De la Fellini la Antonioni via Wenders

DE LA FELLINI LA ANTONIONI VIA WENDERS. Cinemateca din Aula Bibliotecii Centrale Universitare „Eugen Todoran” din Timişoara continuă seria proiecţiilor cu filme reprezentative din cinematografia italiană. În luna octombrie 2013 vor fi prezentate încă trei filme:

8 octombrie ora 18 Otto e mezzo / 8 ½  (1963) un film de Federico Fellini cu Marcello Mastroianni, Anouk Aimée, Claudia Cardinale, Sandra Milo. Premiul Oscar 1964 pentru costume şi pentru cel mai bun film străin. „Singurătatea în doi sau în mai mulţi atinge în 8 ½ paroxismul. Obsedat de amintiri din copilărie pe care nimeni nu i le poate împărtăşi, chinuit de aspiraţia spre perfecţiune pe care nimeni nu i-o poate satisface, sfâşiat între dorinţele sufletului şi cele ale trupului, obligat să trăiască într-o lume zgomotoasă şi acaparatoare din care nimeni nu-l poate smulge, Guido este iremediabil singur. Cu cât se vorbeşte şi se forfoteşte mai mult în jurul său, cu atât izolarea lui este mai mare” (Cristina Corciovescu). Ochelarii pe care Mastroianni îi împinge din când în când cu un gest discret pe vârful nasului (corespondentul aparatului de auzit al lui Truffaut din Noaptea americană, realizat câţiva ani mai târziu) sunt semnul trecerii din cotidian în imaginar, din banal în fantezie, în lumea unde puritatea ia chipul Claudiei Cardinale, unde femeile sunt ţinute cu biciul, iar criticii sunt condamnaţi la spânzuratoare. Este lumea interioară par excellence a magicianului Fellini.

22 octombrie ora 18 Prova d’orchestra / Repetiţie cu orchestra (1978) un film de Federico Fellini cu Balduin Baas, Clara Colosimo. „Membrii unei orchestre simfonice se adună într-o capelă de secol XIII despre care se spune că are o acustică desăvârşită. De faţă sunt şi doi membri ai sindicatului muzicienilor şi câţiva reporteri TV care intervievează instrumentştii şi filmează repetiţia. Pe măsură ce muzicienii vorbesc despre instrumentele lor, îşi dezvăluie individualismul şi neseriozitatea. Când apare dirijorul neamţ,  repetiţia începe. După o serie de încercări nereuşite, de pasaje interpretate greşit, orchestra ia o pauză. Dirijorul discută despre arta sa, iar apoi este înlăturat de muzicienii rebeli. Repetiţia cu orchestra este ultimul film pentru care a scris muzică Nino Rota. Parabola lui Fellini poate fi luată drept un comentariu la adresa haosului politic din Italia sau o reflecţie asupra condiţiei umane, asupra limitelor libertăţii individuale.” (Frederic Brussat)

29 octombrie ora 18 Al di là delle nuvole / Dincolo de nori (1995) un film de Michelangelo Antonioni şi Wim Wenders cu Fanny Ardant, John Malkovich, Sophie Marceau, Vincent Perez, Jean Reno, Marcello Mastroianni, Jeanne Moreau. Premiul FIPRESCI la Festivalul de la Veneţia, 1995, Premiul David di Donatello 1996 pentru cea mai bună imagine (Alfio Contini). „Sigur că, dacă Antonioni ar fi făcut numai filme ca acesta din urmă, el n-ar mai fi intrat în istorie. Despre ce e vorba? Despre patru „poveşti de dragoste”, legate între ele prin personajul unui regizor (John Malkovich), care, ca într-un fel de „jurnal mintal” caută subiecte, caută personaje, caută viaţă (este „liantul” regizat de Wim Wenders). … Un singur episod mi s-a părut la înălţimea lui Antonioni: un tânăr remarcă o fată, pe stradă, o figură de o limpezime şocantă, o urmăreşte, fata intră într-o biserică, tânărul rămâne şi el la slujbă, aţipeşte, se trezeşte în biserica pustie, aleargă pe străzi, o regăseşte pe fată, o conduce acasă, la despărţire o întreabă dacă se mai pot întâlni a doua zi. „Mâine intru la mănăstire”, îi răspunde, din uşă, fata cu figură luminoasă. Sfârşit.” (Eugenia Vodă)

DISTRIBUIE DACĂ-ŢI PLACE

Intrarea liberă

Selecţia şi prezentarea filmelor: Marian Sorin Rădulescu

Poziţia moralistului

Să auzi şi să nu crezi: filmul lui Călin Netzer, Poziţia copilului („Ursul de Aur”, Berlin – 2013), denigrează învăţământul românesc datorită „cuvintelor urâte” din dialoguri: „Noi ne chinuim să dăm o educaţie copiilor la şcoală şi în filmul ăla numai nişte obscenităţi, trivialităţi, înjurături...” – a afirmat un deputat la  tribuna Parlamentului, iar intervenţia sa a devenit repede o ştire-bombă. Dar, la urma urmei, de ce să nu crezi? Era, oarecum, previzibil.

Poziţia copilului

Încă o dată, un film care – nu e puţin lucru – se ambiţionează să fie film, nu teatru filmat, nu un slide-show de clişee, este criticat pentru ceea ce nu ţine, în ultimă instanţă de esenţa sa, ca film. I se reproşează limbajul „indecent”, iar de prospeţimea şi rafinamentul limbajului cinematografic nu se pomeneşte o iotă. De unde se vede că moraliştii (internauţi sau politicieni) care îi contabilizează vorbele licenţioase au nostalgia  producţiilor de serie din „epoca de aur”. Unde – ca urmare a cenzurii şi autocenzurii, nicidecum a opţiunii în libertate a cineaştilor de atunci – nu puteai auzi decât cuvinte „decente”.

Reconstituirea

100 lei

Faleze de nisip

La vremea lor, li s-a găsit nod în papură şi altor filme româneşti inovatoare ca limbaj cinematografic. Pentru că nu se puteau lega de „cuvinte urâte”, puritanii de atunci le imputau fie viziunea „elitistă”, fie atmosfera neconformă cu normele realismului socialist, fie anumite situaţii nereprezentative pentru profilul „omului nou”. Aşa au ajuns să fie oprite de la distribuţie, refilmate parţial sau iremediabil cenzurate: Viaţa nu iartă, Ţărmul nu are sfârşit, Meandre, Reconstituirea, 100 lei, Dincolo de nisipuri, Filip cel bun, De ce trag clopotele Mitică, Faleze de nisip, Glissando, La capătul liniei, Baloane de curcubeu, Pas în doi – filme fără de care cinematografia românească a anilor 50-90 ar fi fost mult mai săracă şi mai puţin insolită. Recent, filmul lui Cristian Mungiu, După dealuri (Premiul pentru scenariu şi interpretare feminină la Cannes – 2012), a fost judecat după criterii la fel de aberante, pentru „vorbe pe care le spui doar când eşti la bordel”, pentru că „arată turbări drăceşti”, pentru că „distruge ortodoxia”.

După dealuri

În toate aceste cazuri, justiţiarii de serviciu apără ceea ce ei consideră a fi „ortodoxie” – în lumea învăţământului, în politică, în societate, în viaţa bisericească. Sau în gospodărirea banului public. În toate aceste cazuri, ultimul lucru la care se gândesc aceşti „apărători ai neamului” este filmul în sine, integritatea sa artistică, justificarea dramaturgică a dialogurilor, a imaginii şi decorurilor, a naraţiunii etc. Pentru toţi aceşti activişti, în civil sau în uniformă, filmul este şi trebuie să fie instrument de manipulare – politică sau religioasă. Din fericire, cineaştii neînregimentaţi din toate veacurile s-au priceput şi se pricep încă să vadă mai departe, să stră-vadă. 

Un film-poem: Siberiada

Paul Slayer Grigoriu despre Siberiada lui Andrei Mihalkov-Koncealovski:

"Mai, omule drag, m-ai rupt cu totul de la orice altceva aveam de facut acum doua zile. Am pus si eu Siberiada, m-am gandit ca o fi un film de vreo ora si jumatate, iar apoi patru ore si ceva nu m-am mai putut dezlipi de ecranul calculatorului. Extraordinar. Cata cuprindere! Cred ca, in germene, filmul acesta spune totul despre Siberia si despre poporul rus. Si ideologia e eludata cu mare usurinta. Vedem inclestarile, vedem ridicolul revolutionar, vedem rasturnarea vechilor credinte (icoana aruncata in foc de Alexei copil), vedem si o anumita suferinta autentica ce i-a dus pe unii la rataciri revolutionare, vedem utopia (Campanella). Dar nu acestea sunt in prim-plan, pentru ca lupta si stradaniile omului depasesc ideologia. Asa ca regizorul s-a supus cenzurii, dar de fapt a trecut pe langa ea. Iar Mosul cel Vesnic, ce mai personaj. Cred ca doar pe tema lui s-ar putea scrie o carte si cred ca filmul merita revazut fie si doar pentru a-l urmari pe el. 

Am retinut si cateva cugetari minunate. "Prea multe lucruri bune nu sunt pe aici, dar nicaieri in lume nu e mai frumos", i spune Kolea lui Alexei copil. Iata adevarata dragoste de patrie, de locul binecuvantat unde ne-a lasat Dumnezeu. Ce sa inteleaga din asta toti conationalii nostri care nu obosesc sa ne explice zi de zi ca "Romania e de cacat"? "Intre ai tai esti de doua ori mai puternic", ii spune Mosul cel Vesnic lui Alexei adult. Ce bine ar fi sa intelegem asta - nu separatist, ci in sensul asumarii proniei care ni i-a dat pe "ai nostri" si nu pe altii in drum spre patria cereasca. 

E si tragi-comedie, o ironie muscatoare in film. Tatal lui Kolea, cel care trudise toata viata la drumul lui utopic, moare in mijlocul taigalei, strangand sticla de votca la piept - rezumatul omului rus, dintr-un anumit punct de vedere. Iar Alexei, prins intr-un vis halucinant pe Coama Dracului, iese la chemarea tatalui sau printr-o usa de pe care priveste coplesitor tatal spiritual al unei epoci din care a facut si el parte, maleficul Stalin. "Trebuie sa fii copt ca sa mori", ii spusese mai devreme Mosul cel Vesnic, asa ca Aliosa al nostru supravietuieste si nu moare decat cand isi asuma o jertfa curatitoare. Foarte discreta dar eleganta si aluzia la raspandirea ciumei rosii. In mizeria si confuzia si durerea din satul sau natal, Elan, Aliosa da drumul la radio de unde se aude un discurs triumfalist al lui Fidel Castro. 

Si din aproape in aproape, filmul asta m-a dus spre alta cugetare. Ultima lovitura parsiva pe care a dat-o comunismul fatis (pentru ca un soi de comunism "cu fatza umana" e si actuala corectitudine politica si politica birocratica a organismelor ce ne conduc) este discreditarea religiei. S-a spus de multe ori - si sunt intru totul de acord - ca comunismul s-a vrut mai mult decat un sistem politic, mai mult decat o ideologie. Comunismul a fost o religie satanica si inchizitoriala. A inlocuit simboluri religioase, a cerut veneratie, a elaborat dogme fatza de care a cerut ascultare absoluta, si-a pretins infailibilitatea si si-a subordonat stiinta. N-a umblat doar la nivelul social, ci a avut si o morala, a incercat sa controleze gandurile. In cele din urma, constient sau nu, vazand ca forma sa triumfalista nu va supravietui, a lovit in marele sau dusman, credinta autentica. Pentru ca maimutarind pana la grotesc si paroxism formele religioase, a creat in mintea oamenilor o repulsie fatza de ele. Omul trait in comunism vede din perspectiva inversa: aude laudele aduse unui sfant si ii rasuna in cap osanalele inaltate unor conducatori iubiti. Vede biserici marete si oameni smeriti in fatza Domnului si isi aminteste de "Casele Poporului" si de oamenii umili ce se tarau in fatza conducerii de partid si de stat. Si nu mai ajunge la esenta, pentru ca percepe alterat forma. Comunismul a facut un fel de "daca noi nu reusim, macar pe voi sa va urasca". Poate ca e inca un motiv pentru care multi (si nu doar tineri) inca ocolesc bisericile."

Nikita Mihalkov şi Ludmila Gurcenko în Siberiada (1979)

Inscripţie pe un drapel

Cumva împotriva curentului şi politicii culturale din România, Filarmonica „Banatul” din Timişoara revizitează, prin repertoriul său, creaţiile unor compozitori români de muzică simfonică. În Zilele Enescu-Bartok desfăşurate la mijlocul lui 2013 s-au cântat opusuri, mai mult sau mai puţin cunoscute, de George Enescu, Bela Bartok, Aurel Stroe, Violeta Dinescu sau Paul Constantinescu. Am reascultat astfel Rapsodia română nr. 1de George Enescu şi m-am bucurat, încă o dată, de limpezimea cu care celebrul artist a ştiut să prelucreze motivele folclorice româneşti, să-şi însufleţească muzica. Într-un fel, rapsodiile enesciene sunt – pentru mine – parte din nevăzutul drapel naţional în trei culori, alături de sculpturile lui Brâncuşi, de pictura lui Horia Bernea, de Ţiganiada lui Budai-Deleanu, de comediile şi momentele lui Caragiale, de Glossa şi Scrisorile lui Eminescu, de Poemele luminii scrise de Lucian Blaga, de Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt. De cântările Mariei Tănase, Ioanei Radu, Dumitru Fărcaşu sau ale lui Fărămiţă Lambru. De jazzul lui Richard Oschanitzsky sau de poemele pop ale lui Florin Bogardo. Sau de câteva filme de Mircea Săucan, Lucian Pintilie, Liviu Ciulei, Dan Piţa, Mircea Veroiu, Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos ori Cristian Mungiu. Toate, repere pentru un posibil îndreptar. Mai sugestive, mai expresive decât formele şi culorile vremelnice ale unui drapel naţional.

George Enescu (1881-1955)

"Ce e aia Biblie, nea Nicule?!”

În ianuarie 1990 eram în armată, aşteptând liberarea. TVR începea să emită non-stop şi nu ne mai luam ochii de la ştiri, de la emisiunile de divertisment care, deşi stinghere, păreau o minune după anii cenuşii de propagandă. Privind la chipurile de preoţi costumaţi în veşmintele pe care Biserica Ortodoxă le păstrează pentru clerici încă din veacul al IV-lea de creştinism, aud comentariul unuia dintre ofiţerii lângă care mă aflam în sala de conferinţe a comandamentului. O să fie nevoie – spunea el – de zeci de ani până oamenii să se deprindă iar cu prezenţa preoţilor în societate, până să reînveţe – cum spunea poetul Grigore Vieru – să-şi „reaprindă candila-n căscioare, lângă busuiocul cel mereu” ... Trecuseră mai bine de 50 de ani de când preoţii erau – cu excepţiile de rigoare – un fel de ciudăţenie exotică, iar bisericile un fel de muzee. În volumul Nicolae Steinhardt răspunde la 365 de întrebări, monahul de la Rohia este întrebat de Zaharia Sângeorzan ce va fi Biblia – „Cartea Cărţilor”, „o mitologie cu ochii deschişi spre orizontul profeţilor” – pentru secolul XXI. Răspunsul său surprinde foarte bine dezbisericirea (şi încă neîmbisericirea) minţii multora, mai cu seamă a celor din intelighenţia: „Nu ştiu. Ştiu că o elevă particulară a mea, o fată de 18 ani, deşteaptă, fiica unor intelectuali, mi-a pus această întrebare: Biblia… Tot aud de Biblie. Ce e aia Biblie, nea Nicule?!”

Într-un mijloc de septembrie al anului 2013 asist la deschiderea festivă a cursurilor unei şcoli. Este invitat, aşa cum presupun că se întâmplă în majoritatea instituţiilor de învăţământ din România, un preot ortodox asistat de crâsnic. Nici n-a început bine citirea rugăciunilor pentru bunul mers al învăţării, pentru luminarea dascălilor, elevilor etc., că unii învăţăcei pufnesc în râs. Imediat înţeleg că pricina este glasul gutural, voit nazal pe care crâsnicul (un tânăr), probabil din dorinţa de a epata, şi l-a fabricat ad-hoc. Mă gândesc că dacă puştii ar da mai des pe la biserică nu le-ar mai părea haioase cântările bisericeşti. Apoi îmi spun că ar întâlni cam aceleaşi (involuntare?) bufonerii. În acest sens, cred că scepticii – tineri sau mai puţin tineri – faţă de slujbele bisericii, faţă de mediul bisericesc (adesea pestriţ), refuză nu frumuseţea Ortodoxiei (pe care încă nu au început s-o descopere), ci – acolo unde este – stridenţa, prostul gust, făcătura.

Prea adesea uităm că – oricât de superficial ar trăi, ar gândi, ar simţi – omul caută firescul – într-o rugăciune, într-o iubire, într-o prietenie. Nu cred într-o lume „nemântuibilă”, ci doar într-una din ce în ce mai greu mântuibilă datorită unei dependenţe crescânde faţă de mediocritate. E trist şi întristător când constaţi că repertoriul de pop entertainment (hrană spirituală pentru generaţii întregi) a ajuns cu mult sub limitele derizoriului. E nu mai puţin trist şi întristător când vezi cum derizoriul şi lucrul de mântuială au ajuns să populeze până şi spaţii în care altădată puteai întâlni doar frumuseţea transfiguratoare şi limpezimea  icoanelor bizantine şi a cântului gregorian sau psaltic, necontaminate de mode şi dantelării. Dar, nu-i aşa, să luăm binele din rău: celor care se încăpăţânează să creadă că frumosul şi poezia nu au murit, nu le rămâne decât să caute la caşcaval, iar nu la găurile care-l compun.

Deisis

Iubirea noastră

IUBIREA NOASTRĂ

Muzica: Richard Oschanitzky

Text: Teodor Pîcă

Iubirea noastră-i o vioară

Ce cântă-n van oricui

Nimănui 

Ne-mplinirea noastră să nu doară

Iubirea noastră ne desparte

Și cântul meu ucis

Ca un vis

Va rămâne-nchis în strune moarte

Sub arcuș...

Și-n acordul spulberat mai tresar

Ca frunzişul legănat de amar

Visuri frânte care cad din gând în suflet

Ostenite, irosite...

Iubirea noastră-i o vioară

Ce cântă-n van oricui

Nimănui 

Ne-mplinirea noastră să nu doară

Să uităm...

Da da daa...

Și-n acordul spulberat mai tresar

Ca frunzişul legănat de amar

Visuri frânte care cad din gând în suflet

Irosite, ostenite...

Iubirea noastră-i o vioară

Ce cântă-n van oricui

Nimănui 

Ne-mplinirea noastră să nu doară

Să uităm....

Cool Embrace (desen de Dan Voinea)

Ateism sau idolatrie?

"Poate cea mai clara exemplificare a unei creatii care nu da niciun raspuns. E adevarat ca tindem sa cautam de obicei raspunsurile si ca, intr-o lume mai buna, un act de creatie te trimite cel putin la inceputul raspunsului - dar lumea noastra e sucita si cazuta si poate raspunsul este chiar intrebarea. Care intrebare, nu este nici ea foarte evidenta. Insa orice indoiala poate functiona la un moment dat si ca un exorcism. Caci ce e de preferat, ateismul sau idolatria? In fond, cel in care credea pastorul inainte de revelatia neputintei sale era un idol, nu Dumnezeul cel viu. Si stim ca, daca judecam dintr-o perspectiva cronologica, ateismul poate insemna primul pas catre gasirea adevaratei credinte, acea curatenie facuta in minte si in inima, care lasa locul gol si stralucitor - pentru cine, e, aici depinde de noi. Caci si demonilor le place, dupa cum invata Domnul, casa maturata. Dar filmul poate functiona ca exorcism si pentru spectator. Pentru ca putem sa teoretizam noi mult si bine - si corect, pentru ca teoria noastra e bazata pe trairea celor mai nobile figuri pe care le-a dat omenirea - dar in momentele noastre de neputinta, uneori, parca ne exaspereaza si pe noi tacerea care vine din ceruri si care nu e, desigur (si iar teoretizez) decat efect al surzeniei noastre. Si frumoasa figura handicapatului care slujeste pe post de paracliser. El are poate cea mai profunda intuitie a credintei. Desigur, o exprima nevolnic, Hristos nu s-a indoit de justetea lucrarii Sale. Dar parasirea si singuratatea trebuie sa fi fost (si sa fie in continuare!) marile Lui dureri. Mitropolitul Antonie Bloom vorbeste despre absenta lui Dumnezeu ca tragedie a omenirii - si spune ca Hristos pe cruce a ilustrat aceasta drama a fiecaruia dintre noi, a trait-o omeneste, cand a rostit cuvintele "Eli, Eli, lama sabahtani". E tragedia ateismului - Dumnezeu lipseste sau pare sa lipseasca. Si de obicei absenta credintei e un fel de razbunare - ne suparam pe Dumnezeu si atunci alegem sa-L ucidem in noi, stiind probabil, macar in subconstient, ca desi nu putem sa anulam existenta si slava Lui, aceasta ucidere in inimile noastre Il doare mai mult decat orice. E interesant sa vezi cum Dumnezeu e slujit in acest film de doi oameni care nu cred in El. Si te face sa te gandesti ca va sti sa aleaga cele mai surprinzatoare cai ca sa ne mantuiasca." Paul S. Grigoriu despre filmul lui Ingmar Bergman, Lumină de iarnă / Nattvardsgästerna

Lumină de iarnă / Nattvardsgästerna

Bonomie şi blândeţe - Constantin Ghenescu

Constantin Ghenescu a fost o prezenţă discretă, însă de mare nobleţe în teatrul şi filmul românesc. Puţini din cei străini de branşă îl ştiau după nume. După ce s-a pensionat, s-a retras modest la Piatra-Neamţ, unde fusese actor mai mulţi ani.

L-am zărit prima oară în filmul lui Constantin Vaeni, Imposibila iubire. Făcea un rol episodic, o apariţie aproape neobservată în povestea lui Marin Preda (romanul Intrusul) din care s-a inspirat Vaeni, pe care însă a înzestrat-o cu umor şi personalitate. Era un tânăr ce urma cursuri postliceale de electrotehnică, dornic să „ajungă şef peste alţii” doar cu „dosar” şi „origine sănătoasă” (la sfârşitul „obsedantului deceniu”), căruia îi dă replica personajul lui Şerban Ionescu. L-am reîntâlnit apoi pe viu într-o vară, la un examen de admitere de la – pe atunci – ATF, unde fusese cadru didactic supraveghetor. Prezenţa lui răspândea bonomie şi blândeţe.

În 2002 aveam să-l descopăr în Occident, debutul lui Cristian Mungiu în regia de lung-metraj: tot un personaj episodic, dar de mai mare întindere. Apărea alături de Tora Vasilescu, Alexandru Papadopol şi Valeriu Andriuţă într-o grădiniţă, un mall şi în sala festivă a unui Inspectorat de Poliţie. Tot Mungiu l-a chemat pentru un rolişor în Corul pompierilor (un mediu-metraj). 

Într-un început de septembrie, Constantin Ghenescu (1944-2013) este prădat şi ucis în propria-i casă. Jefuitorul râvnea la pensia, derizorie, pe care actorul – însingurat şi cu un grad avansat de hipoacuzie – tocmai şi-o ridicase de la un bancomat. Sfârşitul său violent îmi aminteşte de felul în care îi este curmată viaţa nevăzătorului homeless din Duminica orbului de Cezar Petrescu.

„Am jucat alaturi de el în câteva filme şi nu-mi vine să cred... Câinii ne mănâncă copiii, hoţii ne omoară artiştii, nebunii ne înjunghie preoţii. No comment.” – notează cu amărăciune actorul Valeriu Andriuţă (preotul din După dealuri), pe pagina sa de facebook. Poate că mai e loc, totuşi, de un singur comment: „O, Iisuse, care iubeşti pe cei ce te răstignesc şi îi răstigneşti pe cei ce te iubesc! ...”

Constantin Ghenescu (1944-2013) - foto: Dinu Lazăr

Noi rămânem oameni

Undeva, cândva, în lumea „post-creştină” şi cenuşie (la propriu, dar mai ales la figurat) din  Călăuza lui Tarkovski, există un loc „miraculos”, unde se spune că ţi se îndeplinesc dorinţele – dacă te duci cu inima curată, fără vicleşug. Călăuza a aflat despre Camera Dorinţelor din Zonă, de la Mistreţ. La început, i se spunea Învăţătorul, însă după ce a ajuns în pragul Camerei ca să se roage pentru sănătatea fratelui său, Mistreţul primeşte nu ceea ce a spus că ar vrea să i se îndeplinească, ci ceea ce era cu adevărat – nemărturisit – în gândul său: un sac de bani. Apoi se spânzură.  

Călăuza (Andrei Tarkovski, 1979)

Învăţători care s-au transformat în Mistreţi sinucigaşi vom fi avut cu toţii, în copilăria-adolescenţa noastră. Până la urmă cu asta rămânem (dacă rămânem): cu învăţătura lor, neatinsă de mentalitatea lui guiţ-guiţ. Tema este pentru noi: cum să facem noi să nu ajungem blazaţi, sceptici, acriţi de cinism. Cum să rămânem noi oameni, după ce învăţători de ici şi de colo au făcut din noi oameni. Semn de mirare (la fel ca-n Rinocerii lui Eugen Ionescu, ca-n Călăuza lui Tarkovski, ca-n Concurs şi Faleze de nisip ale lui Dan Piţa, ca-n Nazarin al lui Luis Bunuel): nu rinocerizarea celor din jur, nu căderea celor cărora, semeţi, li s-a părut că stau bine şi în siguranţă, ci rezistenţa celor care, printre lupi fiind, s-au încăpăţânat să nu urle ca ei. Care s-au nevoit să rămână oameni. Prin urmare, umanizarea nu ţine de paranormal şi nici de „supranatural” sau „suprafiresc”, ci doar de treptata descoperire, de necontenita mărturisire a firescului, a firii omeneşti nesluţite de vicleşug, de contabilitate. Mântuirea (restaurarea, făptura cea nouă) este a celor ce rezistă până la capăt... 

Concurs (Dan Piţa, 1982)

Nazarin via Paul S Grigoriu

Ce mi-a placut la Nazarin este ca austeritatea filmului se suprapune cu austeritatea personajului. Niciun efect dramatic cautat, nicio vorba mare, nicio infrumusetare a realitatii crude. Se discuta despre marea dilema: daca Bunuel a vrut sa ridiculizeze idealul crestin sau chiar a creat cu oarecare sentiment religios (chiar si fara credinta) o figura hristica ce l-a convins si pe el. Cred ca acest lucru poate avea o anumita importanta pentru mantuirea lui, sau poate pentru evolutia lui interioara. Ce conteaza insa pentru spectator este ca Bunuel, convins sau sovaielnic in ateismul lui, a fost un om si un regizor onest. Si a redat o ipostaza a omenescului fara sa o siluiasca din ratiuni ideologice. De aceea rezultatul final este "in the eye of the beholder". Esec pentru sceptici, dar superba biruinta pentru orice privitor crestin. Smerenie, puritate dogmatica (catolica, ce-i drept, dar asta e contextul), sinceritate, supunere fatza de mai-mari, nu si fatza de ipocrizia lor, aparenta infrangere. Sunt, toate acestea, repere ale traseului hristic. In simplitatea personajului vad corespondente cu filmul lui Passolini. Iar ispita intre o iubire omeneasca (nu neaparat erotica) si cea cu adevarat duhovniceasca arunca punti si spre Jesus Christ Superstar si a sa "arie" a Mariei Magdalena, "I Don't Know How To Love Him". Si pentru "lume", pentru atei, evident ca totul arata a esec si sminteala. 

Am convingerea ca au fost oameni care L-au vazut, macar pentru o clipa, pe Hristos asa cum e intruchipat in Iisus din Nazaret - nu discut calitatea cinematografica a filmului respectiv (dar, atentie!, Dumnezeu nu e al filosofilor, al invatatilor si, in cele din urma, nici al... criticilor de film), ci o imagine. Dar sunt la fel de convins ca pentru multi, pentru toti cei care si-au astupat urechile si ochii, Iisus, cu toate minunile si invatatura Lui, nu trebuie sa fi aratat mai bine decat bunul parinte Nazario. Adica asa cum spune Sfantul Proroc Isaia: "nu avea nici chip, nici frumusete, ca sa ne uitam la El, si nicio infatisare, ca sa ne fie drag". (Paul S Grigoriu)

Nazarin (un film de Luis Bunuel)

Stalker via Paul S Grigoriu

Paul Slayer Grigoriu despre filmul lui Andrei Tarkovski, Stalker (Călăuza)

O corespondenta literara a acestui film - sau a esentei sale - se gaseste in Procesul lui Kafka. Acolo, un om sta in fatza unei usi pazite si nu poate sa intre. Cand trage sa moara, paznicul se pregateste sa plece. Mirat, muribundul il intreaba daca nu se teme ca pe usa lasata libera va putea intra oricine. Iar paznicul ii raspunde: "Nu, usa aceasta era aici doar pentru tine". 

Suntem permanent in drum spre Emaus, cu tristetile noastre, fie ele vulgare sau chiar metafizice - pentru ca Luca si Cleopa erau totusi tristi de moartea Mantuitorului, nu de ce aveau sa manance. Insa, dupa cum spune parintele Arsenie Papacioc, tristetea e o ispita de la cel rau. Pentru ca Hristos e mereu cu noi, doar ca "avem ochii legati". A patrunde in Zona inseamna si a deschide ochii si a-L vedea pe Cel care nu se departeaza nicio clipa de noi. 

Si daca pentru Scriitor si Profesor faptul ca nu intra in "camera" este rezultatul necredintei si neputintei, pentru Calauza e semn de smerenie. A renuntat cu totul la dorintele sale, a renuntat la sine de dragul altora, si prin aceasta ESTE deja in camera. E ca in cazul Maicii Domnului, despre care un sfant ajuns in cer s-a mirat ca nu a gasit-o acolo, insa i s-a spus ca Preasfanta lasa cerul pentru a fi mereu pe pamant, alaturi de cei care o cheama si au nevoie de ea.  

"Nimeni nu poate trai in Zona" - desigur, pentru ca daca am vedea fatza lui Dumnezeu am muri. Spun sfintii care s-au apropiat mult de Dumnezeu (Sfantul Siluan, de pilda), ca atunci cand vine in tine harul, lucrarea lui este atat de puternica, incat daca nu s-ar retrage un pic, cu siguranta ai muri. 

Cred ca in privinta nebuniei intru Hristos, ne apropiem de inchiderea unui cerc. Sfantul Apostol Pavel spunea despre sine si despre ceilalti apostoli ca sunt nebuni intru Hristos, iar pentru crestinii de atunci acest lucru era usor de inteles, pentru ca simpla pomenire a Numelui Mantuitorului putea aduce dupa sine moarte si chinuri. Cu timpul, dupa "oficializarea" crestinismului, au aparut acei nebuni intru Hristos cum ii stim astazi, aparent smintiti, insa din smerenie. Cred ca manifestarile lor au fost profetice. Nu numai pentru ca le aratau oamenilor de atunci desertaciunea vietii lor, ci si pentru noi. Caci astazi traim cu adevarat intr-o epoca postcrestina, si orice raportare la Hristos incepe sa fie privita din ce in ce mai ciudat. Cu adevarat, lumea incepe sa-i vada din nou pe crestini ca pe niste nebuni si trebuie sa ne asteptam - sa fim pregatiti - ca uimirea si scarba oamenilor care se uitau odinioara la un ascet care tara un caine mort pe strazi strigand "acesta este Dumnezeul vostru!" sa se rasfranga, azi sau maine, asupra oricui va mai marturisi credinta. Si poate ca ar trebui sa le infatisam celorlalti credinta exact asa cum e in Calauza - o ingramadire de absurditati; pentru ca pe acestea omul contemporan le vede mai bine, de acestea se poate apropia, chiar daca initial nu spera nimic de la ele. Acestea sunt familiare imaginii sale despre lume, nu ingerii si "locul de verdeata". Sigur, stim de la Steinhardt ca Imparatia este foarte probabil cea imaginata in copilarie, si ca Dumnezeu cu adevarat ar putea fi un batran cu barba alba, bun si milostiv, insa pentru a comunica acest lucru lumii contemporane, trebuie sa pornesti de la ce stie ea sa vada: fiare, ruine, absurditati. 

As vrea sa adaug un lucru legat de catapeteasma. Rolul ei initial a fost sa LEGE altarul de naos, sa fie ca o punte intre credinciosi si taina Intruparii manifestata nu doar in altar, ci in intreaga biserica. Intre timp insa, a ajuns - din cauza perceptiei noastre eronate - sa fie privita ca o DESPARTIRE intre "laici" si "preotime". Asa spun si definitiile: "perete DESPARTITOR intre altar si restul bisericii". De aceea multi preoti ortodocsi au renuntat la ea si slujesc Sfanta Liturghie in vazul credinciosilor. Nu este, desigur, de vina catapeteasma, ci reaua noastra privire. Si imi aduc aminte toate acestea, desigur, intr-un alt context, al unei tendinte de desacralizare a artei religioase apusene, de cele spuse de un extraordinar profesor de la Conservatorul din Bucuresti, Dinu Ciocan. Vorbind despre Matthäuspassion a lui Bach, spunea: "Iubesc aceasta lucrare, dar ea trebuie ascultata cu mare atentie, pentru ca exista riscul ca, ramanand fascinati de frumusetea vitraliilor, sa uitam sa privim cerul".

In between

Teofan Grecul către Andrei Rubliov (în Andrei Rubliov de Tarkovski): "Din cauza păcatelor noastre diavolul a luat chip de om. Încercând să omorâm răul, îl omorâm pe om. Domnul ne va ierta, dar noi nu trebuie sa iertăm. Astfel că n-avem decât să ne zbatem între iertarea Lui şi chinul din sufletul nostru. Cât despre păcatul tău, aminteşte-ţi ce scrie în Biblie: "Învaţă să faci binele; gîndeşte-te la judecata care te aşteaptă, slobozeşte-i pe cei robiţi, apără-i pe cei fără apărare." Cu toate păcatele sale, omul se înroşeşte, când el, de fapt, ar trebui să se albească mai vârtos ca zapada..."

Andrei Rubliov / Andrei Tarkovski / 1966

No wonder

Aflu, de la flautistul Vlad Colar – via facebook – despre un microrecital susţinut de contrabasistul Arthur Balogh la Sinagoga din Cetate unde se mai cântă muzici sub egida Filarmonicii „Banatul”. O notă informativă arată că evenimentul se vrea o „rugăciune pentru Roşia Montană”. Arthur mi-a fost elev acum fix 18 ani (exact când îmi dădusem definitivatul), la Liceul de Muzică. De atunci nu mai ştiu nimic de el. Îmi amintesc doar că era în gaşca lui Robert (ex-Sistem) şi Janos, muzicieni şi ei. Ca şi Roxana şi Albert. Ascultând armoniile preclasice – grave, de recviem, parcă – mă uitam în jur la ce a mai rămas din splendoarea glacială, aproape, a sinagogii. Ce anume s-a ales de poporul, altădată rugător, al acestui ex-templu iconoclast? (O altă sinagogă impunătoare din urbe, şi ea în stare avansată de degradare, a fost cedată TNT....) Involuntar, m-am gândit şi la filmul israelian, recent vizionat, MyFather, My Lord, a cărui temă principală chiar asta e: insuportabila povară a legalismului, a cercetării savante a Nevăzutului. Acolo,  îndreptăţirea de sine se căuta în chiar decorul pe care Steinhardt îl caracteriza astfel: „Religia evreiască e o religie „în suspensie” şi lipsită de cult, iar sinagogile nu-s decât case memoriale. În esenţă, Templul fiind dărâmat şi jertfele de animale cu neputinţă, totul se reduce la citirea sau rostirea regulior şi prescripţiilor. E o memorizare, şi un tip de structură absolută, unde virtualităţile nu se configurează” (Jurnalul fericirii).

Am ajuns apoi la concertul de deschidere al Festivalului de Muzică Veche ţinut de la prima ediţie (asta e a şaptea, cred) la biserica lutherană şi organizat de inimosul şi entuziastul violonist Codrin Emandi (care ne-a şi dăruit două invitaţii). Sala, deşi arhiplină, m-a făcut să mă gândesc la restul de concetăţeni (de ordinul sutelor de mii) care nu au ştiut sau nu vor să ştie de un astfel de concert. Întotdeauna publicul – oricât de numeros – de la un spectacol de excepţie, cum a fost cel de astă seară, mi se pare insuficient. Sonorităţile preclasice (baroce), anterioare epocii de „exacerbare a demenţei”, când „muzica nu mai are voie să semene cu ea însăşi, ci trebuie de fiecare dată să fie alta, de la un compozitor la altul, ba chiar de la o etapă de viaţă la alta a compozitorului” (Corneliu Cezar), sunt liniştitoare şi – dacă reuşeşti să te conectezi la ele, dacă eşti pregătit să le primeşti – îmblânzesc demonul din noi. Dimpotrivă, celelalte – romantice, moderne, post-moderne – îi dau, parcă, apă la moară. Din „muzica veche” memoria omului de la început de mileniu trei pare să păstreze – prin performarea lor în sălile de spectacol, prin imprimări etc. – doar astfel de muzici diafane. Ce-o rămâne oare din „muzica modernă” (a veacului XX, a veacului XXI, care abia a început) peste vreme?...

Mă întreb, uneori, dacă nu cumva acele temple (case de rugăciune, biserici etc.), încă funcţionale (spre deosebire de mai sus pomenitele sinagogi), care „subînchiriază” spaţiul pentru desfăşurarea unor concerte (excepţionale artistic, de altfel), nu recurg la aceste mijloace dintr-un soi de complex faţă de posibilităţile de comunicare a kerygmei doar pri limbaj liturgic de care (mai) dispun. E un punct de vedere, desigur. Şi-mi închei atunci caruselul gândurilor cu această nedumerire: oare câţi oameni mai găsesc acum în liturghia bizantină acea deplinătate de sens, de semnificaţii, de mesaj, astfel încât să nu simtă nevoia de a o „completa” (diversifica, substitui, moderniza, îmbunătăţi etc.) prin recursul la formele de manifestare a muzicii laice, a spectacolelor multimedia, a teatrului ş.a.m.d.? Dar nu astfel de ciudăţenii postmoderne ar trebui să fie pricină de uimire. Semn de mirare este să mai găseşti – printre atâtea ruine ale trecutului, printre atâtea temple care-şi negociază menirea – o oază de frumuseţe liturgică asemenea unui izvor de apă vie, care să-ţi potolească setea de absolut, în ciuda ritmurilor diversităţii, multiculturalismului, modernismului etc. Să te smerească. Şi să te lămurească...

Berdiaev despre iad

„Ceea ce mă îngrozeşte nu-i faptul că judecata lui Dumnezeu e aspră şi inexorabilă; Dumnezeu e blândeţe şi dragoste şi nu ne poate fi teamă de a-I încredinţa soarta noastră; ceea ce mă îngrozeşte este că libertatea aceasta îmi e încredinţată mie însumi. Nu mi-e frică de ceea ce Dumnezeu va face din mine, ci de ceea ce voi putea face eu însumi din mine. Sentinţa pe care sufletul o pronunţă asupra sa însuşi, asupra neputinţei sale de a proclama viaţa veşnică este aceea care mă umple de spaimă. Pe scurt, iadul nu înseamnă că omul a încăput pe mâinile lui Dumnezeu, ci că e pe veci predat lui însuşi.” (Nicolae Berdiaev)

Alexander Soloniţîn Stalker (Andrei Tarkovski, 1979)

Când fuga nu e sănătoasă...

„Mi-a plăcut The Great Gatsby deşi e un film modern!” – mi-a mărturisit un amic după ce a văzut versiunea cinematografică din 2013 a cărţii lui Scott Fitzgerald. Apoi am avut o mică polemică pornind de la rezonanţa termenului „modern”.

Întâi de toate, cinematograful însuşi – chiar şi atunci când, aşa cum se întâmplă cel mai des, e mult prea livresc ori prea teatral – îmi pare că este una din mărcile modernităţii. În privinţa filmului ca artă, a fi modern echivalează cu a vorbi în limbajul cinematografic, a fi – altfel spus – experimental, insolit, viu. Aşa au fost, la vremea lor, toate capodoperele artei a şaptea: Intolerance, Greed, Der Letzte Mann, Potemkin, La passion de Jean d’Arc, Citizen Kane, Persona, À bout de soufle, L’avventura, 8 ½, Memorias del subdesarollo, Andrei Rubliov, Zerkalo, Stalker, Iluminacja, All That Jazz, iar la noi Viaţa nu iartă, La moara cu noroc, Ţărmul nu are sfârşit, Pădurea spânzuraţilor, Duminică la ora 6, Meandre, Reconstituirea, 100 lei, Nunta de piatră, Cursa, Un om în loden, Proba de microfon, Croaziera, Secvenţe, Concurs, O lacrimă de fată, La capătul liniei şi, mai recent, 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile; Moartea domnului Lăzărescu, A fost sau n-a fost, Crulic-drumul spre dincolo, După dealuri. Toate au însemnat o provocare pentru spectatorii încremeniţi în „tradiţii”, iar exemplele pot continua. Nu altfel au stat lucrurile în literatură (între altele: Tristam Shandy, Ulysses, Dostoievski, Cehov, Aitmatov, iar la noi Ţiganiada sau poemele lui Ion Barbu), în artele plastice, în teatru, în muzică. Amicul meu mai spune că află numai conotaţii negative în modernitate, al cărei început ar trebui căutat în Renaştere. Arta modernă, adaugă el, sterilizează viaţa şi este un fel de cimitir al valorilor de o zi. Iar tehnologia, din ce în ce mai avansată, are un singur scop: ca omul să muncească mai puţin şi să înfulece mai mult. E bine aşa? – mă întreabă, apoi, retoric. Alternativa pe care a găsit-o: Tradiţia vie. Dar care tradiţie? Tradiţia Bisericii. OK, dar atunci unde anume se găseşte acea tradiţie neatinsă, într-un fel sau altul, de semnele modernităţii? În pustie, printre anahoreţi?

În ceea ce mă priveşte cred că, aşa cum fuga „progresistă” de Tradiţie, „emanciparea” de orice poartă însemnele unei lumi „arhaice” sau „medievale”, este pripită şi lipsită de temei, tot astfel şi încercarea de a blama nediscriminatoriu timpurile noi (alea de după Descartes, Nietzsche, Karl Marx, Darwin şi Freud) mi se pare o formă de cristalofilie, de puritanism, de – în cele din urmă – fugă de realitate. Ori termenul de „modern” (provenit din latinescul modus), care trimite la ideea de mod, de măsură şi a ajuns să însemne „chiar acum, în vremea noastră”, poate fi înţeles – largo sensu – şi ca o chemare la cunoaşterea şi asumarea clipei de faţă, a prezentului. Exact asta aflăm şi de la Sf. Antonie cel Mare, unul din Părinţii de seamă ai Bisericii: „Omul ar trebui să trăiască mereu cu gândul că nu mai apucă sfârşitul zilei ca să se căiască.” Prin urmare: totul depinde – cum altfel? – de fiecare din noi, de lărgimea benzii de emisie-recepţie a semnelor, de aşezarea noastră în această „modernitate”, dar şi în Tradiţie. Modernitatea, ca şi Tradiţia, au atâta viaţă câtă le dăm noi, fiecare din noi, după felul în care izbutim să înţelegem că „străinul a cărui scară de valori şi ale cărui puncte cardinale sunt altele decât ale noastre, este totuşi aproapele nostru, vecinul nostru (cum spun englezii), semenul nostru adică, în înţelesul cel mai ontologic şi mai teribil al termenului” (Nicolae Steinhardt) ne crispează sau, dimpotrivă, ne relaxează.

Astfel – avea să scrie Monahul Nicolae de la Rohia – călătoriile în lumea mare şi intrarea în labirintul culturii moderne sunt „pretext al unei dezrădăcinări” doar  pentru cei „fără temelie lăuntrică, versatili şi uşuratici”. Pentru ceilalţi, care vor fi mereu într-o  inferioritate numerică (şi nu e vorba de nicio predestinare aici), întâlnirea cu alte universuri este „îmbogăţire, izvor de mai multă îngăduinţă şi de înţelegere a nesfârşitei exuberanţe a creaţiei”.

Modern Times (un film de Charlie Chaplin, 1936)