Hip-hop flavour

Descopăr – datorită unui amic mai tânăr – un o melodie contemporană, încadrabilă, înţeleg, în zona hip-hop underground: „Alchimia luminii”. Fenomenul rap, în general, înseamnă protest, contestare, tiflă. Dar, ascultând piesa, constat că hopper-ul (Cedry2k) nu transmite atât o stare de lehamite faţă de sistem (care nu-i „carnivor”, ci „vegan” şi „tre’ să fiarbă legume”) şi oamenii politici (care îl „seacă, pe bune / cum se ceartă pe sume / lăsând demoni în costume”), cât un îndemn la exersarea discernământului. Căutarea „luminii divine” – în „Babelul cu şapte miliarde de dialecte”, al „ritualurilor păgâne”, al „cutumelor nebune” ce „insuflă frica de lume” şi al falselor lumini „de la forţe oculte” care-s „mare-nşelăciune” – este pentru el chiar sensul vieţii pe care ar dori să-l deprindă cei afundaţi într-o stare „de joacă, de glume, de lene-n vene şi-n gene” -  „victime” ce „vor doar să petreacă”. Potenţialul ascultător este trimis la învăţătura Sfinţilor Părinţi (care „chiar au trăit Scriptura”, „ne-arată căi drepte” şi „ne-arată noi trepte”), la „datina care face mai mult ca platina”. Cântăreţul hip-hop s-a lămurit („pentru mine, în sfârşit, e clar ca lacrima / că nu-i luminat un suflet care păstrează patima”) şi îndeamnă la metanoie, la păstrarea „esenţei”, la exersarea vederii cu inima a Cuvântului (ce „egalează cu zero tot tezaurul”).

***

Sunt, mărturisesc, uluit de limbajul (şi mesajul) vehiculat în această cântare sapienţială ce vorbeşte de alegerea şi înţelegerea „corectă” a „realităţii”, amintind de vocea Ecclesiastului. Nu ştiu ce impact are asupra tinerilor (cărora – prin însuşi ambajajul sonor – e de presupus că se adresează, în principal) acest imn hip-hop închinat „luminii divine” din om, însă mă tem că, pentru decodificarea lui, de mare ajutor ar fi un dicţionar (ori o bibliotecă) şi, mai ales, o minte îmbisericită. Altfel nu văd cum generaţia hip-hop ar putea înţelege semnificaţia (şi mai ales conotaţia) unor cuvinte ca: „datină”, „cruce”, „genune”, „Saul”, „Sfinţii Părinţi”, „Împărăţie”, „Minotaur”.

 

Ar tre' să ne lăsăm ghidați de torțe, că-s multe,
Dar lumina n-are forță, că-i de la forțe oculte,
Așa că bâjbâim în beznă, căutând scânteia
Da' ochii sufletului rămân închiși. Ne ține ideea
Că sistemu-i carnivor, se pregătește să te consume
Doar că regimu-i vegan, tre' să fiarbă legume
Si, victimelor le arde doar de joacă, de glume,
Parcă vor doar să petreacă. Mă seacă, pe bune,
Cum se ceartă pe sume, lăsând demoni în costume
Să-i îndrume rațiune spre genune, să-i îngâne-n,
Ritualuri păgâne și-alte cutume nebune
Ce iau oameni din cătune și din suflete rugăciune.
Li se spune să măsoare lumina-n vas și lumen,
Da' orice nu-i lumină divină e mare înșelăciune.
Îți insuflă frica de lume
Ca un șarpe ce-ți pune presiune pe carotide pecial ca să te sugrume.
Prezentu-i inestimabil,
Stimabil atâta că viitorul a venit insesizabil și inevitabil.
Toți simțim schimbarea, însă nimeni n-o susține
Fiindcă teama-i chiar mai mare decât pericolul în sine.
Vărsai lacrimi odată,
Păcat de haina-ți imaculată
Ce-acuma-i ca de sânge pătată
Cu mândria ce i-a făcut și pe îngeri să cadă
Și-i împiedică și pe oameni să mai urce spre Tată.

[REFREN]
Poți să-ncalci legile sau poti fenta procedura,
Dar nu strica natura și nu denatura învățătura
Și tâlcuirile celor care chiar trăit Scriptura,
Înfruntând cu tot ura, împrumutându-ne căldura
Înimilor întelepte ca să ne deștepte.
Ne-arată căi drepte, ne-arată noi trepte.
Ține de noi, prieteni, să facem alegeri corecte
În babelul cu șapte miliarde de dialecte.

Și-ar tre' să ne lăsăm ghidați de sfinții părinți
Dar ne mințim ipocriți, de-aia ne simțim istoviți,
Și loviți, și răniți, și goliți, și goniți,
De-atâta slavă deșartă și dragoste de-arginți.
Lene-n vene-n gene, temeri moderne de semeni, probleme,
Vedem semne dar pesemne vrei să credem că-i devreme.
Și, renunțăm la cruce
Și, ne-ndopăm cu râncet
Și, le-adăpăm cu sânge
Și, ne-mărâm cu dulce.
Da', pentru mine-n sfârșit, e clar ca lacrima,
Că nu-i luminat un suflet care păstrează patima.
Păstrează datina ca face mai mult ca platina
Păstrează esența sau degeaba pui cratima.
Cu ochii vezi aurul,
Cu inima vezi cuvântul lui Dumnezeu egalând cu zero tot tezaurul
A cărui strălucire îți ia vederea ca lui Saul,
Închizându-te într-un labirint ca Minotaurul.
Întelegi, omule bun? Ești mic și trecător
Sărmană efemeridă, da' amintește-ți c-o să mori.
Fără slavă sau glorie, că nu-ți aparțin ție,
Așa că lasă-le-nainte de-a pleca spre-mpărăție.
C-adevărata bogăție-e imposibil de exprimat de scriitori,
Imposibil de estimat de cercetători.
De-aia vezi realitatea din mediul înconjurător,
Dar simți că în spatele ei se ascunde un alt adevăr
Și...

[REFREN]
Poți să-ncalci legile sau poti fenta procedura,
Dar nu strica natura și nu denatura învățătura
Și tâlcuirile celor care chiar au trăit Scriptura,
Înfruntând cu tot ura, împrumutându-ne căldura
Inimilor întelepte ca să ne deștepte.
Ne-arată căi drepte, ne-arată noi trepte.
Ține de noi, prieteni, să facem alegeri corecte
În babelul cu șapte miliarde de dïalecte.

RO-FILM 25

Împreună cu amicul meu “capitalist” (vieţuitor al capitalei) Ionuţ Mareş am întocmit, zilele trecute, un top al filmelor româneşti (ante-1990) de care amândoi, în chipuri mai mult sau mai puţin diferite, ne-am legat:

MEANDRE – Mircea Săucan, 1967

100 LEI – Mircea Săucan, 1973

NUNTA DE PIATRĂ – Dan Piţa, Mircea Veroiu, 1973

DUHUL AURULUI – Dan Piţa, Mircea Veroiu, 1974

CONCURS – Dan Piţa, 1982

RECONSTITUIREA – Lucian Pintilie, 1968

PROBA DE MICROFON – Mircea Daneliuc, 1980

SECVENŢE – Al. Tatos, 1982

LA “MOARA CU NOROC” – Victor Iliu, 1957

PĂDUREA SPĂNZURAŢILOR – Liviu Ciulei, 1964

CROAZIERA – Mircea Daneliuc, 1981

O LACRIMĂ DE FATĂ – Iosif Demian, 1980

LA CAPĂTUL LINIEI – Dinu Tănase, 1983

MOROMEŢII – Stere Gulea, 1987

PAS ÎN DOI – Dan Piţa, 1985

SFĂRŞITUL NOPŢII – Mircea Veroiu, 1983

ILUSTRATE CU FLORI DE CÂMP – Andrei Blaier, 1975

DUMINICĂ LA ORA 6 – Lucian Pintilie, 1966

FALEZE DE NISIP – Dan Piţa, 1983

DE CE TRAG CLOPOTELE, MITICĂ – Lucian Pintilie, 1981

DREPTATE ÎN LANŢURI – Dan Piţa, 1984

DINCOLO DE NISIPURI – Radu Gabrea, 1974

TĂNASE SCATIU – Dan Piţa, 1976

VIAŢA NU IARTĂ – Iulian Mihu, Manole Marcus, 1958

CURSA – Mircea Daneliuc, 1975

Nicolae Steinhardt - Recurs contra neantului

Pe la mijlocul anilor 80 aveam să-mi cumpăr, de la anticariatul din Bastionul Cetăţii (pe care-l frecventam, cu religiozitate, zilnic), un volumaş apărut în 1983 la Editura Albatros, cu titlul Mic dicţionar al spiritului uman. Coordonatorul proiectului era un anume Mircea Traian Biju. Ţin minte că am vorbit, fericit, despre achiziţia mea, cu un coleg de clasă care – pragmatic, zeflemitor, cinic – mi-a răspuns aşa: „Ai grijă, ascunde-o bine, să nu ţi-o fure careva!...”

Răsfoind, peste ani, acest dicţionar, regăsesc vreo douăsprezece pagini cu citate despre om şi doar trei citate despre Dumnezeu. Pe linie cu doctrina comunistă atee (cum altfel?), sunt alese aceste rânduri din cartea lui P. Lafargue, Le déterminisme économique de Karl Marx: „nu creatorul, ci creatura omului care, pe măsură ce se dezvoltă, îl remodelează /.../ departe de a fi conducătorul, el e jucăria evenimentelor istorice”; „după filosofia spirtualistă este un mecanic care, ca să se distreze, construieşte universul ale cărui mi;cări le reglează, şi fabrică pe om, ale cărui destine le dirijează după un plan doar de el cunoscut”. În fine, sintagma referitoare la Dumnezeu, decupată din A. Suarez (din textul numit Variables) – „recurs contra neantului” – aminteşte de existenţialismul cineastului suedez Ingmar Bergman: „Personajele filmelor mele sunt exact ca mine, adică animale mânate de instincte şi care, în cel mai bun caz, gândesc atunci când vorbesc. ... Avem totul. Dar în mijlocul acestei vieţi pline există un mare vid. În filmele mele descriu acest vid şi tot ceea ce inventează omul pentru a-l umple. În felul acesta, vreau să dau un sens spiritual unei civilizaţii care stă sub semnul abundenţei materiale.” Privind retrospectiv, după (peste) 20 de ani, îmi pare că nu atât conceptul de Dumnezeu a fost anihilat de „ciuma roşie” (dovadă sunt nenumătatele mărturii date de „umiliţii şi prigoniţii” atâtor temniţe şi gulaguri), ci o anumită rânduială a omului de veacuri. Un anumit fel de a fi şi o anumită „devenire întru fiinţă”, încremenită prematur în proiect. Sigur, se poate pune întrebarea (şi nu puţini sunt cei care, mai mult sau mai puţin retoric, au şi adresat-o deja): cât de responsabil, cât de asumat, cât de conştient trăia acea rânduială „poporul binecredincios” din ţările asupra cărora s-a prăvălit ideologia bolşevică...

Nu mică mi-a fost bucuria să descopăr, la începutul anilor 90, în mărturia fără seamăn care este Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt (n. 29 iulie 1912, d. 30 martie 1989), că tortura cea mai abjectă din „obsedantul deceniu” nu a putut curma „prefacerea totală a omului”. Iar omul angajat în această anevoioasă lucrare de „îmbisericire a minţii” ajunge a se privi şi judeca pe sine „din afară”, aşa cum, „neîntrerupt, necruţător, netulburat”, îi judecă pe cei din jurul său. Steinhardt a fost cel care mi-a descoperit o taină pe care (la Dostoievski şi Tarkovski) doar o întrezărisem: cultura – „atunci când este adevărată” şi „stă sub semnul unui duh iubitor de oameni” – este un „imn de laudă adus vieţii”. Cultura („caldă, vivace şi puternică”) nu constituia pentru el – chiar şi după ce a îmbrăcat straiele monahale – o „pricină de sminteală”. Nicolae Steinhardt avea cultul călătoriilor în timpuri şi spaţii dintre cele mai insolite. Contrar atitudinii crispate vizavi de „celălalt”, de „străinătate”, Steinhardt învăţa din călătorii că oamenii, deşi diverşi, sunt „solidari cu noi”, că „străinul a cărui scară de valori şi ale cărui puncte cardinale sunt altele decât ale noastre, este totuşi aproapele nostru, vecinul nostru (cum spun englezii), semenul nostru, adică, în sensul cel mai ontologic şi mai teribil al termenului”. Nefiind sentimental, Steinhardt plânge „mereu şi de obicei în hohote” atunci când citeşte sau vede o capodoperă. În muzică îl socoteşte „cel dintâi chemat” pe Mozart, după care îi situează pe Haydn, Bach, Schubert, Wagner, pe preclasici şi apoi pe „toţi ceilalţi” (inclusiv opera pop-rock, Jesus Christ Superstar, de Andrew Lloyd Webber, despre care scrie la superlativ). Evanghelia i se pare „primul roman absurd, negru”, „cu adaosul — esenţial! — că sfîrşitul romanului nu-l constituie moartea pe cruce, ci învierea”.

Nicolae Steinhardt deplânge instaurarea „spiritului şmecheresc” chiar şi într-un loc mai ferit de poluări comportamentale precum Maramureşul: „Cu ce câştigăm, cu ce ni se dă, cu ce furăm, cu ce pică, ne descurcăm” – recunoaşte o bătrână maramureşană. Dispariţia satelor – „urgie năprasnică”, „sinucidere”, „catastrofă” – i se pare „foarte probabilă”:  „Hunii, gepizii, tătarii, turcii, pînă şi Carol II au fost tot atîtea flori la ureche.”

Omul sfârşitului de veac XX trăieşte, arăta el, sub „teroarea neobositei mediocrităţi” ce „barează drumul oricărui cît de mic talent”.  Intervenţia minciunii în viaţa omului este „masivă”, „pustiitoare”, iar „oxigenul, carbonul şi hidrogenul au fost înlocuiţi de minciună”. Anul 2000 îi apare cât se poate de sumbru şi apocaliptic. Va fi, anticipa el, „triumful haimanalelor, haidamacilor, teroriştilor, fanatismului fundamentalist”, o „anarhie feudală bazată pe violenţă, brutalitate, neruşinare şi înrobirea popoarelor civilizate bolnave de angelism şi laşitate”. În privinţa indivizilor, vor fi purtători de revolver („oameni liberi, în sens feudal”) şi nepurtători („noii iobagi”). Cel care a ieşit – întărit, îmbunătăţit – din infernul temniţelor comuniste crede că „nu oricine e la înălţimea suferinţei pe care o îndură”, că „li se cere victimelor o măreţie, o capacitate corespunzătoare loviturii sortite lor”. După momentul 1944 evreii „au ratat prilejul unic şi minunat de a-şi dovedi înţelepciunea şi mărinimia” printr-un  „exces de zel”, printr-o „conştiinciozitate fanatică, absolută, imbecilă”, printr-o „vigilenţă absolută” şi „denunţuri cu nemiluita”. Dar şi românii „s-au molipsit de la jidani”, devenind „mai riguroşi, mai regulamentari, mai disciplinaţi decît germanii”, pierzânu-şi „bunul-simţ, indulgenţa, superficialitatea, împăcarea cu forma fără fond”.

Ce anume îl făcea fericit pe Nicolae Steinhardt? Câte o vorbă bună adresată spontan, ne-boala, amintirea clipelor fericite, „răbdarea cu demnitate a singurătăţii şi părăsirii de către Ceilalţi”, „rarele clipe de credinţă totală, fierbinte”, momentele de „civism absolut, conform dublei devize: curva asta de lume, curul ăsta de trup”. Anii de temniţă (unde s-a botezat, clandestin) au fost, pentru Nicolae Steinhardt, o „şcoală a curajului” de unde a plecat încredinţat că trebuie să se ferească de şovăială, să-şi impună a fi statornic în hotărâri. Că trebuie a socoti frica – „năpasta lumii” – „ca pe un păcat de moarte”. Că trebuie a privi mereu lucrurile „cu spirit larg şi tolerant”. Deosebit de semnificativă (pentru  felul în care Nicolae Steinhardt şi-a asumat crezul ortodox) este citarea şi comentarea unui text al poetului Henri Michaux despre un candidat la călugărie: „În mănăstirea unde ar dori să fie primit, se prezintă un candidat la călugărie. Îi mărturiseşte stareţului: să ştii, Părinte, că nu am nici credinţă, nici lumină, nici esenţă, nici curaj, nici încredere în mine şi nici nu pot să-mi fiu mie însumi de ajutor, iar altora cu atât mai puţin; numic nu am. Firesc ar fi fost să fie respins de îndată. Nu aşa însă. Ci stareţul (abatele, zice poetul francez) îi răspunde: Ce-are a face! Nu ai credinţă, nu ai lumină, dându-le altora, le vei avea şi tu. Căutându-le pentru altul, le vei dobândi şi pentru tine. Pe fratele acesta, pe aproapele tău eşti dator să-l ajuţi cu tot ce nu ai. Du-te: chilia ta e pe coridorul acesta, uşa a treia pe dreapta.” O atenţie aparte se acordă momentului convertirii („un acces la fericire”) din închisoare. Ieşind „din întuneric, din chin”, Steinhardt nu a intrat numaidecât într-o „stare de fericire perfectă”. Totuşi, necazurile care se întâmplă următor convertirii vin „pe un fond de fericire, de linişte”. Botezul sincer însă „nu este cu apă”, ci „cu duh şi foc”. („Apa de la Jilava pentru mine, cum ar spune: Fântânile Romei!”) Acolo, în închisoare, a trăit Steinhardt o „experienţă atât de cutremurătoare şi de revelatoare”, încât ştia că – dacă o să apuce liberarea – nu va putea reveni la viaţa dinainte. Şi n-a revenit. S-a îngrijit încă trei ani de „bătrânul său părinte” (care a murit la nouăzeci de ani), apoi a pornit să-şi caute o mănăstire. Prietenul său, filozoful Constantin Noica, avea să-l „năşească” a doua oară. Lui îi datora „blagoslovenia peregrinării prin închisoare” (pentru că a refuzat să fie martor al acuzării într-un proce legionar) şi „deschiderea ochilor tâmpi”. Acum îi descoperea „liniştita şi retrasa mănăstire de la Rohia”, în judeţul Maramureş.

Vrednică de atenţie i se pare lui Nicolae Steinhardt distincţia între „descurcă-te” şi răzbate”. Pe când „descurcă-te” lansează o „invitaţie la mită, şperţ, minciună, linguşire, făţărnicie, furt”, fiind „expresia verbală, activă şi nocivă a supremei şmecherii”, „a răzbate” duce cu gândul „la cu totul alte valori”. Deşi descurcăreţul este „omul zilei”, răzbătătorul – ne aminteşte el – era altădată „omul care prin muncă şi capacitatea sa înfrunta şi înfrângea greutăţile vieţii, izbutind să le străbată până la o împlinire a sa”. Un loc aparte îl ocupă „metamorfozele demonismului” în planul vieţii publice: „tirania Puterii, dictatura, opresiunea, totalitarismul”, dar şi „prefacerea libertăţii în nebunie,desfrâu, dezmăţ, anarhie”. Ambele i se par lui Steinhardt „nefireşti, primejdioase şi demonice”. Vrednică de căutat şi urmat rămâne numai „calea de mijloc, a dreptei socotinţe, a echilibrului”.

Jurnalul fericirii este o călăuză spre viaţa transfigurată de „dreapta socotitinţă” care-i îndeamnă pe oameni să fie „treji în toate” şi „întregi la minte”, că altfel „se cuibăreşte prostia”. Este şi cronica înfrângerii fricii („sensul vieţii”, căci „numai cine nu riscă pierde totul”) instaurate de un regim totalitar. Refuzând să fie martor al acuzării în „lotul Noica”, Steinhardt ajunge la puşcărie. Jurnalul fericirii nu înregistrează însă doar umilinţe şi abuzuri inimaginabile, ci mai cu seamă „îmbisericirea minţii”, prin botezul clandestin din celulă (desăvârşit, după ieşirea din închisoare, prin mirungere şi – câţiva ani mai târziu – intrarea în monahism). Pentru Steinhardt, Biserica nu e o simplă schimbare de decor. „Fantasticul credinţei” nu-l amăgeşte, nu-i distrează mintea cu „un alai (o comedie) de alte lumi posibile, tot neesenţiale”, ci îl solicită „să se concentreze asupra realităţii”. Motto-ul cărţii („Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”) trimite la „legea fundamentală a universului”: contradicţia. A crede în Dumnezeu înseamnă pentru el „să doreşti ca El să existe şi în plus să te porţi ca şi cum ar exista”. În rândul „amicilor evrei”, Steinhardt are o „reputaţie de nebun bine stabilită”. Dar, avea să gândească el în 1964 (anul ieşirii din închisoare), i-a prins bine „nebunia asta”: „Ce mă făceam dacă nu înnebuneam? Înnebuneai! îmi răspunde raţiunea.”

Mărturisirea creştină este, iată, independentă de locuri şi vremuri: „Trebuie să te poţi mărturisi creştin oriunde: în tren, în subsol, printre dobitoci, într-un spaţiu locativ comun, pe cruce, într-o cameră de trecere, la coadă”. Credinţa („suprema armă  secretă care anihilează toate necesităţile, împrejurările şi situaţiile şi pulverizează hazardul”) avea să-i descopere lui Steinhardt că singura bogăţie e aceea de „a ne bucura că trăim”. Închisoarea l-a învăţat că „fiecare tot ce vrea obţine, dar ce vrea cu adevărat, nu ce spune că i-ar plăcea să aibă; ceea ce se obţine cu neprecupeţit sacrificiu, cu nedezminţită încăpăţânare, înfruntând lenea, nestăruind asupra scupulelor”. Aceasta este „lupta vieţii” ce nu ţine seama de împrejurări („o scuză pentru rataţi”): „Totul nu e să învingi, ci să lupţi până la capăt. Capra d-lui Seguin, în nuvela lui Alphonse Daudet, a mâncat-o lupul, dar în zori, după ce ea luptase toată noaptea. Asta-i singura noastră datorie sfântă: de ne este dat să cădem, să fie în zori.”

Un personaj important în această „odisee de lumină” este, nota bene, însuşi tatăl autorului: un „ovrei bătrân”, un foarte mic pensionar, un „senator roman”, un „patriarh din Pantelimon”. Dintr-un dezvoltat simţ al onoarei, îşi îndreaptă fiul spre jertfă: „Ţi-au spus să nu mă laşi să mor ca un câine? Ei bine, dacă-i vorba aşa, n-am să mor deloc. Te aştept. Şi vezi să nu mă faci de râs. Să nu fii jidan fricos şi să nu te caci în pantaloni.” L-a aşteptat şi, „mic, necrezut de mic, mult gârbovit”, „fără teamă” şi „cu ochii vioi”, îi răspunde fiului care-i cere să nu plângă: „Să plâng? Ce-s prost? Ia spune, tu ai mâncat ceva astăzi?” Iar după ce află de botez îi spune: „Numai să fi fost sincer, şi să-ţi dau un sfat: nu-ţi băga în cap că acum  s-a zis, Dumnezeu o  să se ocupe numai de tine. Nu uita că mai sunt vreo trei miliarde.”

În loc de epilog: „Dacă din închisoare pleci şi de pe urma suferinţei te alegi cu dorinţe de răzbunare şi cu sentimente de acreală, închisoarea şi suferinţele au fost de haram. Iar dacă rezultatul e un complex de linişte şi de înţelegere şi de scârbă faţă de orice silnicie şi şmecherie, înseamnă că închisoarea şi suferinţele au fost spre folos şi ţin de căile nepătrunse pe care-i place Domnului a umbla. Puterea de a iubi, la ieşirea din închisoare, trebuie să fi crescut în proporţii de necrezut.” Nicolae Steinhardt a păstrat vie torţa acestui crez până la moarte.

4ever

Un zid alb într-o cameră de unde se zăreşte doar o parte din parchet. Nişte litere negre, dintre care o parte doar stau pe perete, restul au căzut. Pentru cei familiarizaţi cât de cât cu engleza, tâlcul acestui desen cu care m-am întâlnit pe un alt wall (cel de facebook), se descifrează lesne: din ceea ce va fi fost, cândva, FOREVER, a mai rămas, pe albul zidului, doar OVER.

În ceea ce-l priveşte pe om – „singurul animal care creează nu din instinct, ci din inteligenţă” (Aron), un „crucificat pe propriul său trup, cu capul istovit şi înţepat de spinii cununii sale de gânduri” (Valéry), „un Dumnezeu căzut ce-şi aminteşte de ceruri” (de Lamartine), „singurul animal care umblă pe doă picioare, vertical; el poate fi socotit o prelungire a razei Pământului – toate celelalte” (Blaga), „în tinereţe, un semn de întrebare pentru viitor, , la maturitate, o paranteză a prezentului, la bătrâneţe un semn de exclamaţie cu privire la trecut” (Saphir), „fiinţă ce se obişnuieşte cu toate” (Dostoievski), „stofa din care sunt ţesute visele, şi scurta noastră viaţă se termină-ntr-un somn” (Shakespeare) – etapa OVER începe cu atrofierea organului visării. Astfel, distanţa de la FOREVER la OVER devine distanţa de la viaţă (beţia elanului născut din dialogul nostru cu infinitul) la moarte (blazare, descompunere, destrămare).

Câtă putere de a crede în veşnicie, atâta viaţă. Îmi amintesc de exlamaţia entuziastă a unui fost elev de-al meu de clasa a XII-a care, cu o nonşalanţă dezarmantă, a rostit: „Eu cred că sunt nemuritor!”. Pentru astfel de „epifanii” involuntare merită să mai fii dascăl!

Ovidiu

Pe 16 iulie ar fi fost ziua de naştere a fostului meu coleg de clasă, în liceu, Ovidiu Roateş. A plecat, mai repede ca noi (dar ce reprezintă câţiva zeci de ani la scara veşniciei?) pe tărâmurile Elizee, acum – cred – 20 de ani. Destinul său, învăluit în mister, îmi aminteşte de Werther.

Nu pot uita bucuriile noastre de cinefili în devenire, schimburile de păreri (uneori de pe poziţii adverse) despre filme, cineaşti, scriitori, muzicieni, politică. Vânam, amândoi (alături, uneori, de alţi colegi de clasă), premierele cinematografice şi teatrale, concertele de muzică clasică. Mergeam împreună la cinemateca de la „Casa Tineretului”. I-am descoperit sau redescoperit, aproape simultan, pe Tarkovski, Mihalkov, Fellini, Antonioni, Buñuel, Kurosawa, Wajda, Zanussi, Truffaut, Welles, Piţa, Veroiu, Daneliuc, Tatos. Citeam cu nesaţ cărţi de istorie a filmului (de exemplu Vârstele peliculei, de Tudor Caranfil). Comentam entuziaşti filmele difuzate de televiziunea iugoslavă şi de cea maghiară (la români, în trei ore de program TV, nu prea era mare lucru de văzut).

Ovidiu, aşa cum îl ştiu, avea un suflet curat. Bun la suflet şi extrem de sensibil mi-l voi aminti mereu până când, nădăjduiesc, ne vom reîntâlni undeva, cândva ... 

 

(în fotografie, de la stânga la dreapta: Mircea Barzuca, Titus Biriescu, Marian Rădulescu, Ovidiu Roateş, Darius Hupov - Liceul C.D Loga, iunie 1987)

Work in progress

Există, în Ulysses de James Joyce (o carte imposibilă pentru unii, fascinantă şi uluitoare – ca stil, ca limbaj – pentru alţii) o sintagmă ce defineşte căutările nu doar ale lui Stephen Dedalus, ci ale oricărui artist as a young man şi, poate, ale oricărui om încă tânăr, căutător de adevăr, de lumină, de lămurire: „History is a nightmare from which I am trying to wake” („Istoria e un coşmar din care încerc să mă trezesc”). Accentul, nota bene, este pus pe exerciţiul (asceza) trezirii, nu pe agresiunea coşmarului. Verbul din a doua propoziţie este folosit la timpul present continuous, care aici are rolul de exprima o activitate în desfăşurare (a work in progress), o treabă – o „nevoinţă” – de o viaţă. Asemenea jindului după infinit din poemul lui Arseni Tarkovski (recitat de Călăuza din Stalker):

A zburat vara în goană, ca şi cum n-ar fi fost

Mai sunt zile calde, dar nu e de ajuns

Tot ce s-a putut face s-a împlinit lesne

Mi-a căzut în palmă, dar nu e de ajuns

Nici răul şi nici binele n-a venit din senin

Aveam în faţă lumina, dar nu e de ajuns

Viaţa m-a ocrotit, m-a luat sub aripă, dar nu e de ajuns

Frunzişul mi-e întreg, ramurile neatinse

E limpede ziua, dar nici asta nu e de ajuns...

Pentru Cuviosul Siluan Athonitul, unul din cei mai destoinici vieţuitori ai veacului XX de la Sfântul Munte, această permanentă „stare de veghe” (numită „trezvie” în limbajul patristic) este cuprinsă în îndemnul „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!”. Cuvântul său pare aproape imposibil de trăit câtă vreme lumea din jur este nu doar nebună, nebună, nebună, ci şi înnebunitoare. Dar poate că există, ca în toate, un antidot la blazare, la spleen, iar acesta ţine nu atât de o formulă anume, ci de o atitudine. De felul în care trăim în lume, nehrănindu-ne cu ideologiile şi modele lumii („to be in the world, but not of the world”). De felul în care mai ştim să ne bucurăm, să ne mirăm şi să descoperim „bufniţa din dărâmături”, chiar în plină dictatură a mediocrităţii şi surogatelor. 

Poveste (a)morală

„Mistreţul” (la început i se spunea „Învăţătorul”) din apologul tarkovskian Stalker (1979) intră în „camera dorinţelor” şi se roagă pentru sănătatea fratelui (aproapelui) său. Pleacă  de acolo cu un sac de bani, pentru că asta îşi doreşte cu adevărat. Apoi, dintr-un fel de remuşcare extremă, se sinucide. Cei doi vizitatori ai Zonei pe care îi vedem, Scriitorul şi Călăuza, sunt mai circumspecţi, mai cinici. Unul nu vea să intre acolo pentru că „e înjositor să ceri, să te rogi” şi mai bine se duce înapoi în căsuţa lui împuţită să se alcoolizeze. Altul ar vrea s-o arunce în aer, pentru că „nu se ştie ce se întâmplă dacă pătrunde acolo cineva cu mentalitate de führer”. Călăuza, nebunul întru Hristos de ieri, de azi şi din totdeauna, îşi refuză accesul în „sfânta sfintelor”, deşi ar avea ce să ceară (are o fetiţă infirmă). El doar intermediază bucuria întâlnirii omului cu sinele (prin metanoie), a omului pregătit pentru această confruntare şi conştient că „totul depinde de noi, nu de Zonă”. Călăuza (titlul filmului în română) poate fi citit şi ca o poveste morală despre „virtutea” înţeleasă kierkegärdian ca libertate („contrariul viciului nu e virtutea, contrariul viciului e libertatea”). 

În Elena, filmul lui Andrei Zviagnitsev din 2011, nimeni nu mai e „nebun întru Hristos”, nimeni nu se mai comportă „dezinteresat”. Iar „Zona” – biserica, locul unde mai ajunge omul când se simte năpăstuit de soartă – este acum un muzeu pustiu (altminteri elegant, poleit cu aur) recent restaurat (şi scos din „ilegalitatea” unde a fost împins de bolşevici). Elena (o femeie măritată a doua oară cu un nabab rus) întreabă, stingheră, în faţa cărui sfânt trebuie să aprindă o lumânare dacă vrea să se roage pentru sănătatea soţului ei ce suferise un infarct. Femeia de la lumânări îi spune să-şi acopere capul în Casa Domnului şi o trimite la icoana Sf. Nicolae. Ea însă se opreşte în faţa unei splendide icoane cu Prezentarea la templu a Maicii Domnului. Îi vedem chipul reflectat în icoană şi ce anume cere nu ştim. Vedem doar că, ajunsă acasă, are putere să comită o „crimă perfectă”, strecurând printre doctoriile cu care-şi trata bărbatul, o pastilă de Viagra. (După ce s-a documentat bine în privinţa efectelor acesteia asupra cardiacilor în etate.) Astfel, cu „sacul de bani” dobândit prin moştenirea unei fabuloase averi, Elena îşi va aduce familia din prima căsătorie în luxosul apartament râvnit de mulţi. Povestea amorală din filmul lui Zviagnitsev se termină cu un „stop-cadru la masă”. Rudele ei mult mai sărace (băiatul Elenei – un fel de pierde-vară, la fel ca nepotul ei, un puber delicvent – şi familia acestuia) s-au procopsit. Regrete? Remuşcări? Cam tot atâtea ca-n finalul din Născuţi asasini. Nababul (care tocmai o mierlise de mâna unei Dalila) nu credea oricum în „basmele bibilce pentru naivi”. Morala? Unul agoniseşte, iar altul se foloseşte. Şi, cel mai probabil, risipeşte.   

„Slavă lui Dumnezeu, sunt ateu!”

Un volum de Liturgică generală arată că „la mijlocul sec. XIX se pictează la noi în stil romantic şi neo-clasic, iar pe la mijlocul secolului trecut [al XIX-lea] începe năvala în biserici a picturii de gen realist, în stil apusean”. Este vremea când pictori de prestigiu şi ucenicii lor „reproduc în bisericile construite sau numai pictate pe atunci modelele apusene ale Renaşterii, sau se conduc după Bibliile ilustrate din Apus, gen Gustav Dorè, pictând scene dramatice din istoria biblică sau chipuri de sfinţi graşi, masivi şi robuşti, cu statură atletică şi muşchi de gladiatori, cu aer lumesc, din a căror înfăţişare nu respiră nimic sacral, nimic bisericesc şi mai ales nimic ortodox”.

După aproape două sute de ani, la modă e şi acum concepţia decorativă potrivit căreia, „cuprinsul unei biserici poate sau trebuie să fie tratat ca acela al unui salon, prin spânzurarea pe pereţi, din loc în loc, în mijlocul unor spaţii goale, a unor tablouri executate în genul picturii de chevalet”. Reprezentările „polifonice” şi „baroce”, de influenţă apuseană, „străine canonului tradiţional la picturii ortodoxe” (Coronatio Virginis; Hristos cu steagul în mână alături de mormânt – în scena Învierii; Dumnezeu Tatăl înfăţişat sub chipul unui om bătrân etc.) se găsesc – fără număr, fără număr – peste tot în biserici, în mănăstiri. Din fericire, mai sunt şi (foarte puţine) excepţii. 

Un moment revoluţionar este acela în care omul, al cărui ochi se deschide şi în afară, începe să înţeleagă rostul şi taina icoanei (pentru care – vezi chipul lui Hristos-Pantocrator – privitorul e scopul imaginii); în care se întâlneşte cu forme şi culori laconice, îmbinate nu oricum, ci respectând convenţiile (canoanele) iconografice al Bisericii; în care descoperă Frumuseţea restauratoare străină de forme „realiste”, „romantice”, pietiste şi edulcorate. La asta se va fi gândit Dostoievski atunci când vorbea despre seducţia şi puterea Frumuseţii (neînzorzonată de podoabe) ce sparge idolii şi-l eliberează pe om. Iar această Frumuseţe se găseşte, aici, pe pământ, sub formă de oaze la care ajung (şi din care se hrănesc) doar cei mult răbdători. Cei care nu se pierd în mulţimea de „harismatici” (interesaţi de „paranormal”), de ideologi, de blazaţi ori de sceptici. Cei care, în fond, rămân credincioşi lor înşişi, neplecându-şi urechea la vorbe ademenitoare despre „miracole” şi „pelerinaje” (ca-n filmul La dolce vita al lui Fellini, ca-n viaţă), ci stăruind şi străduindu-se pe drumul dreptei socotinţe (ce presupune exersarea discernământului), al „căii înguste”..

În babilonia modernităţii, dacă nu a ajuns la nicio oază de frumuseţe hieratică, simplă şi profundă în acelaşi timp (aşa cum, la modul ideal este frumuseţea liturgică a Bisericii – singura cu adevărat seducătoare prin faptul că este, nu închipuie) şi vrea să se păstreze departe de înşelare, de credinţe şi reprezentări contrafăcute, omul (asemenea lui Friedrich Nietzsche, James Joyce, Ingmar Bergman sau Luis Buñuel – pentru a numi doar pe câţiva din cei mai cunoscuţi „liber cugetători”) nu poate spune decât: „Slavă lui Dumnezeu, sunt ateu!” Strigătul lor nu este, cum s-ar crede, o formă de protest împotriva „Dumnezeului Cel Viu” sau o tăgăduire a devenirii întru fiinţă (aşa cum îi dau sens „ostaşii-martiri cu feţele cuvioase” despre care mărturisea, prin lirica sa mistică, Ioan Alexandru). Este doar un refuz, ferm, de a primi (şi trăi) o pseudo-moralitate ce învaţă că antonimul viciului este virtutea, nu libertatea. Şi, indirect, o mărturisire de credinţă.

Şi într-un caz (credinţa paradoxală de tipul „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”), şi-n celălalt (necredinţa sfruntată de tipul „Slavă lui Dumnezeu, sunt ateu!”), lupta cea mare se duce în inima fiecăruia pe care nimeni nu se cade a o judeca. De confruntarea cu propria conştiinţă (semn al auto-cercetării, al auto-evaluării în taină, fără măştile pe care le purtăm faţă de lume – vezi admirabilul poem The Guy in the Glass al lui Dale Wimbrow) nu scapă nimeni. Doar că „atunci când nu crezi, totul e mai periculos”, cum aflăm de la Lillian Morelli (Marthe Keller) în Bobby Deerfield – un film-poem al umanizării şi al învierii prin iubire. 

Ken Li

Mă uit la generaţia de azi care iese, cum se spune, de pe băncile liceului. Mă rog, ale unui colegiu tehnic, unde majoritatea elevilor (navetişti ce locuiesc la sat, frumoşi adolescenţi pe care doar indiferenţa şi ursuzenia adulţilor îi sluţeşte înainte de vreme) provin din familii – multe disfuncţionale – cu studii cel mult medii. Pentru mulţi şcoala se termină înainte să o fi început cum se cuvine. Dar pentru lipsa acelui bun început ei sunt cei din urmă vinovaţi.  

Cu patru ani în urmă, cei care astăzi au susţinut în faţa mea proba de speaking la bacalaureatul de limbă engleză, tocmai terminaseră opt clase. Cu foile matricole pline de note bune şi foarte bune au fost atunci repartizaţi pe la diferite colegii tehnice, în urma rezultatelor slabe şi foarte slabe de la examenul de admitere în clasa a IX-a. Profesorii care – cât de cât – doreau să-şi bată capul cu ei (nicidecum să-i aducă la nivelul programei de liceu) au fost nevoiţi să-şi reconsidere în mod radical discursul şi să-l adapteze nivelului extrem de precar de cunoştinţe (şi de concentrare) al clasei. Nu puţini din cei care, vara asta, au terminat clasa a XII-a, au rămas, vai, la nivelul cunoştinţelor pe care le aveau când au intrat în clasa a IX-a. Unii au recunoscut (şi le-am dat dreptate) că s-au schimbat, că au ajuns – în fine – la nivelul mării. La cota zero, cum s-ar zice. Pentru ei liceul ar putea, abia acum, să înceapă. Caratase (Toma Caragiu), în Actorul şi sălbaticii: „Ceara ei de Românie, pe ce mâini a ajuns!...”

***

Printre elevii examinaţi în ultimii ani se numără şi câteva specimene care îmi amintesc, involuntar de un clip larg difuzat în lumea întreagă, acum câţiva ani. Filmul era un fragment dintr-o emisiune de succes (Music Idol), în care o concurentă din Bulgaria încerca să cânte, în engleză (da, în engleză, susţinea ea sus şi tare când un membru al juriului părea că se îndoieşte), piesa „Without You”. Ei bine, prestaţia recentă a câtorva absolvente de liceu la proba de speaking mi-a adus aminte de bulgăroaica supranumită Ken Li, datorită felului stâlcit în care pronunţa „Can’t Live [Without You]”.

Fenomenul ken li îşi trăieşte momentul. Alte mamiţe, alţi domnu’ Goe sau Ionel Popescu; acelaşi lanţ al slăbiciunilor, aceleaşi mofturi (acum li se spune fiţe). Este vremea lor, a piţipoancelor – termen (presupus laudativ) pe care un dicţionar on-line, încă neoficial, îl tălmăceşte astfel: „tânără bucată feminină, ce întruneşte cel puţin 3 dintre următoarele aspecte fizice: îmbrăcaminte provocatoare ce proeminentează calităţi fizice, eventual sumară, tocuri, aspect îngrijit: coafat, manichiură, fard, mireasmă îmbietoare; fizic întregit de zâmbete largi pentru diverşi masculi cu potenţial, flegmatism faţă de restul muritorilor şi o bine-dezvoltată tehnică de flirt adaptată tuturor situaţiilor”. Tulibu dibu douchhooo. 

Impresii din copilărie

Înainte de a împlini zece ani am aflat, de la bunica mea, despre „chipul lui Dumnezeu întipărit pe bobul de grâu”. Şi-mi amintesc cum zadarnic I-am căutat icoana pe boabele de grâu. Negăsind-o, am trăit prima decepţie de proporţii, întrecută doar de mesajul desprins dintr-un cântec de muzică uşoară (pe versuri de Radu Stanca) difuzat deseori în acei ani, care-mi lumina – aievea – chipul părinţilor mei, aşa cum încercam să-mi imaginez că va fi ... peste o mie de ani:

Ne-ar trebui
O mie de ani să recladim
Ce-am sfărâmat aseară
Cu despărţirea noastră.
Şi nici atunci nu-i sigur
C-am mai putea să fim
Eu creanga ta de aur
Tu frunza mea albastră...

Copilăria, acest vis sublim al omului, nu moare. Nu are mormânt şi nu se ştie nicio dată precisă care să-i înregistreze decesul. În copliărie, ca-ntr-un paradis pierdut, începe destrămarea omului. Atunci – ca-ntr-un eshatologic poem de Romulus Vulpescu, dedicat „lucrurilor de pe urmă” – începem să conştientizăm că

Vine o vârstă, vine o veste, vine o vreme

Vine o vamă, vine o voce, vine, cheamă

Cheamă ziua, cheamă ora, cheamă clipa tuturora...

...Vine ziua să coboare discul meu solar,

Vine ziua să fiu boare, cer şi aer clar...

...Vine ora care doare, scrisă în calendar,

Vine ora ca odoare să vă las în dar.

Vine vremea la izvoare să ne întoarcem iar,

Vine vremea să dau floare, poate fructe chiar.

Vine o vamă, vine o voce, vine, cheamă

Cheamă, pleacă, vine, este !

***

Am urmărit, recent, un talk show de Eugenia Vodă, în care era invitată Luminiţa Dobrescu. Renumita cântăreaţă (deţinătoare a unui „Cerb de Aur”, la începutul anilor 70) povestea despre egoismul care a îndepărtat-o de familie pe când avea doar 23 de ani, care i-a poruncit să nu facă copii etc. Simpatica solistă şi-a părăsit soţul, părinţii, şi viaţa trăită ca-ntr-un acvariu mult prea neîncăpător, pentru „oceanul de libertate” din Apus, unde „numai cerul este limita”. Acum, cu „mintea cea de pe urmă”, spune că nu şi-ar mai abandona părinţii. Faptul că se consideră o învingătoare (un „om realizat” în „acel Apus” unde „nimeni nu i-a impus să gândească, să vorbească, să cânte ş.a.m.d. într-un fel anume) n-o împiedică să verse câteva lacrimi, discret, când îşi aminteşte de cei care i-au dat viaţă şi un nume...

Amintirea senină a părinţilor noştri este, tind să cred, cel mai minunat dar pe care ni-l pot oferi. Faptul că ne gândim la ei cu bucurie, atunci când ajungem în „actul al treilea” al vieţii (aşa cum s-a gândit şi mama la străbunii ei în ajunul zilei în care a fost operată, următor căreia a mai trăit – în comă fiind – doar nouă zile), e supremul omagiu pe care putem să li-l aducem. E semnul întoarcerii noastre la copilăria pe care, abia acum înţelegem, nu am părăsit-o niciodată. Dincolo de metehne, de poticneli, de inerentele lor sminteli, dacă părinţii au reuşit să insufle copiilor săi setea de viaţă, iubirea binelui, frumosului şi a adevărului, se cheamă că şi-au împlinit menirea. Suntem împreună cu ai noştri până la capăt şi chiar dincolo de capăt, pentru că „sfârşitul nu-i aici”. Ca-n nunta de la finalul din Underground al lui Kusturica, unde – într-o secvenţă surreal ce se poate petrece la fel de bine acum sau ... peste o mie de ani – tatăl şi mama sunt încă împreună, unde toată familia este împreună, iar „intruşii” sunt întâmpinaţi doar cu nişte încruntări de sprâncene, nevinovate în fond. Paradisul, dincolo de oglindă, s-a restaurat o dată cu vama, cu vocea care vine, cheamă, pleacă, vine, este.

Inscripţie

Domnul – ni se spune de două mii de ani, de la Cincizecime – e Duh, e Lumină, e Învăţător. Prin urmare, orice om însemnat cu pecetea întreită a « naşterii din nou » este chemat să-L caute, să-L cunoască, să-L „mănânce”. Este foarte comică, uneori, foamea omului de cele sfinte. În îndepărtatul ev medieval se spune că nu puţine au fost cazurile când oamenii (o parte din ei, în orice caz) au dorit ca potirul euharistic să conţină şi puţină vopsea răzuită de pe icoane, ca şi cum doar aşa Taina ar fi întreagă. (De aici până la cumplitele vremuri iconoclaste n-a mai fost decât un pas.) Alţii, mai sceptici (asemenea Scriitorului din Călăuza) îşi refuză intrarea în „camera dorinţelor” tocmai pentru că sunt puşi în temă, iar pilda Mistreţului din acelaşi apolog tarkovskian este cât se poate de edificatoare (şi de evergreen): cu buzele s-a rugat pentru sănătatea fratelui său (aproapelui, largo sensu), dar în sinea lui, lucrul pe care şi-l dorea cu adevărat (în acel loc de taină unde se împlineşte tot ce vrea omul, dar ceea ce vrea cu toată fiinţa lui, nu ceea ce spune că i-ar plăcea să aibe) era un sac cu bani. Şi primeşte nu ceea ce a cerut, ci – pentru că în această împrejurare nu te mai joci de-a uite popa, nu e popa – sacul cu bani după care, cu faţa nevăzută a inimii sale, râvnea. Iar apoi, ca Iuda, s-a spânzurat.

***

Cu câţiva ani în urmă am participat la o conferinţă susţinută de un intelectual român renumit în Aula Magna a UVT. La sfârşit, unul dintre cei prezenţi s-a găsit să-l certe pe vorbitor şi să-l acuze că – în scrierile sale, în conferinţele sale, în activitatea sa – nu s-a „impus” ca alţi intelectuali şi nu a reuşit să fie un „formator de opinie”, o „călăuză” de nădejde, un „mentor” pentru cei tineri. Cel învinuit a spus că nici nu şi-a propus aşa ceva şi i-a dat de înţeles revoltatului ascultător că de fapt el are nevoie de un „învăţător” care să-l ţină de mână mereu, ori de un fel de „magician” cu carismă, gata să scoată din tolba cu poveşti „soluţia” salvatoare. Dar suntem oare altfel, fiecare din noi, atunci când refuzăm Învăţătura (care nu e altceva decât conştientizare, oglindire, devenire întru fiinţă) din dorinţa de a găsi un „învăţător” aspru şi neîndurător, care să ne îndrepte, să ne trezească, să ne cuminţească? Şi asta fiindcă doar Frumuseţea liturgică a Învăţăturii nu ne e de ajuns. Ne trebuie o „mână de fier” ca să ne scoată din impas, deşi nu cuvintele altuia, ci slovele tipărite – în chip tainic – în inima noastră ne aduc izbăvirea. Dar nu-i rău nici aşa. Măcar de ne-am folosi – de duhul blândeţii sau de-o voce fermă – pentru ca, doar-doar, să ne dezmeticim – ruşinându-ne – din înşelare şi să ajungem de la moarte (indiferenţă, plictiseală, rătăcire) la viaţă.   

Nu speriaţi frumoşii adolescenţi

21 iunie cea mai lungă zi a anului. După care, pe nesimţite, noaptea va recâştiga teren, pregătind lumea, de două mii de ani, pentru praznicul de iarnă ce cade la câteva zile după ziua cea mai scurtă din an: Naşterea Domnului.

Căldură mare. Elevii mei, câţi mai sunt risipiţi prin clasele tot mai goale, se plâng – pe bună dreptate – de caniculă. Unul dintre ei mă întreabă dacă într-adevăr este neregulamentar să vină la şcoală în pantaloni scurţi. În pauza următoare zăresc, pe coridor, următoarea scenă: o profesoară face observaţie unor elevi pentru că – în aceste zile extrem de călduroase – au îndrăznit să vină la şcoală în pantaloni scurţi. Întrebarea adresată de elevul meu mi se pare aproape comică. Într-o şcoală (şi, largo sensu, într-un sistem de învăţământ şi chiar într-o ţară) unde încălcarea oricăror reguli a devenit singura regulă respectată cu religiozitate mi se pare caraghios să te legi de un biet articol din regulamentul şcolar de ordine interioară. Încă o dată înclin să dau dreptate elevilor. La fel ca într-una din zilele trecute, când un băiat din ultima clasă de liceu mi-a spus că i se pare nedrept ceea ce s-a întâmplat la bacalaureatul de anul trecut, când promovabilitatea, la nivelul întregii ţări, fost neaşteptat de scăzută. Este nedrept, spunea el, să fie atât de severi cu noi după 12 ani în care nu ne-au pretins, cu aceeaşi rigoare, să învăţăm. Şi are dreptate. În mediul rural (unde acest copil a făcut primele opt clase) notele se cam dau, cum se spune în argoul elevilor, „din burtă”. Şi, nota bene, sunt note de excelenţă. Foile matricole ale noilor veniţi la liceu (majoritatea din mediul rural) sunt pline de 8, 9 şi 10. Asta în vreme ce rezultatele la examenul de admitere sunt mediocre şi submediocre. În cele mai multe cazuri, astfel de copii nu apucă să fie nici măcar alfabetizaţi cum trebuie (la materiile de bază), darmite să priceapă ceva din sofisticata materie de liceu (literatura română, alte materii umaniste, matematică, fizică, chimie ş.a.).

Recent, pe când făceam prezenţa, am schimbat câteva vorbe cu o elevă de-a mea din clasa a X-a. Deşi inteligenţa ei este peste medie, a lipsit mai tot anul şcolar – şi nu doar la meteria mea. M-am uitat la rubrica ei din catalog şi am văzut că are note de trecere la fiecare materie. Am felicitat-o că a reuşit să-i păcălească pe profesori, că – în ciuda nepermis de multelor absenţe (nemotivate, dar motivate până la urmă „din burtă” ca să se evite exmatricularea) – va promova. Bravo, i-am zis ironic, spune-le părinţilor tăi să te pupe-n frunte că ţi-a ieşit figura. „De parcă i-ar interesa!...” a fost replica ei. Şi iar mi-am spus că elevii au dreptate. În condiţiile în care familia nu e (şi poate că n-a fost niciodată) familie pentru un copil, cu mama sau tata plecaţi mereu de acasă (sau divorţaţi sau la muncă în străinătate sau pur şi simplu indiferenţi faţă de soarta odraslelor), cu profesori apatici sau fără tact, ce – din o mie de motive – nu reuşesc să se facă îndrăgiţi de elevi, cu o gaşcă de prieteni (aşa-zisul anturaj) gata să corupă în sufletul copilului şi ultima redută de neprihănire, e absurd să dai vina pe elevi. Elevul – fără a dori să-l absolv chiar de orice vinovăţie – este, după socotinţa mea, ultimul vinovat. Chiar aşa: pentru ce l-am socoti vinovat? Pentru că nu a învăţat, până la vârsta bacalaureatului, să discearnă între bine şi rău? Pentru că nu se simte iubit, ci – la vârsta ingrată a adolescenţei, când are mai mare nevoie de ocrotire, de îndrumare, de iubire – e tratat de toţi cu indiferenţă sau ostilitate? Pentru că nu a învăţat, ca autodidact, ce înseamnă studiul individual, după cele opt ore zilnice de curs de la şcoală? Pentru că nu ştie să aleagă bruma de frumuseţe din puhoiul de imagini şi sunete stereotipe, din supradoza de urâţenie furnizată zilnic de mass media? Pentru că nu ştie să se apere împotriva falselor modele, a falşilor prieteni, a falşilor educatori, a falselor învăţături?

Există un stadiu al destrămării sufleteşti (al pervertirii, al dezintegrării fiinţei omeneşti) de  care, după ce l-ai atins, numai o voinţă de fier şi Cel Atotmilostiv te mai pot izbăvi. Este chiar stadiul în care – dacă am fi cinstiţi cu noi înşine – am ajuns, nu o dată, şi noi: părinţi, elevi, dascăli, politicieni. Prin urmare, de fiecare dintre noi depinde să se angajze sau nu în marea, singura aventură ce merită asumată până la capăt: aceea de aflare a mărgăritarului de mare preţ – dreapta socotinţă – în labirintul atâtor iluzii.  

Martirolog

Un clip hardcore face ocolul internetului în aceste zile. Într-o ţară din Nordul Africii, un tânăr musulman convertit la creştinism a fost decapitat pentru apostazie. Comentariul însoţitor subliniază liniştea şi împăcarea acestui nou mucenic în faţa morţii violente. Altundeva, pe plaiuri mioritice, la Focşani, un preot ortodox este înjunghiat şi moare la scurt timp după aceea. Criminalul se îndreptăţeşte, arată ziarele, motivând că un vis recent, în care preoţii îi apăreau ca „agenţi ai diavolului”, l-a îndemnat să recurgă la crimă. Urmează interminabile comentarii pe forumuri, unde „opinia publică” – încă o dată – se inflamează. Din felul în care, fără nicio noimă, sunt publicate luările de poziţie, poate reieşi orice. Chiar şi nevinovăţia făptaşului din cel de-al doilea caz (aşa cum este insinuată în filme ca M sau Natural Born Killers, de exemplu) şi, cum altfel, „corupţia” („obscurantismul”, „misticismul”, „înapoierea”) învăţăturii ortodoxe a Bisericii „politeiste” (de vreme ce crede că Dumnezeu e „comuniune de Persoane” sau tolerează „popi turnători şi desfrânaţi”). Mai pricepe ceva dacă poţi.
Este greu, aproape imposibil, să rămâi imun la puzderia de lozinci, ideologii, idei preconcepute prin care mass media încearcă să-i manipuleze pe cei care, nu puţini, îi dau crezare. Şi totuşi, „ceea ce e cu neputinţă la om, la Dumnezeu este cu putinţă”, pentru că „totul este cu putinţă celui ce crede” (aflăm nu doar din Cartea Bisericii, ci şi din Don Quijote sau de la Dostoievski). Călăuza lui Tarkovski ne spune limpede, înainte de intrarea în „camera dorinţelor”, că „trebuie doar să credem”. (În acea încăpere nu intră însă nimeni, pentru că nimeni nu este pregătit; opreliştile sunt exclusiv interioare.). Poate că tocmai lipsa de pregătire (sau „atrofierea organului gnditor”) este motivul pentru care cumpărăm şi dăm mai departe (sub formă de predici mai mult sau mai puţin arbitrare) „idei fabricate de-a gata”. Care nu se referă la vreo „dogmă” absurdă, ci – în spirit „progresist”, „umanist”, „modern” – vizează „libertatea gândirii”, „emanciparea” exacerbată a eu-lui, absolutizarea „alegerii” personale – ce mai, curat Ivan Karamazov!...
Îmi amintesc de Rubliov-ul lui Tarkovski. Într-unul din episoadele acelui film-fluviu, un călugăr înşelat de părerea de sine şi înverşunat pe fraţii săi monahi (că şi-au „cumpărat” mântuirea, în loc să şi-o dobândească, firesc, prin nevoinţă) părăseşte mănăstirea unde vieţuise o bună bucată de vreme. Este chiar alungat de stareţ, cu vorbe grele: „Piei de aici, pui de viperă!” După ani de peregrinări prin lume, unde pătimeşte multe şi (precum omul din Prostia omenească a lui Ion Creangă) se minunează de şi mai multe, se întoarce în genunchi la fraţii săi monahi. Acelaşi stareţ care l-a alungat, îl primeşte acum (nu fără anumite rezerve) şi-i dă canon să copieze, de cinci ori, Scriptura (de mână, că nu se inventase încă xerox-ul). Şi monahul risipitor se supune. Îşi începe canonul şi se roagă să-i dea Dumnezeu zile să-l aducă la bun sfârşit. Mai mult, cunoaşte pocăinţa (înnoirea inimii) şi-i cere iertare fratelui său monah (pe care-l invidiase în taină pentru imensul său talent) şi măscăriciului (priceput şi el, în meşteşugul său) pe care-l turnase cândva la ieniceri. 
Cam aşa e şi soarta omului modern care – „eliberându-se” de dogmele pe care le contestă fără să le trăiască, abandonând o rânduială căreia nu i-a pus încă un bun început – apucă totuşi să-şi vadă răzvrătirea în toată urâcimea ei. Dar acesta este un caz fericit: al tâlharului din dreapta Răstignitului, ce cunoaşte metanoia. Pentru că sunt destui care, asemenea tâlharului din stânga Mântuitorului, nevăzându-şi adevăratul chip în oglindă, rămân robi ai propriilor himere până-n pânzele albe. 

5 x 5

15 iunie. O zi cândva sinonimă cu terminarea şcolii şi intrarea (profesorilor şi elevilor) în vacanţa mare. Acum e doar o zi obişnuită din apendicele anului şcolar – un timp de (cel puţin) o lună de zile în care sălile de clasă şi coridoarele sunt tot mai goale. La 25 de ani de la terminarea liceului, în 15 iunie m-am reîntâlnit cu 12 din cei 36 de colegi de clasă.

Mai întâi am participat, de dimineaţă, la serbarea fiului meu cel mare, Theodor, care a încheiat ciclul primar. A recitat poezia Anei Blandiana, Fapt divers, a cântat la pian. Apoi, prin telefonul mobil, am comentat cu Ionuţ Mareş filmul Meandre, pe care l-a revăzut de două ori în mai puţin de două zile. Îi recunoaşte şi el – acum de când s-a-mbolnăvit de meandrită – geometriile şi polifoniile poetice, amprenta insolită, atmosfera inteligent prelucrată după Antonioni şi Resnais. Vorbesc cu el din troleibuzul care mă ducea altă data – opt ani la rând – la şcoală. Cobor în staţia Complexul Studenţesc, traversez podul Michelangelo, ca pe vremuri, pomenindu-l şi slăvindu-l pe Mircea Săucan, regizorul Meandrelor şi al Sutei de lei. Ajung la colţul liceului care cunoscuse un frumos renume demult, în perioada interbelică şi chiar mai înainte. Străduţa dinspre aripa stângă şi holurile clădirii îmi trezesc emoţii proustiene. Lucian, unul dintre colegi, mai în glumă, mai în serios, ne spune că s-a apucat să citească „o carte tare faină, În căutarea timpului pierdut”. Titlul romanului exprimă, poate, ceea ce încercăm şi noi, reuniţii de azi. Am visat, şi nu o dată, aceste locuri pe unde s-a întâmplat să trec din ce în ce mai rar de când nu mai sunt elev. Închei discuţia cu Ionuţ şi mă îndrept spre intrarea principală a şcolii. Majoritatea foştilor mei colegi ajunseseră deja. Vizităm sala de clasă unde am făcut ore  într-a XI-a şi a XII-a. Acum este un modern centru de informare. În sala geamănă e bblioteca. Pe vremea noastră, aceste două săli erau izolate, ajungeai la ele doar prin curte. Sosesc şi câţiva colegi din clase paralele. Unul din ei spune: „Acum 25 de ani, când vedeam că vin în şcoală absolvenţi din generaţiile anterioare, îi făceam pe toţi moşi şi babe. Uite c-am ajuns şi noi la fel...” Cu Fane pornesc pe jos spre grădina „Bănăţeana”. Mergem prin parcul Rozelor, recent renovat. Când trecem pe lângă un vas din piatră, Fane îşi aminteşte cum, copil fiind, a intrat în el şi n-a mai putut să iasă decât după ce strigase după ajutor. O zărim pe fosta noastră profesoară de engleză. Locuieşte peste drum. Îi facem semne cu mâna. Pe trotuar trec doi tineri în pantaloni negri şi cămăşi albe, fiecare cu câte-un ecuson pe piept. Ne zăreşte şi doamna profesoară. Cei doi (care sunt pescari misionari), cred că şi noi, şi profesoara noastră, dorim să-i acostăm. Se bucură preţ de o clipă, după care îşi dau seama că nu avem treabă cu ei şi îşi văd mai departe de drum.

Ajugem la „Bănăţeana” unde am rămas vreo trei ceasuri şi, după un intermezzo de o oră şi ceva, m-am întors cu Theodor (pe care l-am luat de la un after school). Ne mutăm pe  terasa de peste gârlă. Fane mă întreabă care-i cel mai prost film pe care l-am văzut. Evit să dau un titlu. Mă întreabă apoi dacă am văzut filmul Ursul. Iniţial mă gândesc la filmul lui Dan Chişu, apoi la documentarul lui Jean Jacques Annaud. Mai târziu aveam să aflu că se gândise la Ochi de urs. Pe care l-a văzut – îşi aminteşte el – prin 1983, cu părinţii. Într-adevăr, Fane mergea destul de des cu părinţii la cinema, la premiere. Ştiu că îmi spunea că l-au luat şi la Bietul Ioanide – film pe care n-am putut să-l văd la premieră (deşi îl aşteptam de câţiva ani) pentru că am luat o notă mică (la matematică, parcă) şi mama mi-a aplicat cea mai cruntă pedeapsă, aceea de a nu avea voie să merg la cinema. Îi povestesc lui Fane ce cred despre Ochi de urs şi convenim amândoi că este un film dificil pentru un elev de gimnaziu, cum era el atunci când l-a văzut prima (şi singura) oară. Nu uit să pomenesc despre întâlnirea mea providenţială cu „ochiul de urs” al filmului românesc – actorul devenic pustnic, la fel ca pădurarul Culi Ursake din povestirea sadoveniană transpusă pe ecran de Stere Gulea.  

Pe apa Begăi zăresc plutind o sticlă goală de Coca-Cola. Aşa ceva nu se putea zări plutind pe apa canalului nostru în 1987, când brandul era proscris în România. Acum, la peste 20 de ani de la fisurarea statului monopartit, suntem colonizaţi de Cola (care nu a ajuns în Cuba şi în Coreea de Nord), restaurante fast food, filme americane recente şi reclame cum vedeam altă dată cu jind la posturile de televiziune din Iugoslavia şi Ungaria. Cei 13 (număr cu noroc, azi) dintr-a XII-a B care ne-am adunat, contabilizăm bilanţuri şi vise. Cât de copii am mai rămas? Cât de generoşi, cât de însetaţi de viaţă? A trecut deja de 10 p.m. când am plecat cu Theodor spre casă. Aş mai fi rămas să petrec timp cu foştii mei colegi, dar cei mai mulţi plecaseră şi ei spre casele lor. Poate la viitoarea întâlnire vom povesti mai mult...

Cu 29 de ani în urmă începeam liceul. Atunci abia descoperisem bucuria lecturii, a muzicii (simfonice, jazz, electronice, pop), a vizionării de spectacole de teatru sau balet. Atunci aveam să încep să văd, cu alţi ochi, filmele. Atunci s-au produs marile întâlniri cu filmele de cinematecă. De atunci mă pregătesc să repet într-una experienţa de licean. Doar că – de 20 de ani – sunt de cealaltă parte a catedrei. Într-un anumit sens, încă nu am terminat liceul...

*** 

16 iunie. Seara, la concertul de muzică veche de la biserica lutherană, port un tricou negru pe care e desenat portretul lui Joyce (autor: Constantin Brâncuşi) şi scrie: MY NAME IS JOYCE. JAMES JOYCE. În numeroase ţări, şi de anul acesta şi în România (în Bucureşti), se sărbătoreşte Bloomsday. Pentru cunoscători, 16 iunie este ziua în care se petrece acţiunea romanului Ulysses de James Joyce. Aveam să-l descopăr pe Joyce tot în liceu, în vacanţa dintre clasa a IX-a şi a X-a. De atunci sunt fascinat de fluxul conştienţei (the stream of consciousness) pe care l-a exploatat cu o măiestrie literară inegalabilă. De atunci mă gândesc la fabulosul său roman (pe care unii în consideră Biblia modernităţii), unde Stephen Daedalus spune: „Istoria e un coşmar din care încerc să mă trezesc.” ... Între timp am descoperit mărturia Sf. Siluan Athonitul: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui.” („În Ortodoxie, numai prin suferinţă se scapă de suferinţă” – Pr. Arsenie Papacioc.) Dilema lui Stephen (revolta faţă de flistinismul societăţii, faţă de cămin, patrie, biserică) avea să mi-o dezlege, tot în anii de liceu, Dostoievski, prin Alioşa, Mâşkin sau Raskolnikov. Sau Tarkovski, prin a sa neuitată Călăuză. Dar asta aveam să pricep mai târziu, după ce i-am descoperit pe Steinhardt (care mi-a netezit drumul spre Filocalie, Pateric, Biblie), pe Franky Schaeffer (Sham Pearls on Real Swine, Dancing Alone), pe Alexander Soljeniţân (Arhipelagul Gulag), pe Abuladze cu a sa Căinţă, a cărei ultimă replică estea: „Ce drum e acela care nu duce la nicio biserică?”, şi încă alţii. Dacă mă gândesc bine, toate drumurile duc la ... Călăuza – filmul secolului XX (pentru mine), o sinteză desăvârşită pentru angoasele omului ce nu mai are nevoie de „Dumnezeul părinţilor noştri”, ci – păgubos în emanciparea sa nietzscheană – îşi face chip coplit din propriile patimi. („Omul modern, avea dreptate Dostoievski, nu este ateu, ci idolatru.”)