Început de noiembrie cu Moşii de toamnă. Un cimitir dintr-un sat foarte aproape de
graniţa cu Serbia. Am
fost, trei generaţii, să îngrijim mormântul unui strămoş de-al nostru neuitat. Unele cruci abia
se mai zăresc de buruieni şi tufişuri. Pe cele mai multe – falnice, arătoase,
opulente chiar – se puteau citi nume nemţeşti (satul, înainte de a fi locuit de
români, după al doilea război mondial, era cunoscut ca sat nemţesc), însă o
serie de morminte sunt lăsate de izbelişte. Plăcile de beton sunt, pe alocuri,
sparte. În pământ se văd găuri de, probabil, cârtiţe. Asemenea multor case din
sat pe care le-a invadat igrasia sau chiar bălăriile. Data naşterii şi a morţii
de pe cruci indică oameni care s-au născut şi au trăit în urmă cu peste cincizeci sau chiar o sută
de ani – cele mai vechi inscripţii erau de pe la mijlocul secolului al XIX-lea.
Unde sunt cimitirile celor care au vieţuit înaintea lor? Ce vor fi fiind ei
acum? Oale şi ulcele. Mi-am amintit, fără să vreau, şi de mama, şi de Ecleziastul, şi de poemul „Viaţa lumii” scris de Miron Costin în
acelaşi duh, dar şi de replica lui Zorba (Grecul) către englezul idealist: „We
all end up the same way: food for worms.”
sâmbătă, 3 noiembrie 2012
Mungiu & Buñuel
După dealuri, filmul lui Cristian Mungiu (răsplătit cu
Premiul pentru scenariu şi interpretare feminină la Cannes, în 2012), îmi
aminteşte involuntar de Luis Buñuel, cel din Nazarin (distins la Cannes cu Premiul Criticii Internaţionale, în
1959). Între autorii lor există, desigur, diferenţe mari. Cunoscutul artist
spaniol, colaborator apropiat al nonconformistului Salvador Dali (la Câinele andaluz şi Vârsta de aur), nu se sfia să spună: „Slavă cerului că sunt ateu!
Cred că Dumnezeu trebuie căutat în om. Este o atitudine foarte simplă.” Regizorul
român refuză – din câte ştiu – să-şi comenteze în public (şi pentru public)
credinţa (sau necredinţa). Mai mult chiar, fiecare film al său degajă un farmec
discret al dreptei socotinţe (el o numeşte „neutralitate” şi „obiectivitate” în
raport cu personajele sale).
Există, totuşi, atât în Nazarin, cât şi în După dealuri, o formă pregnantă de
mărturisire a credinţei în datoria morală şi în lupta pentru aceasta. Nici Nazarin,
preotul „nebun întru Hristos”, nici obştea micuţei mănăstiri de „după dealuri” nu
se dă înapoi de la a merge până la capăt, fără să ţină seama de nimic – împotriva
„duhului acestui veac” şi chiar împotriva administraţiei bisericeşti de la un
anumit nivel în sus, care urmăreşte să respecte doar regula jocului lumesc, păstrând
aparenţele. În Nazarin vedem cum, la
un moment dat, preotul râvnitor încearcă – prin rugăciune – să împace cu
Dumnezeu o femeie în suferinţă, care-şi aştepta bărbatul. Ea însă îi refuză ajutorul
şi se gândeşte doar la soţul ei care, de altfel, va veni să-i aline ultimele
clipe pe care le mai are de trăit. În După
dealuri Voichiţa (ce pare că şi-a găsit liniştea în viaţa de obşte a unei
mănăstiri) îi vorbeşte zadarnic Alinei (atrasă de mirajul occidentului unde, crede ea,
poate să trăiască deplin) despre nevoia omului de a înţelege că dragostea lui
Dumnezeu este mai presus de orice iubire omenească. Ambele filme, străine de orice formă de dulcegărie sau ideologie, propun o viziune iconică (o „perspectivă inversă”) asupra vieţii. Problematizează, într-un mod foarte incomod, chestiuni ce ţin de „lucrurile de pe urmă”, de „sensul vieţii”. Invită la o reconsiderare profundă a propriilor prejudecăţi (faţă de viaţă, de Biserică, de societate şi chiar faţă de cinema) pe care, din comoditate, le-am cultivat.
luni, 29 octombrie 2012
Un gând
Duminica trecută, la sfârşitul Sf. Liturghii, cu
al său duh al blândeţii, ieromonahul de la mănăstire spunea că sunt mulţi cei
care se nevoiesc o vreme cu postul, cu rugăciunea, pentru a le abandona (uneori
după ani de zile) din pricină că n-au constatat nicio îmbunătăţire a vieţii
lor. La ce bun să mai continue aşa dacă „nu se întâmplă nimic”? Practic ajungem
tot acolo: „toate câte le veţi cere cu credinţă vi se vor îndeplini”. Cumplit
şi minunat cuvânt. Căci credinţa aceasta (dreapta credinţă), contrar a ceea ce
am crede noi despre ea, taină este. Împreună-lucrare este. Şi presupune
îndelungă răbdare.
Mă gândesc la uşurătatea Profesorului şi a
Scriitorului din Călăuza (Stalker),
la motivele triviale care i-au mânat să se apropie de Zonă. Şi, mai recent, la
dificultatea apropierii de comuniunea euharistică a Alinei – cea revoltată, cea
războinică – din După dealuri. Şi nu
pot uita cuvântul patristic: atunci când omul e stăpânit de „gândurile
răutăţii” (pofta, mânia, deznădejdea, mândria, lăcomia, melancolia, slava
deşartă, pofta nestăpânită), „numai cu o voinţă de fier şi cu ajutorul Domnului
se mai poate întoarce din rătăcire” (Nil Sorski).
Filmele lunii noiembrie de la Cinemateca BCUT - Timisoara
Filmele lunii
noiembrie la
CINEMATECA
de la
BIBLIOTECA CENTRALĂ UNIVERSITARĂ “EUGEN TODORAN”
TIMIŞOARA
intrarea liberă
Filme de Dan Piţa
Anii 80-90
marţi 06 noiembrie ora 18
Pruncul, petrolul
şi ardelenii
(Dan Piţa, 1981)
cu Ilarion Ciobanu, Ovidiu-Iuliu Moldovan, Mircea
Diaconu,
Ştefan Iordache, Dragoş Pâslaru, Jean Constantin, Carmen Galin
marţi 13 noiembrie ora 18
Noiembrie,
ultimul bal
(Dan Piţa, 1988)
cu Ştefan Iordache, Şoimiţa Lupu
marţi 20 noiembrie ora 18
Rochia albă de
dantelă
(Dan Piţa, 1989)
cu Diana Gheorghian, Claudiu Bleonţ, Alexandru Repan,
Andrei Finţi, Ilinca Goia
marţi 27 noiembrie ora 18
Pepe şi Fifi
(Dan
Piţa, 1993)
cu Cristi Iacob, Mihai Călin, Irina Movilă, Costel Constantin
Filmele sunt obţinute din arhiva personală a regizorului Dan Piţa
Filmele sunt obţinute din arhiva personală a regizorului Dan Piţa
duminică, 28 octombrie 2012
Concurs
Theodor & prof. Roxana
Coşereanu
Azi, 28 octombrie, Theodor a participat la un
concurs de interpretare în Reşiţa – Young
Artists. A cântat „Micul preludiu” de J S Bach şi s-a întors cu două premii: unul
acordat de Radio Timişoara şi altul acordat de Filarmonica Banatul din Timişoara. Este şi meritul profesoarei sale, Roxana
Coşereanu, căreia îi mulţumim.
foto: Pr. Robert Nedelcu
Exerciţiu de admiraţie
Am ajuns (pentru a treia oară într-o săptămână)
din nou la Arad. Cu nişte prieteni am revăzut După dealuri imediat după ce am participat la o informală
conferinţă de presă ţinută în cafeneaua de la Cinema City, în prezenţa
regizorului şi a interpretului principal. Am dorit să-i spun faţă-n faţă lui
Cristian Mungiu (încă de la Occident,
Corul pompierilor, Zapping, 4,3,2, Amintiri dinEpoca de Aur) că filmele lui
mi se par uluitoare şi vrednice de toată admiraţia. Că-mi place felul în care a
ştiut să evite ilustraţia şi artizanalul, izbutind să mărturisească un crez într-un mod extrem de expresiv, de
cinematografic. Aba la a doua vizionare am remarcat icoana cu Iisus Mântuitorul
de pe tâmpla bisericii (filmată prin uşa deschisă a bisericii), în penultima
scenă. De acolo, chipul lui Hristos urmărea toatre personajele, toată zbaterea
lor, dar şi demnitatea celor care, presimţind încotro se va îndrepta justiţia
lumească, se pregăteau pentru drumul crucii. Mi-a plăcut şi travellingul lent
din duba Poliţiei până când se văd numai chipurile Voichiţei şi Preotului (din
profil), precum şi ale celor doi poliţişti, pentru ca apoi să o vedem pe
Voichiţa prinvind spre parbriz, după aceea doar parbrizul prin care se văd două
indicatoare în sens opus, spre o biserică şi-o mănăstire. Un autocar împroşcă
parbrizul cu noroi; ştergătoarele, dintr-o mişcare, îl curăţă imediat. Konec filma. Şi aplauze de recunoştinţă din partea
publicului de la Cinema City Arad pentru filmul lui Mungiu, în timp ce acesta
va fi fost deja în avionul care-l ducea spre Bucureşti.
sâmbătă, 27 octombrie 2012
După dealuri
Există, în După
dealuri (un film scris şi regizat de Cristian Mungiu, inspirat din
romanele-reportaj ale Tatianei Niculescu Bran, inspirate, la rândul lor, din
intens mediatizatul „caz Tanacu”), două lumi în conflict, ale căror semne sunt două
tinere fete care au crescut împreună la orfelinat. Una din ele – Voichiţa (Cosmina
Stratan) – devine „făptură nouă”. Găsindu-şi calea în viaţa de obşte a unei
mănăstiri, îşi petrece zilele şi nopţile în „post şi rugăciune”. Cealaltă –
Alina (Cristina Flutur) – ia drumul exilului şi, după o vreme petrecută în
Germania, se întoarce la prietena ei pentru a o convinge să muncească, alături
de ea, pe un vapor. Dar Voichiţa ascultă acum de o „altă lege” (a descoperit –
îmbisericindu-şi mintea – nu atât o „religie nouă”, cât un „nou mod de a trăi”),
pe care Alina nu o poate pricepe.
Încă de la primele cadre, de la la intrarea celor
două fete în mănăstire, se poate vedea o plăcuţă pe care stă scris: „Aici este
casa Domnului. Cei de altă religie nu au ce căuta. Crede şi nu cerceta.” Poate
că în chiar acest text se cuvine să descifrăm taina filmului (şi, poate, a duhovniciei
creştine răsăritene). Pe de o parte avem „răzvrătirea”, „revolta” şi încercarea
de „reformă” a celei care a gustat din „libertatea” (sau, mai bine zis, din „libertăţile”)
occidentului”, iar acum „cercetează” şi „cârteşte. Pe de alta, avem „ascultarea”
şi „cuminţenia” monahiilor care, „crezând”, par că s-au integrat în „viaţa de
obşte” a unei micuţe mănăstiri. „Nu există comunicare – spunea Constantin Noica
– fără cuminecare.” De bună voie şi silită de dragostea pătimaşă faţă de cea
care – în copilărie şi adolescenţă – îi fusese aproape, Alina se spovedeşte
(pentru întâia oară în viaţa ei) şi se cuminecă. Insuficienta pregătire pentru „viaţa
nouă în Hristos”, pentru înfricoşătoarea taină a mărturisirii şi cuminecării, sentimentul
apăsător al singurătăţii pe care i-l dă statutul de orfană, labilitatea psihică
exagerată şi „legătura bolnăvicioasă” (şi clandestină, începută în orfelinat) cu
Voichiţa, o determină pe Alina să „ardă etapele” (să se pripească, nu o dată ).
Să-i vină greu să-şi asume procesul anevoios de „îmbisericire a minţii”, de
„rânduire” a propriei vieţi, de „iluminare”. Spre deosebire de Giulietta (un
celebru personaj, dintr-un film de Federico Fellini, care se salvează prin credinţa
în mântuire ce îi fusese sădită în suflet de la o vârstă fragedă), Alina pare
că pierde lupta cu „spiritele”. Comportamentul agresiv (faţă de cei din
mănăstire, faţă de surorile medicale) determină imobilizarea ei la spital. Apoi
– oarecum pe ascuns – este „excorcizată” de preot (Valeriu Andriuţa) şi-şi dă
duhul. Nu înainte de a-şi veni în fire, de a-şi găsi împăcarea cu sine (după
cum reiese din ultimele două scene în care apare). Ţapii ispăşitori se ştie
cine au fost, în „cazul Tanacu”. Mungiu însă evită orice senzaţionalism în
tratarea poveştii, nu-şi condamnă niciun personaj, nicio instituţie. Insistă pe
demnitatea, pe adevăratul curaj cu care – preotul şi maicile „complice” – sunt
gata să primească pedeapsa „judecăţii lumeşti” pentru faptele pe care le vor fi
săvârşit („privaţiune de libertate”, „obscurantism agresiv” etc.).
După
dealuri te încarcă, într-un chip straniu, cu o
neîntreruptă stare de tensiune, cu o emoţie pe care ţi-o strecoară în suflet doar
întâlnirea cu capodopera. Expresivitatea imaginii (Oleg Mutu) şi scenografiei (Călin
Papură, Mihaela Poenaru) recuperează o anume plasticitate cu care filmul
românesc nu s-a mai întâlnit de ceva vreme. Dialogurile şi interpreţii transmit
o reconfortantă senzaţie de firesc, iar montajul (Mircea Olteanu) transmite un dinamism
de thriller. Nu sunt, recunosc, în relaţii foarte bune cu „noul cinematograf românesc”
(şi nici cu repertoriul, aproape în întregime american, din sălile de cinema).
Momentele mele de bucurie cinefilă (într-un cadru organizat, cum este
cinematograful) sunt tot mai puţine (în mileniul III ele s-au numit Occident, A fost sau n-a fost?, Moartea
domnului Lăzărescu, Medalia de onoare, Amintiri din Epoca de Aur, Portretul
luptătorului la tinereţe, Crulic, iar dintre scurt-metraje: Zapping, Ajutoare umanitare, Dincolo –
pentru a rămâne în zona cinematografului românesc).
După vizionarea primelor teasere şi a trailerului oficial am ştiut (am presimţit, în orice
caz) că După dealuri nu va fi – în
ceea ce mă priveşte – o dezamăgire. Că nu va fi nici tezist-ilustrativ, nici sentimentalist-decorativ,
nici grotesc-licenţios. S-a spus că După
dealuri pune societatea românească, o dată mai mult, într-o „lumină proastă”;
că obedienţa regizorului faţă de „corectitudinea politică” a occidentului „căzut
de la dreapta credinţă” întrece orice limite; că e „blasfemiator” şi hulitor la
adresa Bisericii; că aduce în discuţie lucruri ce nu se cuvin abordate, ca şi
cum ar exista, într-adevăr, teme şi subiecte tabu – şi se vede că ele există, pentru unii. Am întrezărit însă cu
totul altceva, în cele câteva secvenţe pe care, cu luni de zile înaintea
premierei, le-am vizionat pe internet. Văzând filmul în întregime, aşteptările
(care nu erau mici) mi s-au confirmat. Şi au fost chiar întrecute.
http://pseudokinematikos2.blogspot.ro/2014/07/dupa-dealuri-q-fara-papuasi.html
http://pseudokinematikos2.blogspot.ro/2014/06/posibilitatile-lui-mungiu.html
http://agenda.liternet.ro/articol/15750/Marian-Radulescu/Bucurie-si-izvor-de-zguduire-Dupa-dealuri.html
http://agenda.liternet.ro/articol/15736/Marian-Radulescu/Transfigurare-sau-ilustrare-Dupa-dealuri.html
http://agenda.liternet.ro/articol/15727/Marian-Radulescu/Ganduri-pe-marginea-unui-anumit-tip-de-film-Dupa-dealuri.html
http://pseudokinematikos2.blogspot.ro/2012/11/crede-si-nu-cerceta-dupa-dealuri.html
http://pseudokinematikos2.blogspot.ro/2012/11/filmul-ca-o-icoana.html
http://pseudokinematikos2.blogspot.ro/2012/12/dupa-dealuri-intre-simpatia-secularista.html
http://pseudokinematikos2.blogspot.ro/2013/01/dupa-dealuri-minimalism-bine-temperat.html
http://pseudokinematikos2.blogspot.ro/2013/03/dupa-dealuri-fara-isterie.html
http://pseudokinematikos2.blogspot.ro/2013/05/hr-patapievici-despre-dupa-dealuri.html
http://pseudokinematikos2.blogspot.ro/2014/06/posibilitatile-lui-mungiu.html
http://agenda.liternet.ro/articol/15750/Marian-Radulescu/Bucurie-si-izvor-de-zguduire-Dupa-dealuri.html
http://agenda.liternet.ro/articol/15736/Marian-Radulescu/Transfigurare-sau-ilustrare-Dupa-dealuri.html
http://agenda.liternet.ro/articol/15727/Marian-Radulescu/Ganduri-pe-marginea-unui-anumit-tip-de-film-Dupa-dealuri.html
http://pseudokinematikos2.blogspot.ro/2012/11/crede-si-nu-cerceta-dupa-dealuri.html
http://pseudokinematikos2.blogspot.ro/2012/11/filmul-ca-o-icoana.html
http://pseudokinematikos2.blogspot.ro/2012/12/dupa-dealuri-intre-simpatia-secularista.html
http://pseudokinematikos2.blogspot.ro/2013/01/dupa-dealuri-minimalism-bine-temperat.html
http://pseudokinematikos2.blogspot.ro/2013/03/dupa-dealuri-fara-isterie.html
http://pseudokinematikos2.blogspot.ro/2013/05/hr-patapievici-despre-dupa-dealuri.html
miercuri, 24 octombrie 2012
O dublă stea
Am fost, duminică 21 octombrie, la „încununarea”
lui Camil & Ecaterina.
First class! Theodor
le-a urat: „Casă de piatră pe piatră!”
***
Ce frumoşi suntem la-nceput de drum
Ceru-i tânăr şi clar
Nici un vis nu-i prea mare acum
Pe al lumii cântar
La-nceput de drum toţi visăm o stea
S-o atingem în zori
Merită să-ncerci chiar de nu vei fi
Printre învingători
Unii au mereu chef de vis şi zbor
Unii doar de bal
Alţii cară al lumii decor
Şi-s uitaţi la final
La-nceput de drum toţi visăm o stea
S-o atingem în zori
Merită să-ncerci chiar de nu vei fi
Printre învingători
Dar într-o zi dacă vei vedea
Flacăra la care ai visat
Chiar de va fi să te arzi în ea
N-o lăsa să piară ne-ncetat
Ceru-i tânăr şi clar
Nici un vis nu-i prea mare acum
Pe al lumii cântar
La-nceput de drum toţi visăm o stea
S-o atingem în zori
Merită să-ncerci chiar de nu vei fi
Printre învingători
Unii au mereu chef de vis şi zbor
Unii doar de bal
Alţii cară al lumii decor
Şi-s uitaţi la final
La-nceput de drum toţi visăm o stea
S-o atingem în zori
Merită să-ncerci chiar de nu vei fi
Printre învingători
Dar într-o zi dacă vei vedea
Flacăra la care ai visat
Chiar de va fi să te arzi în ea
N-o lăsa să piară ne-ncetat
(Dan Verona)
sâmbătă, 20 octombrie 2012
Radu Beligan despre viaţă şi teatru
Emoţionantă reîntâlnire cu Radu Beligan (n.
1918), la Teatrul German din Timişoara. Povestea devenirii lui artistice (un
mini compendiu) punctează întâlniri cu personalităţi din lumea teatrului,
literaturii, muzicii, filmului: Laurence Olivier, Philippe Noiret, Lucia Sturza Bulandra,
Alexandru Giugaru, Victor Ion Popa, Grigore Vasiliu-Birlic, Jean Georgescu, Ion Iancovescu, Mihail
Sebastian, Eugen Ionescu, Sică Alexandrescu, Camil Petrescu, Lucian Pintilie, Mircea Albulescu.
Aforismele din marii clasici îi aduc pe Shakespeare, W.A. Mozart, Oscar Wilde, Dali, Cezanne ş.a. pe scena de unde longevivul actor îşi depănează amintirile. Sunt pomenite piese şi filme de succes în care a jucat sau încă mai joacă (Steaua fără nume, O noapte furtunoasă, Rinocerii, 1 aprilie, Danton, Egoistul) sau care s-au jucat cu succes, sub directoratul său, la TNB (Danton, Zbor deasupra unui cuib de cuci, Caligula, Cui îi e frică de Virginia Wolf?, Aşteptându-l pe Godot ş.a.).
La despărţire, aplaudându-l şi ovaţionându-l minute în şir (în acordurile melodiei My Way, cântată de Frank Sinatra), mulţi au lăcrimat. Prin Radu Beligan şi datorită lui, cei veniţi să-l (re)vadă s-au reîntâlnit – vreme de un ceas şi jumătate – cu întreg veacul XX. Le-a vorbit un om care a înţeles că nu trebuie să se lase îmbătat de succesul facil, că scurta noastră viaţă trebuie trăită „la clasa întâi”, că artistul trebuie să rămână mereu un elev, iar omul, dacă nu vrea să se zdrobească, trebuie numaidecât să iubească.
Lansare PSEUDOKINEMATIKOS2 - Arad (27 oct 2012, Carturesti Arad, 18h)
http://atelier.liternet.ro/articol/12219/Marian-Radulescu/Pseudokinematikos-2-Bucuriile-filmului.html
http://atelier.liternet.ro/articol/12230/Lucian-Mircu-Ionut-Mares-Marian-Radulescu/Canonul-lui-Marian-Bucuriile-unui-cinefil.html
http://atelier.liternet.ro/articol/12230/Lucian-Mircu-Ionut-Mares-Marian-Radulescu/Canonul-lui-Marian-Bucuriile-unui-cinefil.html
vineri, 19 octombrie 2012
Ilie Stepan @ Vinilorama
Cu muzica lui Ilie Stepan m-am întâlnit, cred,
întâia oară pe la mijlocul anilor 80. mai exact, la spectacolul Vrăjitorul din Oz, montat de Ştefan
Iordănescu pe scena Teatrului Naţional din Timişoara, pentru care compozitorul a
scris muzica (melodia Pasărea P,
regăsită şi pe discul de vinil al formaţiei „Pro Musica”, mă urmăreşte şi acum).
N-am fost, mărturisesc, niciodată ceea ce se numeşte un rocker. M-am obişnuit treptat cu sound-ul acestor muzici, însă piesele formaţiei „Pro Musica”, unde
Ilie Stepan era lider, solist la ghitară şi compozitor (Glossa, Şi dacă, Alexandra, Dintre sute de catarge, Rockul baroc, Timişoara) mi-au fost dragi de la prima lor
audiţie.După 1990 am salutat metamorfoza stilistică a
lui Ilie Stepan spre ceea ce am putea numi un „compozitor în evantai” şi muzică
de studio de tip fusion. Cele două
albume apărute sub numele de Stepan Project – Sensul vieţii şi Undeva în
Europa – sunt de ani de zile în play
list-ul meu evergreen. Aştept cu
emoţie apariţia celui de-al treilea album, Lumina
(peste cinci ore de muzică plus o cărţulie de 80 de pagini şi un DVD) – undeva
spre sfârşitul lunii noiembrie.
***
Atenţionat de un anunţ pe facebook, am ajuns
în cocheta cafenea din subsolul librăriei Cartea de nisip la întâlnirea cu Ilie
Stepan moderată de Bogdan Puriş (de la Radio Timişoara), sub titlul „Vinilorama”.
S-au ascultat câteva din piesele sale apărute pe o jumătate de vinil LP, dar şi
I Wish You Were Here (Pink Floyd),
Jethro Tull sau Peter Gabriel (ft. Kate Bush, în Don’t Give Up!). Ilie Stepan a povestit despre începuturile sale în
muzică, despre compozitorii preclasici, clasici, moderni sau contemporani care
l-au marcat (Vivaldi, Bach, Beethoven, John Lennon); despre permanenta
transformare a stilurilor muzicale; despre nevoia de a-i face pe tineri să
înţeleagă că amatorismul şi impostura – chiar dacă sunt fenomene cvasi-generale
– nu trebuie sub nicio formă încurajate, tolerate şi cu atât mai puţin iubite.
Quo vadis?
Descopăr cu bucurie – prin proiectul său de licenţă Filmul-cârmă culturală (partea
teoretică) concretizat în mediu-metrajul Proprietara
(partea practică) – un tânăr şi
promiţător cineast (proaspăt absolvent al Universităţii Media, acum masterand):
Vlad Dragomirescu. „Asistăm în ultimele decenii –
scrie Vlad la începutul tezei sale – la o redefinire epidemică a tot ce ne
înconjoară. Prezentul are termen de valabilitate mai scurt ca oricând, iar
atmosfera generală este atât de fluctuantă încât este practic imposibil să
acostezi pe marginea vreunui subiect încercând să tragi nişte concluzii.
Totuşi, câteva idei reies de la sine – suntem în punctul culminant al rătăcirii
noastre colective. Dumnezeu nu contează. Familia e un concept demodat.
Apartenenţa culturală a ajuns o povară. ... Trăim fanteziile hedoniste ale
înaintaşilor noştri, iar în această nouă orânduire poezia, literatura, baletul,
teatrul, pictura nu îşi mai au locul. Omul se închină lui însuşi acum. ...
Lucrarea de faţă îşi propune trasarea unei misiuni utopice a artei
cinematografice. ... Pe măsura ce literatura, teatrul şi pictura mor încet
încet, cinema-ul, în varianta lui pervertită de consumism, e mai prezent ca oricând.
O comparaţie sugestivă între artă şi sport ar situa filmul pe acelaşi loc cu fotbalul,
în timp ce sculptura sau poezia s-ar găsi laolaltă cu proba feminină de scrimă.
Filmul impune standardul, filmul dă direcţia. Deja de ceva timp, filmul este
indubitabil cârma culturală. Încotro ne duce?” Voi reveni.
Pe scurt, despre spiritualitatea celţilor
'Nodul etern' din arta celticã este simbolul cel mai
puternic si cel mai obscur în acelasi timp din bogata spiritualitate a
civilizatiei celtice. Motivele spiralate si împletite la nesfârsit de pe
crucile înalte de piatrã sau din manuscrisele iluminate par sã nu aibe nici un
început si nici un sfârsit. Ca si cum ar spune cã timpul si vesnicia sunt
întrepãtrunse, iar noi trãim în douã lumi, în douã realitãti. În acest sens
poetul William Blake scria cândva, 'Vesnicia se aflã în dragoste împreunã cu
roadele vremii'. Dumnezeu este în toate lucrurile si toate lucrurile în
Dumnezeu, iar modelele vietii noastre sunt împletite cu un model mai mare,
peste toate pogorându-se suflarea divinã.
Celtii au fost un popor realist a cãror teologie
ruralã s-a format într-un context cu totul natural. 'Cealaltã lume' nu a fost spatiul diafan, de vis plãsmuit de
poetii scolii amurgului celtic. De fapt, paradisul celtic a fost mai degrabã o
prelungire vie si plinã de culoare a acestei vieti - 'Tir na mBeo' (Tãrâmul
Celor Vii) sau 'Tir na nOg' (Tãrâmul Tineretii Fãrã Bãtrânete). Credinta
Irlandei pãgâne avea sã fie implicit trinitarã: cifra trei era sacrã, iar
traditionalele proverbe celtice erau în mod traditional împãrtite în triade,
astfel cã doctrina Treimii adusã de Sfântul Patrick nu a surprins pe nimeni, ea
fiind deja parte organicã din teologia naturalã a celtilor.
Tertullian al Catarginei, într-una din scrierile sale
din anul 210 s-a referit la 'regiunile britanice inaccesibile romanilor, dar
supuse lui Hristos', ceea ce divulgã existenta timpurie a crestinismului
independent de Roma. Taliesin, un poet galez din Strathclyde, afirmase cã
'Hristos-Cuvântul a fost de la începuturi Învãtãtorul nostru si nu am pierdut
niciodatã învãtãtura Sa', articulând astfel idea teologicã a Logosului
pre-existent, asa cum este exprimatã în Evanghelia Sfântului Apostol Ioan, atât
de îndrãgitã de crestinii celti. Drumul înapoi spre originile crestinismului
celtic în insulele britanice trece astfel prin simbolismul nodului celtic unde
nu aflãm nici început, nici sfârsit în credintã, ci mai curând o stare
continuã, fluidã a prezentei lui Dumnezeu, care se manifestã în diferite
chipuri la diferite timpuri.
Aceastã exuberantã energie divinã o regãsim atât în
vietile noastre, cât si în opere de artã, cum ar fi Cartea de la Kells (The
Book of Kells) ce ilustreazã povestea din Evanghelie. Chiar si dansul
traditional irlandez surprinde aceastã energie: pasii dansatorilor simbolizeazã
victoria asupra serpilor pãgânismului, iar bratele tinute strâns în jurul
corpului trimit la necesara disciplina crestinã. Asa cum observã Ian Bradley în
Celtii (The Celtic Way) 'Lumea
strãmosilor nostri celti din perioada crestinismului timpuriu nu a fost lipsitã
de griji si probleme. I-a preocupat intens chestiunea pãcatului si a penitentei
si adesea vietile lor aveau un caracter auster. Unii dintre ei au ajuns
pelerini eterni pentru a evita confortul si tentatiile unei existente lejere,
cãutând locuri sãlbatice si îndepãrtate unde puteau duce o viatã de pustnic'.1
În multe privinte crestinismul i-a eliberat pe celti
de frica superstitioasã de naturã (cum ar fi credinta cã cerul s-ar putea
prãvãli peste ei) transformând-o într-o slavã a lui Dumnezeu prin naturã sau panteism. Dumnezeul Cãruia I se închinau nu era, în
întelegerea lor, Domn al Istoriei, asa cum avea sã devinã mult mai târziu în
teologia occidentalã, ci Domn al Creatiei, Cel Care S-a revelat pe deplin în
minunile si splendoarea lumii naturale. Acesta a fost, înainte de toate, motivul pentru care doreau sa I se închine,
asa cum sugereazã si acest poem irlandez din secolul al nouãlea:
Slaviti-L pe Domnul
Care a fãcut atâtea minunãtii
Raiul cel mãret si luminat, cu îngerii lui, în cer,
Marea cu valuri înspumate pe pãmânt.2
Care a fãcut atâtea minunãtii
Raiul cel mãret si luminat, cu îngerii lui, în cer,
Marea cu valuri înspumate pe pãmânt.2
Aceastã spiritualitate centratã pe creatie poate fi
regãsitã de asemenea în duhovnicia Ortodoxã, în frumosul 'Acatist de multumire'
al pãrintelui Grigore Petrov, ceea ce apropie, o datã mai mult, sensibilitatea
modului celtic de închinare de rugãciunea crestinismului rãsãritean.
Teologul Romano-Catolic Greg Mannion a remarcat felul
în care civilizatia celticã a recunoscut revelatia lui Dumnezeu în decorul
natural, unde stâncile si dolmenele, atât de rãspândite pe pãmânturile
celtilor, sunt o formã de limbaj adresat infinitului - asa cum ne sugereazã
creatia unor poeti precum Seamus Heaney sau simfonia McCartney de inspiratie
celticã a lui Paul McCartney, 'Stânca neclintitã' ('Standing Stone').
E suficient sã ne amintim de numeroasele referinte
biblice sau din mitologia celticã, la copaci, stânci sau izvoare sacre pentru a
ne convinge, dacã mai e nevoie, de importanta naturii în credinta omului. Chiar
parohia noastrã (Sfânta Treime) este legatã printr-o rãmãsitã din stejarul de
la Mamre de locul unde Dumnezeu S-a arãtat lui Avraam în chip de trei persoane.
În toate tãrile celtice dumbrãvile de stejar, tisã, alun si scorusã ocupau un
loc aparte si erau considerate sacre (tisa creste si acum în jurul bisericii
Sfântul Matei din Belfast). Numele contemporane reflectã si ele aceste
asocieri: Derry (dumbravã de stejar) si Kildare (bisericã de stejar).
Celtii aveau de asemenea un dezvoltat simt etic.
'Lumea de dincolo' era vãzutã mai degrabã ca un loc al dreptãtii decât ca loc
al pedepselor, fiind totodatã un spatiu al luminii, creativitãtii si libertãtii
într-un cadru minunat. Era un loc al muzicii unde pãsãrile formau corul.
Strãvechiul cod legislativ al Irlandei, Codul Brehon, se baza nu atât pe
constrângere cât pe autoritatea moralã. Societãtile celtice au fost orientate
mai ales spre stãpânirea în comun a pãmântului si spre egalitate în drepturi
(femeile aveau aceleasi drepturi, puteau sã-si mosteneascã averea si nu au fost
excluse din ordinele monarhice sau militare - vezi cazul Reginei Bedicea).
Societatea celticã se ocupa îndeaproape de cei bolnavi, nevoiasi, vârstnici,
precum si de 'strãini' - grija fatã de acestia fiind consideratã de profetii
Vechiului Testament o virtute bineplãcutã lui Dumnezeu. În Armagh functiona un
spital cu o renumitã bazã chirurgicalã si de asistentã medicalã încã din anul
300 î.e.n.. Idea cã vrerea lui Dumnezeu trebuie împlinitã 'pe pãmânt precum în
ceruri' avea sã fie reformulatã si consacratã o datã din nou în Biserica
celticã timpurie. În credinta celtilor viata continuã dincolo de mormânt si, la
fel ca în crestinismul rãsãritean, mântuirea avea sã fie înteleasã ca un
proces, ca o cãlãtorie din care nu lipseste strãdania, dar nici bucuria.
autor: David Gilligan; traducere de Marian Sorin Rădulescu
sursa: http://ortho-logia.com/Romanian/Articole/Spiritualitatea_Celtilor.htm
sursa: http://ortho-logia.com/Romanian/Articole/Spiritualitatea_Celtilor.htm
Cinefilia ca omenie
Pe Ionuţ Mareş îl ştiu de prin 2005, când
organizam proiecţii cu filme de cinematecă la librăria Humanitas „Joc secund”. Acolo,
avea să-mi spună el (era, pe atunci, student la jurnalism), a descoperit mirajul
Filmului. Cu majusculă, pentru că pelicule (movies)
mai văzuse, Filme (capodopere) însă nu. Aşa i-a întâlnit pe Antonioni, pe
Fellini, pe Bergman, Tarkovski şi atâţia alţii. Lista e – din fericire – deschisă.
Interesul lui Ionuţ pentru cinematograful adevărat, pentru filmele prezentate
la JS, mi-a dat putere să continui seria proiecţiilor cu noi şi noi filme de
referinţă din cinematograful românesc şi universal.
Între timp, Ionuţ şi-a schimbat coordonatele
geografice. A devenit „capitalist” şi, de aproape cinci ani, vede filme cu
toptanul. Este nelipsit din sălile de cinematecă (Eforie, Union) din Bucureşti,
din cinematogreafele care mai prezintă filme de artă („Studio”, „MŢR”, „Elvira
Popescu” etc.). E greu să ţii pasul cu Ionuţ. Eu unul, ca un cinefil „răspopit”
ce mă aflu, îi ascult doar poveştile despre filmele şi regizorii pe care îi
descoperă şi redescoperă. Şi, recunosc, aştept cu mare curiozitate să văd ce va
descoperi, într-un final, îndărătul „marelui ecran” pe care – cu un entuziasm
molipsitor – îl cercetează atât de asiduu. Pentru că filmul (sau vizionatul
filmelor), nu-i aşa, nu este (şi nu poate fi) un scop în sine.
La începutul toamnei 2012, Ionuţ avea să fie
unui din primii cititori ai volumului Pseudokinematikos2. Bucuriile filmului, despre care, de bună voie şi nesilit de nimeni, a
scris aşa – îi mulţumesc:
„Marian Rădulescu
este un privilegiat. Nefiind un critic cu patalama (spre deosebire de mult prea
numeroşii impostori ai breslei), care să cedeze sub presiunea deseori inhibantă
a deadline-ului şi a aparentei nevoi
de a scrie despre premierele momentului, el se poate întoarce iar şi iar asupra
operelor cinematografice fondatoare. În locul riscului de a irosi două ore cu
un film recent, golit de substanţă, preferă să revadă acele pelicule (un cuvânt
pe care epoca digitalului îl va arunca în curând desuetudine), „vechi” sau
„noi”, care sunt surse de zidire interioară. Din acest precept de deplin asumat
rezultă „bucuriile filmului” despre care scrie în „Pseudokinematikos 2”
(Editura Theosis, 2012), continuarea firească a volumului prim cu acelaşi
titlu, apărut în 2010.
Pentru Marian
Rădulescu, filmul nu este un scop în sine, dar rămâne o parte esenţială a
formării ca intelectual (alături de muzică, literatură, teatru) şi a
„iluminării” (ca în filmul lui Zanussi) prin imagine. Nu imagine ca fetiş, ci
ca mijloc purtător de substanţă spre îmbogăţirea inimii şi a minţii. De aceea,
el este printre puţinii care afirmă, aşa cum o face indirect şi în
„Pseudokinematikos 2. Bucuriile filmului”, că marile opere ale cinematografiei
nu ar reprezenta aproape nimic (în ciuda inovaţiilor formale pe care
majoritatea dintre ele le-au adus) fără un conţinut bine solidificat. A nu se
înţelege de aici că Marian Rădulescu preferă filmele cu „mesaj”. Lucrurile care
îl îndepărtează cel mai repede şi cel mai sigur de falsul cinema sunt tocmai
ilustrativul, explicitul, facilul, tezismul, denotativul şi simplificarea. O
privire aruncată pe reperele „canonului” său (care nu are pretenţia de a fi
exhaustiv) relevă că aproape toate bucuriile pe care i le-a oferit şi continuă
să i le ofere Cinemaul se confundă cu o bună parte din reuşitele incontestabile
ale marelui ecran.
Firul care leagă
selecţia aparent eclectică a celor aproximativ 100 de pelicule surprinse prin
texte asemănătoare unor instantanee (de aici şi concentrarea pe esenţial, pe
acel moment de graţie, transmiţător de emoţie şi fior estetic, captat ca în
fotografia de artă) nu se arată unei priviri superficiale, rătăcite în vertijul
produs de invazia comercialului şi de lipsa reperelor. Ingredientul care face
ca operele cinematografice despre care scrie Marian Rădulescu să formeze un
întreg (din care se remarcă, totuşi, filmele lui Tarkovski - limita supremă
atinsă de această artă) este explicat de autorul însuşi în două mini-capitole
introductive remarcabile: „În căutarea icoanei pierdute” şi „Filmul de artă – o
hieroglifă a adevărului absolut”.
Marian Rădulescu
mai este totodată şi un altruist, dincolo de capacitatea de a fi creatorul şi
animatorul însufleţit al unui adevărat „cult al prieteniei între cinefili”
(Mihai Fulger). Cu un simţ cultivat al smereniei şi cu o bibliografie solidă
(dar selectivă) oricând la îndemână, el preferă să aducă de multe ori în faţa
cititorilor fragmente, expresii sau idei ale unor predecesori sau contemporani
care au scris cu inspiraţie şi talent despre aceleaşi bucurii ale filmului. Din
acest motiv, volumul lui Marian Rădulescu ia forma unei opere postmoderne,
marcată de un puternic intertextualism sau, mai exact, de un prolific dialog al
unor voci avizate şi familiare. Rezultatul: o „simfonie” în care conţinutul
propriu-zis al textelor comunică surprinzător de fertil cu crochiurile surprinse
în numeroasele note de subsol, care par a constitui un adevărat al doilea volum
de sine stătător.”
surse:
joi, 18 octombrie 2012
Gloria nu cântă
Gloria
nu cântă este unul din acele filme româneşti din
jumătatea a doua a secolului XX care – pentru vox populi din spaţiul autohton – au fost şi încă mai sunt sunt
sacrosancte. Cele câteva atu-uri ale
sale (decorurile şi costumele Doinei Levinţa, coregrafia lui Cornel Patrichi,
muzica lui Radu Şerban, unele replici şi gaguri din scenariul lui Dumitru
Solomon şi interpreţii principali: Toma Caragiu, Octavian Cotescu, Margareta
Pogonat, Horaţiu Mălăele, Margareta Pâslaru, Rodica Mandache, Jean Constantin, Constantin
Diplan, Mihai Pălădescu, Ştefan Mihăilescu-Brăila, Ileana Stana Ionescu, Jean-Lorin Florescu ş.a.) hipnotizeau
orice simţ critic în consumatorii filmelor „la care te râzi”. (Nu astfel au
fost receptate filme ca B.D.-urile, Păcală, Nea Mărin miliardar şi altele
asemenea?)
Am revăzut, după 35 de ani această „comedie
muzicală” debilă, fără nicio regie (concepţie regizorală), şi totuşi – aflăm
din generic – în regia lui Alexandru Bocăneţ. Prestaţiile cvasi-absente ale tuturor
celor deja numiţi (altfel, profesionişti redutabili în breaslă) activează mai
degrabă nostalgii izolate, iar nu bucuria (re)întâlnirii cu un Film rotund,
unitar. Mă uitam la chipurile tinereşti ale Torei Vasilescu (imediat după
revelaţia numită Cursa şi înaintea
rolurilor de forţă din Proba de microfon,
Casa dintre câmpuri, Croaziera, Imposibila iubire) şi Horaţiu Mălăele, la chipurile
Margaretei Pogonat şi Mihai Pălădescu (reuniţi pe generic – chiar dacă nu în
aceeaşi scenă – după zece ani de la sofisticatele şi sacrificatele Meandre), la Toma (cel care avea să se
prăpădească, împreună cu Alexandru Bocăneţ, cu puţină vreme înainte de premiera
filmului, în tragicul cutremur din 4 martie 1977) şi la Octavian Cotescu, la
poantele eternului şmenar jucat de Jean Constantin (reluări ale succesului din seria
B.D.-urilor) etc. Reascultam cu
emoţie cântecele lui Radu Şerban (orchestraţia: Sile Dinicu şi formaţia Sfinx a
lui Dan Andrei Aldea; voci: Daniela Vlădescu şi fetele de la 5T) şi admiram ritmurile şi paşii
de dans coregrafiaţi de Cornel Patrichi.
Ce păcat că, în formula aceasta de
lung-metraj, ideile din fanteziile muzical-coregrafice TV ale lui Bocăneţ nu se
mai „leagă”, aşa-cum atât de inspirat îi „furaseră” pe milioanele de telespectatori
în emisiunile de divertisment (când echipa Bocăneţ-Levinţa-Patrichi devenise un
brand şi un etalon al calităţii),
vreme de aproape zece ani. Ce păcat că, neavând la dispoziţie o bază dramaturgică
solidă, Bocăneţ n-a fost un Fosse (Sweet
Charity, Cabaret, All That Jazz) al
marelui ecran românesc. Dar poate că timpul n-a mai avut răbdare cu el ...
Cântec pentru fiii mei
"Doamne, Dumnezeule! Fiii pe care îi am sunt un dar al bunătăţii Tale. Tu ai făcut a se naşte în mine simţământul care îi face scumpi inimii mele, simţământul dragostei părinteşti. Ţie îţi închin copiii mei, Doamne! Binevoieşte a le fi lor Părinte; eu sunt un neputincios muritor şi fără de ajutorul Tău nu pot face nimic.
Tu, Cel ce dai hrană păsărilor cerului, Cel ce păzeşti floarea ce răsare în mijlocul stâncilor, Părinte a toată lumea, binevoieşte a îngriji şi de copiii mei, ca să poată fi fericiţi şi în viaţa aceasta, şi în cea viitoare. Ajută-mi să cultiv în ei bunătatea şi printr-o bună creştere să îi fac folositori semenilor.
Dă-le lor, Doamne, înţelepciune, ca să cunoască şi să voiască binele. Dă-le lor comorile cele cereşti ale virtuţii, că acestea sunt bogăţii nepieritoare. Nu cer pentru ei, Dumnezeul meu, bogăţii pământeşti care sunt supuse stricăciunii, ci Te rog să le dai trupuri sănătoase şi iubitoare de osteneală, ca să poată câştiga lupta împotriva relelor vieţii. Păzeşte inimile lor de orice alunecare păcătoasă şi apără nevinovăţia lor.
Rânduieşte, Preabunule Stăpâne, ca ei să ajungă prin harul Tău fii credincioşi ai Sfintei noastre Biserici şi să binecuvânteze Numele Tău în veci.
Doamne, Dumnezeule, iartă-mă că nu ştiu să cresc cum se cuvine aceşti copii pe care mi i-ai dăruit. Iartă-mă, Dumnezeule, iartă-mă! În loc să înveţe de la mine numai cele bune, copiii învaţă şi cele rele şi fără să vreau devin prilej de smintea lă pentru ei. Degeaba îi sfătuiesc să facă binele şi să ţină poruncile dacă ei văd că eu nu le păzesc. Degeaba îi îndemn cu vorbele dacă faptele mele nu sunt pe măsură.
O, cât sunt de vinovat în faţa Ta şi a lor! În loc să Te mărturisesc prin faptele mele, am făcut împotrivă. Greu cu adevărat este pentru mine, păcătosul, să cresc copiii cum trebuie. Cum va creşte un copil care nu a văzut în părinţii săi pildă de fapte bune?
Iartă-mă, Doamne, iartă-mă! Iartă-i şi pe părinţii, pe moşii şi strămoşii mei, pentru toate păcatele pe care le-au săvârşit, fiind prin ele pietre de poticnire pentru urmaşii lor.
Îndreptează-mă pe mine, păcătosul, Doamne, să duc o viaţă curată ca să-mi pot îndrepta copiii pe calea poruncilor Tale.
Să vină pacea Ta peste casa noastră, să vină peste noi mila Ta, ca să sporim în fapte bune şi în tot ce e bineplăcut Ţie. Ca să petrecem cealaltă vreme a vieţii noastre în pocăinţă şi să dobândim în această viaţă darul Tău, iar în cealaltă, bucuria veşnică. Pentru rugăciunile Preabinecuvântatei Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor Sfinţilor Tăi. Amin."
Tu, Cel ce dai hrană păsărilor cerului, Cel ce păzeşti floarea ce răsare în mijlocul stâncilor, Părinte a toată lumea, binevoieşte a îngriji şi de copiii mei, ca să poată fi fericiţi şi în viaţa aceasta, şi în cea viitoare. Ajută-mi să cultiv în ei bunătatea şi printr-o bună creştere să îi fac folositori semenilor.
Dă-le lor, Doamne, înţelepciune, ca să cunoască şi să voiască binele. Dă-le lor comorile cele cereşti ale virtuţii, că acestea sunt bogăţii nepieritoare. Nu cer pentru ei, Dumnezeul meu, bogăţii pământeşti care sunt supuse stricăciunii, ci Te rog să le dai trupuri sănătoase şi iubitoare de osteneală, ca să poată câştiga lupta împotriva relelor vieţii. Păzeşte inimile lor de orice alunecare păcătoasă şi apără nevinovăţia lor.
Rânduieşte, Preabunule Stăpâne, ca ei să ajungă prin harul Tău fii credincioşi ai Sfintei noastre Biserici şi să binecuvânteze Numele Tău în veci.
Doamne, Dumnezeule, iartă-mă că nu ştiu să cresc cum se cuvine aceşti copii pe care mi i-ai dăruit. Iartă-mă, Dumnezeule, iartă-mă! În loc să înveţe de la mine numai cele bune, copiii învaţă şi cele rele şi fără să vreau devin prilej de smintea lă pentru ei. Degeaba îi sfătuiesc să facă binele şi să ţină poruncile dacă ei văd că eu nu le păzesc. Degeaba îi îndemn cu vorbele dacă faptele mele nu sunt pe măsură.
O, cât sunt de vinovat în faţa Ta şi a lor! În loc să Te mărturisesc prin faptele mele, am făcut împotrivă. Greu cu adevărat este pentru mine, păcătosul, să cresc copiii cum trebuie. Cum va creşte un copil care nu a văzut în părinţii săi pildă de fapte bune?
Iartă-mă, Doamne, iartă-mă! Iartă-i şi pe părinţii, pe moşii şi strămoşii mei, pentru toate păcatele pe care le-au săvârşit, fiind prin ele pietre de poticnire pentru urmaşii lor.
Îndreptează-mă pe mine, păcătosul, Doamne, să duc o viaţă curată ca să-mi pot îndrepta copiii pe calea poruncilor Tale.
Să vină pacea Ta peste casa noastră, să vină peste noi mila Ta, ca să sporim în fapte bune şi în tot ce e bineplăcut Ţie. Ca să petrecem cealaltă vreme a vieţii noastre în pocăinţă şi să dobândim în această viaţă darul Tău, iar în cealaltă, bucuria veşnică. Pentru rugăciunile Preabinecuvântatei Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor Sfinţilor Tăi. Amin."
marți, 16 octombrie 2012
Abonați-vă la:
Postări (Atom)





.jpg)

















