii – gata de jertfă (la propriu), cât o veşnicie, străină de orice „necesitate” trupească. Ea este „ploaia care va veni” şi – vorba cântecului – „le va potopi pe toate”.  

Cenuşăreasa

"Nu există criză care să nu vină cu o îmbogăţire."

***

"Să nu ne smintim de lucrurile care vin, că lucrurile sunt, nevăzut, în mâinile lui Dumnezeu. 

Şi Dumnezeu Îşi face lucrul Lui în istorie şi puterea Lui este înfricoşător de gingaşă."

***

"Esenţial trăită, Ortodoxia este descoperirea firii omului, este devenirea întru fiinţă. Dacă n-aş fi trăit Ortodoxia ca un convertit, poate că n-aş fi putut niciodată să o văd în frumuseţea ei strălucitoare, 

drept singurul adevăr al istoriei."

***

"Ortodoxia este ca un fel de Cenuşăreasă. Îmi amintesc vag – nu mai ţin minte contextul – de o poveste cu trei surori, cărora, atunci când au terminat nu ştiu ce să facă la o bătrână, aceasta le-a dat drept mulţumire să se ducă în pod şi să aleagă din cele trei lăzi de acolo pe care o voiau. Prima şi a doua au luat lăzile cele mai mari şi mai frumoase; cea mică, smerită, a luat pe cea mai urâtă şi mititică, dar aceea era plină de comori. Şi celelalte s-au păcălit, că nu era mare lucru înăuntru"

(Rafail Noica - Celălalt Noica)

Învierea ca semn

„Nici învierea din morţi a lui Hristos nu este prezentată de Biserică drept o „minune” (extremă sau supremă) – un fapt „supranatural”, inexplicabil, de readucere la viaţă a unui cadavru. Mărturiile ucenicilor lui confirmă învierea ca semn, semn al fiităţii: declarate- revelare a identităţii ipostatice a Fiului-Cuvânt al Tatălui. (...) Învierea lui Hristos ca „minune” ar trimite la o nouă religie, învierea ca semn trimite la un nou mod de existenţă. Acest mod îşi propune să îl realizeze evenimentul eclezial comunal. Moartea este foarte împovărătoare, insuportabil de absurdă, o limitare existenţială a naturii umane. Şi Hristos îşi asumă în existenţa lui istorică această absurditate, moare ca să semnaleze că şi moartea poate fi trăită ca libertate a relaţiei cu Tatăl, adică drept viaţă nelimitată. Îşi asumă natura umană „până la moartea pe cruce”, unul dintre cele mai cumplite moduri de a muri. Pentru ca acest mod foarte cumplit de a muri să devină un semn al mântuirii.” (Contra religiei – Christos Yannaras, Editura Anastasia, 2012)

Kieslowski on Tarkovsky

 Krzysztof Kieslowski

“Andrey Tarkovsky was one of the greatest directors of recent years. He's dead, like most of them. That is, most of them are dead or have stopped making films. Or else, somewhere along the way they've irretrievably lost something, some individual sort of imagination, intelligence, or way of narrating a story. Tarkovsky was certainly one of those who hadn't lost this. Unfortunately, he died. Probably because he couldn’t live any more. That’s usually why people die. One can say it’s cancer or a heart attack or that the person falls under a car, but really peoplle usually die because they can’t go on living.”

(Krzysztof Kieslowski – Kieslowski on Kieslowski, Faber & Faber, London, 1993, pp. 33-34)

 Andrey Tarkovsky

„Iată un iudeu în care nu am găsit vicleşug!...”

Pe la mijlocul anilor '80 aveam să-mi cumpăr, de la anticariatul din Bastionul Cetăţii (pe care-l frecventam, cu religiozitate, zilnic), un volumaş apărut în 1983 la Editura Albatros, cu titlul Mic dicţionar al spiritului uman. Coordonatorul proiectului era un anume Mircea Traian Biju. Ţin minte că am vorbit, fericit, despre achiziţia mea, cu un coleg de clasă care - pragmatic, zeflemitor, cinic - mi-a răspuns aşa: "Ai grijă, ascunde-o bine, să nu ţi-o fure careva!..." Răsfoind, peste ani, acest dicţionar, regăsesc vreo douăsprezece pagini cu citate despre om şi doar trei citate despre Dumnezeu. Pe linie cu doctrina comunistă atee (cum altfel?), sunt alese aceste rânduri din cartea lui P. Lafargue, Le déterminisme économique de Karl Marks: "nu creatorul, ci creatura omului care, pe măsură ce se dezvoltă, îl remodelează /.../ departe de a fi conducătorul, el e jucăria evenimentelor istorice"; "după filosofia spirtualistă este un mecanic care, ca să se distreze, construieşte universul ale cărui mişcări le reglează, şi fabrică pe om, ale cărui destine le dirijează după un plan doar de el cunoscut". În fine, sintagma referitoare la Dumnezeu, decupată din A. Suarez (din textul numit Variables) - "recurs contra neantului" - aminteşte de existenţialismul cineastului suedez Ingmar Bergman: "Personajele filmelor mele sunt exact ca mine, adică animale mânate de instincte şi care, în cel mai bun caz, gândesc atunci când vorbesc. ... Avem totul. Dar în mijlocul acestei vieţi pline există un mare vid. În filmele mele descriu acest vid şi tot ceea ce inventează omul pentru a-l umple. În felul acesta, vreau să dau un sens spiritual unei civilizaţii care stă sub semnul abundenţei materiale." Privind retrospectiv, după (peste) 20 de ani, îmi pare că nu atât conceptul de Dumnezeu a fost anihilat de "ciuma roşie" (dovadă sunt nenumătatele mărturii date de "umiliţii şi prigoniţii" atâtor temniţe şi gulaguri), ci o anumită rânduială a omului de veacuri. Un anumit fel de a fi şi o anumită "devenire întru fiinţă", încremenită prematur în proiect. Sigur, se poate pune întrebarea (şi nu puţini sunt cei care, mai mult sau mai puţin retoric, au şi adresat-o deja): cât de responsabil, cât de asumat, cât de conştient trăia acea rânduială "poporul binecredincios" din ţările asupra cărora s-a prăvălit ideologia bolşevică...

Nu mică mi-a fost bucuria să descopăr, la începutul anilor '90, în mărturia fără seamăn care este Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt (n. 29 iulie 1912, d. 30 martie 1989), că tortura cea mai abjectă din "obsedantul deceniu" nu a putut curma "prefacerea totală a omului". Iar omul angajat în această anevoioasă lucrare de "îmbisericire a minţii" ajunge a se privi şi judeca pe sine "din afară", aşa cum, "neîntrerupt, necruţător, netulburat", îi judecă pe cei din jurul său. Steinhardt a fost cel care mi-a descoperit o taină pe care (la Dostoievski şi Tarkovski) doar o întrezărisem: cultura - "atunci când este adevărată" şi "stă sub semnul unui duh iubitor de oameni" - este un "imn de laudă adus vieţii". Cultura ("caldă, vivace şi puternică") nu constituia pentru el - chiar şi după ce a îmbrăcat straiele monahale - o "pricină de sminteală". Nicolae Steinhardt avea cultul călătoriilor în timpuri şi spaţii dintre cele mai insolite. Contrar atitudinii crispate vizavi de "celălalt", de "străinătate", Steinhardt învăţa din călătorii că oamenii, deşi diverşi, sunt "solidari cu noi", că "străinul a cărui scară de valori şi ale cărui puncte cardinale sunt altele decât ale noastre, este totuşi aproapele nostru, vecinul nostru (cum spun englezii), semenul nostru, adică, în sensul cel mai ontologic şi mai teribil al termenului". Nefiind sentimental, Steinhardt plânge "mereu şi de obicei în hohote" atunci când citeşte sau vede o capodoperă. În muzică îl socoteşte "cel dintâi chemat" pe Mozart, după care îi situează pe Haydn, Bach, Schubert, Wagner, pe preclasici şi apoi pe "toţi ceilalţi" (inclusiv opera pop-rock, Jesus Christ Superstar, de Andrew Lloyd Webber, despre care scrie la superlativ). Evanghelia i se pare "primul roman absurd, negru", "cu adaosul - esenţial! - că sfîrşitul romanului nu-l constituie moartea pe cruce, ci învierea".

Nicolae Steinhardt deplânge instaurarea "spiritului şmecheresc" chiar şi într-un loc mai ferit de poluări comportamentale precum Maramureşul: "Cu ce câştigăm, cu ce ni se dă, cu ce furăm, cu ce pică, ne descurcăm" - recunoaşte o bătrână maramureşană. Dispariţia satelor - "urgie năprasnică", "sinucidere", "catastrofă" - i se pare "foarte probabilă": "Hunii, gepizii, tătarii, turcii, pînă şi Carol II au fost tot atîtea flori la ureche."

Omul sfârşitului de veac XX trăieşte, arăta el, sub "teroarea neobositei mediocrităţi" ce "barează drumul oricărui cît de mic talent".  Intervenţia minciunii în viaţa omului este "masivă", "pustiitoare", iar "oxigenul, carbonul şi hidrogenul au fost înlocuiţi de minciună". Anul 2000 îi apare cât se poate de sumbru şi apocaliptic. Va fi, anticipa el, "triumful haimanalelor, haidamacilor, teroriştilor, fanatismului fundamentalist", o "anarhie feudală bazată pe violenţă, brutalitate, neruşinare şi înrobirea popoarelor civilizate bolnave de angelism şi laşitate". În privinţa indivizilor, vor fi purtători de revolver ("oameni liberi, în sens feudal") şi nepurtători ("noii iobagi"). Cel care a ieşit - întărit, îmbunătăţit - din infernul temniţelor comuniste crede că "nu oricine e la înălţimea suferinţei pe care o îndură", că "li se cere victimelor o măreţie, o capacitate corespunzătoare loviturii sortite lor". După momentul 1944 evreii "au ratat prilejul unic şi minunat de a-şi dovedi înţelepciunea şi mărinimia" printr-un  "exces de zel", printr-o "conştiinciozitate fanatică, absolută, imbecilă", printr-o "vigilenţă absolută" şi "denunţuri cu nemiluita". Dar şi românii "s-au molipsit de la jidani", devenind "mai riguroşi, mai regulamentari, mai disciplinaţi decît germanii", pierzânu-şi "bunul-simţ, indulgenţa, superficialitatea, împăcarea cu forma fără fond".

Ce anume îl făcea fericit pe Nicolae Steinhardt? Câte o vorbă bună adresată spontan, ne-boala, amintirea clipelor fericite, "răbdarea cu demnitate a singurătăţii şi părăsirii de către Ceilalţi", "rarele clipe de credinţă totală, fierbinte", momentele de "civism absolut, conform dublei devize: curva asta de lume, curul ăsta de trup". Anii de temniţă (unde s-a botezat, clandestin) au fost, pentru Nicolae Steinhardt, o "şcoală a curajului" de unde a plecat încredinţat că trebuie să se ferească de şovăială, să-şi impună a fi statornic în hotărâri. Că trebuie a socoti frica - "năpasta lumii" - "ca pe un păcat de moarte". Că trebuie a privi mereu lucrurile "cu spirit larg şi tolerant". Deosebit de semnificativă (pentru  felul în care Nicolae Steinhardt şi-a asumat crezul ortodox) este citarea şi comentarea unui text al poetului Henri Michaux despre un candidat la călugărie: "În mănăstirea unde ar dori să fie primit, se prezintă un candidat la călugărie.

Îi mărturiseşte stareţului: să ştii, Părinte, că nu am nici credinţă, nici lumină, nici esenţă, nici curaj, nici încredere în mine şi nici nu pot să-mi fiu mie însumi de ajutor, iar altora cu atât mai puţin; numic nu am. Firesc ar fi fost să fie respins de îndată. Nu aşa însă. Ci stareţul (abatele, zice poetul francez) îi răspunde: Ce-are a face! Nu ai credinţă, nu ai lumină, dându-le altora, le vei avea şi tu. Căutându-le pentru altul, le vei dobândi şi pentru tine. Pe fratele acesta, pe aproapele tău eşti dator să-l ajuţi cu tot ce nu ai. Du-te: chilia ta e pe coridorul acesta, uşa a treia pe dreapta." O atenţie aparte se acordă momentului convertirii ("un acces la fericire") din închisoare. Ieşind "din întuneric, din chin", Steinhardt nu a intrat numaidecât într-o "stare de fericire perfectă". Totuşi, necazurile care se întâmplă următor convertirii vin "pe un fond de fericire, de linişte". Botezul sincer însă "nu este cu apă", ci "cu duh şi foc". ("Apa de la Jilava pentru mine, cum ar spune: Fântânile Romei!") Acolo, în închisoare, a trăit Steinhardt o "experienţă atât de cutremurătoare şi de revelatoare", încât ştia că - dacă o să apuce liberarea - nu va putea reveni la viaţa dinainte. Şi n-a revenit. S-a îngrijit încă trei ani de "bătrânul său părinte" (care a murit la nouăzeci de ani), apoi a pornit să-şi caute o mănăstire. Prietenul său, filozoful Constantin Noica, avea să-l "năşească" a doua oară. Lui îi datora "blagoslovenia peregrinării prin închisoare" (pentru că a refuzat să fie martor al acuzării într-un proce legionar) şi "deschiderea ochilor tâmpi". Acum îi descoperea "liniştita şi retrasa mănăstire de la Rohia", în judeţul Maramureş.

Vrednică de atenţie i se pare lui Nicolae Steinhardt distincţia între "descurcă-te" şi răzbate". Pe când "descurcă-te" lansează o "invitaţie la mită, şperţ, minciună, linguşire, făţărnicie, furt", fiind "expresia verbală, activă şi nocivă a supremei şmecherii", "a răzbate" duce cu gândul "la cu totul alte valori". Deşi descurcăreţul este "omul zilei", răzbătătorul - ne aminteşte el - era altădată "omul care prin muncă şi capacitatea sa înfrunta şi înfrângea greutăţile vieţii, izbutind să le străbată până la o împlinire a sa". Un loc aparte îl ocupă "metamorfozele demonismului" în planul vieţii publice: "tirania Puterii, dictatura, opresiunea, totalitarismul", dar şi "prefacerea libertăţii în nebunie,desfrâu, dezmăţ, anarhie". Ambele i se par lui Steinhardt "nefireşti, primejdioase şi demonice". Vrednică de căutat şi urmat rămâne numai "calea de mijloc, a dreptei socotinţe, a echilibrului".

Jurnalul fericirii este o călăuză spre viaţa transfigurată de "dreapta socotitinţă" care-i îndeamnă pe oameni să fie "treji în toate" şi "întregi la minte", că altfel "se cuibăreşte prostia". Este şi cronica înfrângerii fricii ("sensul vieţii", căci "numai cine nu riscă pierde totul") instaurate de un regim totalitar. Refuzând să fie martor al acuzării în "lotul Noica", Steinhardt ajunge la puşcărie. Jurnalul fericirii nu înregistrează însă doar umilinţe şi abuzuri inimaginabile, ci mai cu seamă "îmbisericirea minţii", prin botezul clandestin din celulă (desăvârşit, după ieşirea din închisoare, prin mirungere şi - câţiva ani mai târziu - intrarea în monahism). Pentru Steinhardt, Biserica nu e o simplă schimbare de decor. "Fantasticul credinţei" nu-l amăgeşte, nu-i distrează mintea cu "un alai (o comedie) de alte lumi posibile, tot neesenţiale", ci îl solicită "să se concentreze asupra realităţii". Motto-ul cărţii ("Cred, Doamne, ajută necredinţei mele") trimite la "legea fundamentală a universului": contradicţia. A crede în Dumnezeu înseamnă pentru el "să doreşti ca El să existe şi în plus să te porţi ca şi cum ar exista". În rândul "amicilor evrei", Steinhardt are o "reputaţie de nebun bine stabilită". Dar, avea să gândească el în 1964 (anul ieşirii din închisoare), i-a prins bine "nebunia asta": "Ce mă făceam dacă nu înnebuneam? Înnebuneai! îmi răspunde raţiunea."

Mărturisirea creştină este, iată, independentă de locuri şi vremuri: "Trebuie să te poţi mărturisi creştin oriunde: în tren, în subsol, printre dobitoci, într-un spaţiu locativ comun, pe cruce, într-o cameră de trecere, la coadă". Credinţa ("suprema armă  secretă care anihilează toate necesităţile, împrejurările şi situaţiile şi pulverizează hazardul") avea să-i descopere lui Steinhardt că singura bogăţie e aceea de "a ne bucura că trăim". Închisoarea l-a învăţat că "fiecare tot ce vrea obţine, dar ce vrea cu adevărat, nu ce spune că i-ar plăcea să aibă; ceea ce se obţine cu neprecupeţit sacrificiu, cu nedezminţită încăpăţânare, înfruntând lenea, nestăruind asupra scupulelor". Aceasta este "lupta vieţii" ce nu ţine seama de împrejurări ("o scuză pentru rataţi"): "Totul nu e să învingi, ci să lupţi până la capăt. Capra d-lui Seguin, în nuvela lui Alphonse Daudet, a mâncat-o lupul, dar în zori, după ce ea luptase toată noaptea. Asta-i singura noastră datorie sfântă: de ne este dat să cădem, să fie în zori."

Un personaj important în această "odisee de lumină" este, nota bene, însuşi tatăl autorului: un "ovrei bătrân", un foarte mic pensionar, un "senator roman", un "patriarh din Pantelimon". Dintr-un dezvoltat simţ al onoarei, îşi îndreaptă fiul spre jertfă: "Ţi-au spus să nu mă laşi să mor ca un câine? Ei bine, dacă-i vorba aşa, n-am să mor deloc. Te aştept. Şi vezi să nu mă faci de râs. Să nu fii jidan fricos şi să nu te caci în pantaloni." L-a aşteptat şi, "mic, necrezut de mic, mult gârbovit", "fără teamă" şi "cu ochii vioi", îi răspunde fiului care-i cere să nu plângă: "Să plâng? Ce-s prost? Ia spune, tu ai mâncat ceva astăzi?" Iar după ce află de botez îi spune: "Numai să fi fost sincer, şi să-ţi dau un sfat: nu-ţi băga în cap că acum  s-a zis, Dumnezeu o  să se ocupe numai de tine. Nu uita că mai sunt vreo trei miliarde."

În loc de epilog: "Dacă din închisoare pleci şi de pe urma suferinţei te alegi cu dorinţe de răzbunare şi cu sentimente de acreală, închisoarea şi suferinţele au fost de haram. Iar dacă rezultatul e un complex de linişte şi de înţelegere şi de scârbă faţă de orice silnicie şi şmecherie, înseamnă că închisoarea şi suferinţele au fost spre folos şi ţin de căile nepătrunse pe care-i place Domnului a umbla. Puterea de a iubi, la ieşirea din închisoare, trebuie să fi crescut în proporţii de necrezut." Nicolae Steinhardt a păstrat vie torţa acestui crez până la moarte.

Minunea cea mare

Trei lucruri, spunea ieromonahul de la mănăstirea pe care-mi place s-o numesc „sânul lui Avraam”, rezultă din pericopa evanghelică a vindecării orbului din Ierihon. Unu: mulţimea care-L înconjura pe Iisus era hristo-centrică (în timp ce noi suntem egocentrici). Doi: orbul nu s-a descurajat când cei din jur îl mustrau şi-i cereau să tacă; L-a strigat şi mai tare pe Iisus. Trei: orbul avea trezvie, doar aşa a putut să fie „pe fază”, să nu rateze ocazia (unică, poate), de a se fi întâlnit cu cel care – singurul – îl putea tămădui...

La întoarcere, Theodor a vrut să ştie dacă şi orbul din naştere, orb fiind, Îl poate vedea pe Dumnezeu. Întrebarea lui, directă şi personală, mi-a amintit de scena sfâşietoare dintr-un film iranian, Culoarea paradisului. Copleşitoare – şi emblematice pentru copilul ai cărui ochi, închişi în afară, se deschid înăuntru – sunt cuvintele micuţului nevăzător în vârstă de opt ani din filmul lui Majid Majidi (interpretat chiar de un copil nevăzător: Mohsen Ramezani): „Dascălul nostru spune că Dumnezeu îi iubeşte pe orbi mai mult pentru că ei sunt lipsiţi de vedere. Dar eu i-am răspuns că dacă este aşa, de ce îi face pe oameni orbi ca să nu-L poată vedea. El mi-a zis că Dumnezeu este nevăzut, că este pretutindeni şi Îl poţi simţi, Îl poţi vedea cu degetele tale. De atunci Îl caut într-una până când, cu mâinile, Îl voi găsi şi Îi voi putea spune toate tainele mele.”

Poate că tocmai acest quest, această căutare este însăşi vederea (înţelegerea, perceperea, cunoaşterea) lui Dumnezeu. Şi poate că această descoperire a Sa (ca un şantier, ca un work in progress) este chiar înnoirea omului. Pentru că, de la Steinhardt zicere, „creştinismul e o transmutaţie, nu a elementelor chimice, a omului. Metanoia. Aceasta e MINUNEA CEA MARE a lui Hristos Dumnezeu: nu înmulţirea vinului, peştilor, pâinii, nu tămăduirea orbilor din naştere, slăbănogilor, gârbovilor şi leproşilor, nu, nici învierea fiicei lui Iair, a fiului văduvei din Nain şi a lui Lazăr – toate semne bune pentru prea puţin credincioşi ori făcute ca să se împlinească proorocirile ori ca să se arate slava lui Dumnezeu ori manifestări de milă ale Domnului, toate concesii ale divinităţii de transformare a făpturii. Cine e în Hristos e făptură nouă.”

Top 5 filme româneşti pe Marele Ecran

Amicul Ionuţ Mareş îmi scrie, printr-un SMS, că ar trebui să fiu mândru de top-ul celor de la Marele Ecran, alcătuit de Ziua Naţională a României. Cei cinci comentatori de film optează pentru: Crulic (regia: Anca Damian), Meandre (regia: Mircea Săucan), 100 lei (regia: Mircea Săucan), Concurs (regia: Dan Piţa), Secretul armei secrete (regia: Alexandru Tatos). Aceste titluri, spun ei, merită să fie cunoscute, cercetate şi iubite de fiecare român. Selecţia lor – recunosc: o surpriză foarte plăcută, aşa cum m-a avertizat şi Lucian Mircu – este cu atât mai îmbucurătoare cu cât filmele alese (nepopulare, difuzate cu parcimonie în cinematografe şi unele chiar interzise) aduc în discuţie – cu un limbaj cinematografic elevat, sofisticat – teme majore pentru condiţia umană. Ştacheta, în sfârşit, a fost ridicată. Ea există. Nu mai rămâne decât a o depăşi.

http://www.mareleecran.net/2012/11/un-film-romanesc-pe-care-ar-trebui-sa-l.html

După dealuri – între simpatia secularistă şi indignarea ortodoxistă

Pe la începutul anilor 90, în repertoriul cinematografelor din România figura un film şocant de iconoclast: Născuţi asasini. L-am văzut de câteva ori şi, cu fiecare vizionare, mă gândeam mai mult la fenomenul pe care l-a generat, decât la ceea ce el vrea să însemne, în sine, ca film. Violenţa din Născuţi asasini i-a scandalizat pe mulţi, mai ales prin amoralismul ei. Recent, cineva îmi spunea că filmul lui Oliver Stone este un film de dragoste. Că eroii săi făptuiesc acele crime abominabile (prezentate într-un mod ultra-stilizat, ultra-sofisticat din punct de vedere cinematografic) în numele iubirii. Că, în fine, la un film trebuie să iei în considerare exclusiv dimensiunea estetică, poetică. (Iar despre Născuţi asasini nu se poate spune că stă prost la acest aspect. Dimpotrivă.) Cum rămâne atunci cu dimensiunea etică? – întreb. Păi asta nu mai contează, mi se răspunde. Şi, încercând să aflu de ce, constat că prin etică, interlocutorul meu înţelege exclusiv un aspect moralizator. Şi, nu-i aşa, cine mai are nevoie în ziua de azi de poveşti cu morală şi mesaj, de predici tendenţioase şi dădăceală? ...

***

Douăzeci de ani mai târziu văd un film românesc extrem de controversat. Filmul lui Cristian Mungiu, După dealuri, este, asemenea scandalosului poem cinematografic al lui Oliver Stone, un film de autor ce trebuie înţeles şi judecat ca atare. Cu toate acestea, foarte puţini din cei care spun că l-au văzut (nu îi  socotesc aici pe cei care nu l-au văzut, dar îl denigrează pentru vini imaginare neverificate printr-o necesară şi prealabilă cercetare) îl abordează din această perspectivă.

Pe de o parte, spectatorii „liber cugetători” şi „progresişti” (care, pe lângă expresivitatea estetică, i-au remarcat doar dimensiunea „ideologică”, de „critică socială”) sunt indignaţi de semnele vieţii monahale dintr-o „mănăstire ortodoxă de secol XVII sau XVIII”. (Implicaţia fiind că în mănăstirile şi bisericile ortodoxe timpul s-a oprit în loc acum câteva sute de ani.) Şi-ntr-adevăr, pentru spectatorii convinşi că Biserica şi tot ce ţine de ea reprezintă un fenomen perimat, desuet, primitiv, barbar, de „ev mediu întunecat” etc., povestea din După dealuri stârneşte – în cel mai bun caz – rezerve, nedumerire şi circumspecţie. Ei văd  în personajul Alinei, cu care se simt solidari, o chemare la revoltă, la reformă, în numele unor idealuri „moderne”, „ecumenice”, „umaniste”.   
Pe de altă parte, mulţi spectatori ce se revendică de la Tradiţia Bisericii şi se consideră „practicanţi ortodocşi” sunt scandalizaţi de anumite situaţii care sunt „necanonice” şi „nu reprezintă realitatea din viaţa Bisericii”. (Ca şi cum ar exista o singură realitate. Sau, mai bine, ca şi cum acea realitate – care, la Mungiu, nu este altceva decât devenirea întru fiinţă a „făpturii celei noi” a omului ce-şi îmbisericeşte mintea – nu poate fi exprimată decât într-un singur fel.) Circulă chiar câteva liste cu „devierile” de la comportamentul unui preot sau al unui monah pe care, iată, Mungiu nu ezită să le înfăţişeze pe ecran. Ca să strice, evident, imaginea României şi a Ortodoxiei. Cei mai puţini radicali pretind că astfel de situaţii, chiar dacă nu distorsionează mesajul filmului pentru cei cu o „bună aşezare duhovnicească”, pot să-i smintească pe cei „slabi în credinţă”. Dar cum rămâne atunci cu Biblia? – mă întreb. Potrivit acestei logici puriste, cristalofile, însăşi Cartea Bisericii – extrem de explozivă, de tulburătoare, de scandaloasă (dacă nu o citeşti cu mintea îmbisericită, prin grila dreptei socotinţe) – ar trebui cenzurată, modificată, interzisă. (Merită cercetată expunerea lui Nicolae Steinhardt numită „Despre cristalofilie”, în care Monahul de la Rohia vorbeşte despre echilibrarea virtuţilor şi pericolul transformării purităţii într-o obsesie absolută.) 
Şi unii, şi alţii, pierd din vedere că un film, atunci când este expresia viziunii asumate de un artist (iar nu un produs tributar clişeelor propagandistice), se cuvine judecat, înţeles, desluşit în raport cu viziunea şi crezul mărturisite de autorul său. Că trebuie urmărite justificarea dramaturgică a faptelor prezentate, articularea discursului filmic, că, în fine, mult mai de folos ar fi să ne întrebăm în ce măsură După dealuri este un film iconic şi se poate revendica de la învăţura Sfinţilor Părinţi. Dar icoana însăşi este adesea respinsă în favoarea picturii ilustrative, artizanale, decorative. Iar în privinţa alfabetizării cu ceea ce înseamnă un limbaj cinematografic, nivelul de înţelegere al multor spectatori drept slăvitori ce contestă, din diverse pricini, După dealuri, se opreşte în zona Iisus din Nazaret, Ostrov, Preotul, Viaţa e frumoasă şi alte filme – religioase sau nu – decorative, ilustrative şi demonstrative.Cristian Mungiu însă nu vrea să demonstreze nimic. A căutat doar să ajungă, cu filmul său, la expresivitate, la sugestie, la firesc – nota bene: cu o neobişnuită economie de mijloace filmice, fără ostentaţie şi patetism. Nu a dorit să dea note personajelor sale, să le judece şi să tragă învăţăminte. A lăsat această sarcină în seama spectatorilor, cărora le arată că le preţuieşte, poate mai mult decât ar fi cazul, discernământul, dreapta socotinţă şi deprinderea de a-i judeca – nepătimaş, fără idei preconcepute – filmul.