Anul cinematografic 2012 - Take five

Cu fiecare an ce trece mă simt tot mai străin de sala de cinema. De actuala sală de cinema din România, al cărei repertoriu (alcătuit, invariabil, din producţii americane de tip block buster) se apropie din ce în ce mai mult de condiţia pre-istorică a cinematografului – aceea de distracţie de bâlci. Astfel, interesante mi s-au părut, şi în 2012, excepţiile: Crulic – drumul spre dincolo, The Artist, După dealuri ­– trei filme „de autor”.

                                                                        Crulic

Filmul de animaţie al Ancăi Damian (regizor, scenarist, coproducător), dincolo de sofisticatul (şi insolitul) ambalaj formal, surprinde prin profunzimea temei („drumul spre dincolo”). Personajul principal a existat „pe bune” şi este reconstituit de autoare din articole de presă, relatări ale rudelor/cunoscuţilor, scrisori etc. Filmul are ritm, umor şi debordează de fantezie. De fapt, Crulic nici nu e atât un documentar inspirat de un caz care, la un moment dat, a făcut vâlvă, ci un admirabil poem cinematografic.   

The Artist

În The Artist, Michel Hazanavicius (scenarist, regizor, co-autor al montajului) izbuteşte un film ca o cometă, în repertoriul actual din cinematografe. Este mut şi alb-negru, opţiuni perfect justificate dramaturgic. Şi surprinde – cu candoare – o „vârstă de aur” a cinematografului, când „marele mut” avea să fie înlocuit de filmul sonor. Pentru unii, The Artist e desuet-bizar, pentru alţii e inteligent şi amuzant. Mulţi vor strâmba din nas, neînţelegând de ce ar fi nevoie de un film alb-negru şi mut în mileniul trei, când ecranele din întreaga lume găzduiesc acum producţii color şi „vorbite”. Citatele discrete din filme de referinţă ca The City Lights, Citizen Kane sau Umberto D sunt bine alese, la fel ca  trimiterile la Rudolph Valentino, Douglas Fairbanks sau Gene Kelly. Puţini sunt pregătiţi să primească un „altfel de film” ce mizează pe atmosferă de tip retro, şi personaje bonome, necontaminate de violenţă şi senzaţionalism.

                                                                     După dealuri

Revelaţia anului cinematografic 2012, în ceea ce mă priveşte, este filmul lui Cristian Mungiu (regizor, scenarist, co-producător), După dealuri. Inspirată din „romanele neficţionale” ale Tatianei Niculescu Bran (ce reflectă „cazul Tanacu”), povestea lui Mungiu „nu pune la îndoială nici scopul, nici calitatea actului religios în România”, ci „ne dă posibilitatea să punem în discuţie nişte lucruri generate de subiectul filmului, să ne întrebăm dacă cu adevărat suntem atât de religioşi pe cât ne pretindem” (potrivit unei declaraţii publice a regizorului, pentru Hotnews Romania). După dealuri te încarcă, într-un chip straniu, cu o neîntreruptă stare de tensiune, cu o emoţie pe care ţi-o strecoară în suflet doar întâlnirea cu capodopera. Expresivitatea imaginii (Oleg Mutu) şi scenografiei (Călin Papură, Mihaela Poenaru) recuperează o anume plasticitate cu care filmul românesc nu s-a mai întâlnit de ceva vreme. Dialogurile şi interpreţii (Cosmina Stratan, Cristina Flutur, Valeriu Andriuţă, Dana Tapalagă ş.a.) emană o reconfortantă senzaţie de firesc, iar montajul (Mircea Olteanu) transmite un dinamism de thriller. Asemenea unei icoane, După dealuri se dezvăluie doar ochiului deprins a discerne imaginea poetic-transfiguratoare de reprezentarea pietist-demonstrativă, cuvântul de palavre. Dar icoana însăşi este adesea respinsă (chiar în bisericile ortodoxe) în favoarea picturii ilustrative,  decorative şi demonstrative. Cristian Mungiu însă nu vrea să demonstreze nimic. A căutat doar să ajungă, cu filmul său, la expresivitate, la sugestie, la firesc. Nota bene: cu o neobişnuită economie de mijloace filmice, fără ostentaţie şi patetism. 

***

În fine, tot în 2012 am descoperit două producţii relativ recente, în cadrul unor retrospective dedicate cinematografului polonez şi, respectiv, sârbesc: Erratum şi Hadersfild. 

Erratum

În tradiţa bogată a şcolii poloneze de film (Erratum este din aceeaşi familie cu Iluminare, cu Structura cristalului, cu Domnişoarele din Wilko ş.a.), filmul de debut al lui Marek Lechki nuanţează cu o mare forţă de expresivitate audio-vizuală (griurile şi tonurile predominant verzi-cenuşii din decor electrizează privirea, aşa cum coloana sonoră cu armonii de elegie seduce auzul) semnificaţiile unui fapt aparent divers. Titlul trimite nu spre o eroare oarecare din viaţa unui om, ci spre însăşi greşeala care a frânt cel dintâi zbor personajului ce trece acum printr-o dificilă perioadă de criză (încercare, judecată) a sinelui propriu. Acesta îşi reconsideră opţiunea pentru profesie (visa să studieze muzica, dar – exclamă într-un moment de descătuşare – a ajuns la un „căcat de şcoală de contabilitate de trei ani”) şi mai ales gestul egoist de a-şi abandona cândva tatăl, „singur şi bolnav”, după moartea mamei. Fără nicio undă melodramatică sau obositor-moralizatoare, povestea din Erratum ­– ce aminteşte deopotrivă de În numele tatălui şi de Plecări – îşi urmează traseul din „punctul mort” al rătăcirii unui „fiu risipitor” până în pragul nebănuitei „iluminări” sau „schimbări la faţă”.

Hadersfild

În Hadersfild atmosfera pare desprinsă din Trainspotting: suburbii mizere, interioare dezolante în apartamente unde vieţuiesc (vegetează, mai corect) nişte pierde-vară. Câteva trimiteri la Ultimul tango la Paris, dar accentul cade pe latura existenţistă a personajelor, nu pe „cunoaşterea carnală”. Întreg filmul este transfigurat de privirea ascetică a lui Ivan, un tânăr de 33 de ani. Fost sportiv, fost yoghin, Ivan s-a confruntat cu o serie de tulburări psihice şi a făcut parte din diverse grupări oculte. Pentru toţi, e un idiot, căci nebunia sa, diferită de a lor, e ciudată şi de neînţeles. Găsim în el ecouri din Mâşchin, dar şi din Domenico, matematicianul ratat din Nostalghia lui Tarkovski, care se întreba retoric: „Ce lume e aceea în care un nebun a ajuns să-i înveţe pe oameni cum să trăiască?” Şi, botezat fiind (la vârsta 30 de ani) în Biserica Ortodoxă, Ivan citează din Sfinţii Părinţi (Antonie cel Mare, Nil Sorski) care, prin scrierile lor, îl ajută să-şi „vină în fire”. Purtarea sa – stranie, hipnotizantă aproape – nu e doar pricină de scandal ori de zeflemea, ci şi ferment pentru „făptura cea nouă” a unora dintre personaje. Vorbeşte despre „gândurile răutăţii” (pofta, mânia, deznădejdea, mândria, lăcomia, melancolia, slava deşartă, pofta nestăpânită), Ziua Judecăţii, modalităţile prin care se produce „pactul” omului cu gândurile viclene şi importanţa de a trăi fiecare zi ca şi cum ar fi ultima. Dar chiar aşa trăiesc personajele din Hadersfild! Deşi un hedonism mai degrabă morbid îi stăpâneşte pe toţi, plastica filmului nu este nicio clipă naturalistă, demonstrativă, voyeuristă – degenerarea este reprezentată doar la nivel verbal.

1912

Pe 25 decembrie 1912 se năştea bunica mea după mamă, Ana (†1994) – în mijloc, rândul de jos.

So far away, so close

Crăciunul (în jargon anglo-saxon, X-mas) este – pentru cei care-şi acordă existenţa după calendarul Bisericii – praznicul Naşterii lui Hristos. Care, dacă ştim să-i ascultăm chemarea, ne îndeamnă la trezvie şi – vorba lui Steinhardt – nu ne vrea proşti. Căci Hristos s-a întrupat nu pentru drepţii (îndreptăţiţii de sine) cărturari şi farisei, ci pentru umiliţi şi obidiţi. Pentru cei care, cu adevărat, au ajuns la „fundul sacului”. Nu degeaba în Zona din Stalker (apologul lui Tarkovski) vedem şi-o cunună de spini, şi-un tablou religios înfăţişându-l pe Ioan Botezătorul, şi-o baltă în care un peşte înoată într-un lichid ce devine tot mai roşu. Nu degeaba Călăuzul îi aducea până în pragul Camerei Dorinţelor pe cei mai deznădăjduiţi, pe „ultimii dintre oameni”. Acolo, în inimile lor se năştea Hristos, o dată cu rostirea (şoptirea) celui mai fierbinte dor. Care nu era un moft, o fiţă, ci năzuinţa ultimă, fără de care nu puteau trăi. Dar asta ţine deja de taine. Şi atunci Tarkovski, în chip minunat şi cuminte, se retrăgea din poveste. Ca o adevărată Călăuză, şi-a îndeplinit menirea: ne-a adus până în pragul Zonei. Ce se întâmplă mai departe, ţine de fiecare din noi. De măsura voinţei noastre de a ne veni (sau reveni) în fire. Pentru că ortodoxia (dreapta slăvire a Dumnezeului Celui viu)  chiar asta e: firea omului. So far away, so close...

Steinhardt vs. evreii

„1966. Discuţii cu evrei în casa verişoarei mele Vally. Admit, eventual, trecerea de la o credinţă la alta. (Mai ales dacă a fost constrânsă. Unii mă întreabă dacă am fost cumva silit s-o fac, în închisoare.) Cum de-am putut sa trec de la spirit la materie? Ar fi înţeles să mă închin în duh altundeva, dar cum de mă pot împărtăşi cu pâine şi vin (cu „alimente” şi din acelaşi pahar cu toată lumea), cum de pot săruta icoane făcute din lemn, chipuri cioplite? Şi-mi zâmbesc subţire. Le zâmbesc şi eu. Or fi ei ştiutori, ştiu şi eu câte ceva: că oamenii nu-s numai spirit, ci şi materie. Domnul e duh; dar s-a întrupat, carne s-a făcut.   Iată că o religie atât de raţională şi de socotită invocă supremaţia intangibilă a spiritului. Iată că un Weltanschauung atât de ancorat în lumesc şi în reuşită se intimidează dând de speciile ori chipurile materiei. Ce curioasă teamă şi repulsie faţă de materialitatea pâinii, vinului şi icoanelor la oameni care vorbesc infinit mai deferent şi laudativ despre lume decât adepţii lui Hristos! Şi parca e şi o tulburată, feciorelnică teama de a se  apropia de Dumnezeu, de a-I cere şi a-I da prea mult, de a stabili prea intime legături cu El. Şi câtă freudiană mândrie: cum de-aş coborî eu, om creat de Creator, până la materie! Sunt însă dispuşi să mă înţeleagă: ce-am făcut am făcut într-un moment de mare şi explicabilă nefericire, deznădejde. Când dau să mă arăt că, dimpotrivă, într-un moment de inexprimabilă fericire am făcut ce-am făcut, zâmbetele subţiri reapar, compătimitoare.  Nu mai am ce spune. Zâmbesc, acum rezervat. 

Convorbire cu Al. Pal. [Alexandru Paleologu].

Ne inspiră neîncredere păcătoşii care n-au în gură decât neprihanirea, neostoirea, necontaminarea. Cred cu toţii – verbal – în monofizitism şi manicheism, concep viaţa religioasă numai sub forma etericului şi absolutului. O concep, la propriu, căci în fapt îşi duc mai departe viaţa de păcat sub cuvânt că păcatul fiind irezistibil, iar creştinismul tot una cu etericul absolut, nu pot ieşi din dilema în care se află. Lui Satana îi consacră viaţa lor păcătoasă, iar lui Hristos vorbirile şi scrierile lor slăvitoare ale purităţii celei mai rafinate. Cât de departe sunt de teandria creştină, şi de Cel ce propovăduia metanoia pe străzi, în sate, pe drumuri, pe la ospeţe, te miri unde şi te miri cui. Şi ce uşoară e soluţia pe care şi-au gasit-o.

Dar creştinismul nu-i uşor şi Hristos e greu de păcălit; El aici ne cere să ne purtăm – după puterile noastre – creştineste. Aici în lume, făcând eforturi şi-n plină necurăţie. Şi – vorba lui Kierkegaard – nu-I El atât de slab încât să ne scoată din lume. Şi nici – se-nţelege – atât de naiv încât să nu ştie de ce se vorbeşte cu atâta intransigenţă şi exclusivism despre neprihănire: vocabularul psihanalitic îi este cunoscut, cum îi sunt toate, deci şi compensaţiile şi transferurile.”

1941

„1941. Tata ne ceartă, pe fratele meu şi pe mine, care cârtim şi protestăm. Frate-miu, cu zece ani mai în vârstă decât mine, a fost cercetaş voluntar în celălalt război. Suntem supăraţi şi amărâţi rău.

Să n-aud cuvinte urâte şi injurii, se răsteşte tata la noi. Antonescu trebuie să aibă mai întâi grijă de interesele româneşti. Sunt destul de încurcate. Nu-i puteţi cere să pună interesele ovreieşti pe primul plan şi să vă menajeze susceptibilitatea. Vreţi să fie-ntotdeauna bine şi frumos? Răbdaţi. Şi nu ocărâţi ţara aceasta care, oricât nu vi s-ar părea vouă şi orice ar crede şi declama alţii, tot ţara voastră e.” 

Nicolae Steinhardt – Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia (Ed. Polirom, Mănăstirea Rohia – 2012) 

Thank you for the music

Ultimele concerte la care am ajuns:

Gala „Young Artists” din Aula Magna UVT;

Recitalul de pian Tmur Sergeyenia;

Concertul simfonic dirijat de Mişa Katz (solist: Timur Sergeyenia – pian): Brahms (Concertul nr. pt. pian şi orch. în re minor), Mahler (Simfonia a 10-a), JS Bach (arr. Rivilis): Chaconne;

Concertul de caritate de la Palatul Baroc (organizat de Radio Timişoara);

Concertul simfonic dirijat de Koichi Inoue (solist: Ion Bogdan Ştefănescu – flaut): Remus Georgescu (Exorcism pentru flaut şi orchestră de coarde); Hisatada Otaka (Concert pt. flaut şi orchestră); Mozart (Recviem în re minor pt. solişti, cor şi orchestră);
Concertul de jazz-rock (Mike Stern & Trilok Gurtu) de la TNT;

Concertul Nuevo Tango Quintet, Anivertango, cu muzici de Astor Piazzolla: Roxana-Yvonne Coşereanu (pian), Alin Stoianovici (acordeon cromatic), Saşa Bota (vioară), Ionuţ Dorobanţu (chitară) şi Johnny Bota (contrabas);

Recitalul pe muzici de Henry Mancini şi Dave Brubeck (Sorin Petrescu – pian; Vlad Colar – flaut). 

Henry Mancini

Primesc un telefon de la pianistul timşorean Sorin Petrescu. Mă roagă să prefaţez recitalul său de pian (alături de flautistul Vlad Colar) pe muzici de film de Henry Mancini. Pentru că nu eram tocmai pe subiect, m-am documentat (pe internet) şi am aflat câte ceva despre acest important muzician al secolului XX: l-a consacrat muzica de film, dar a practicat şi jazz-ul; a fost compozitor, dar şi dirijor-orchestrator; a trăit, aflu, între 1924 – 1994; muzica sa este catalogată drept easy listening, dar – nota bene! – denotă mult profesionalism.

Compozitor american, cu părinţi italieni (tatăl, oţelar de meserie, cânta la flaut şi l-a învăţat pe Enrico Nicola, viitorul Henry, să cânte la flaut piccolo şi apoi la pian) stabiliţi în Statele Unite, Henry Mancini şi-a întrerupt studiile muzicale când a plecat în armată. A participat apoi la eliberarea unui lagăr de concentrare din sudul Germaniei. Imediat după terminarea războiului a intrat în industria muzicală ca pianist şi aranjor. A început colaborarea cu Universal Pictures, iar din 1958 lucrează ca aranjor şi compozitor independent. A murit de cancer pancreatic.  

Henry Mancini a fost distins de 20 de ori (şi nominalizat de 72 de ori) cu Premiul Grammy şi a câştigat 4 premii Oscar (fiind nominalizat de 18 ori). „Nu iau niciodată nimic de bun ceva şi nu forţez limitele libertăţii mele” – spunea el într-un interviu. Filmele pentru care a scris muzica (devenită repede hit) sunt filme „cu subiect” şi „cu star-uri”: The Days of Wine and Roses, Breakfast at Tiffany’s, The Great Race, Mr. Lucky, Two for the Road, Pink Panther, Victor, Victoria!, The Molly Maguires, The Thorn Birds, Hatari! ş.a.. Melodrame sau comedii romantice, seriale de televiziune sau poveşti cu accente sociale – filmele sale au avut însă mult succes la public. La fel ca impresionantele soundtrack-uri pe care o industrie muzicală precum cea americană nu le putea neglija...

Râsul Patriarhilor / Theodor Baconsky

  
titlu: Râsul Patriarhilor. Eseu despre râs în patristica greaca
autor: Teodor Baconsky
editura: Humanitas, În afara colecțiilor, 2008
număr de pagini: 332

Conceput ca un studiu asupra spaţiului mental al râsului şi al locurilor simbolice ale deriziunii în Bizanţ, volumul lui Teodor Baconsky explorează dimensiunea batjocurii ca „alegere divină” (în cazul lui Hristos) precum şi relaţia dintre biserică şi teatru în literatura patristică. 

Sinopsis:
Figura lui Hristos din Evanghelii, aşa cum este transmisă cu sensibilitatea „cosmică” a Ortodoxiei („crucificat în mijlocul rânjetelor şi batjocurilor, cu o inscripţie deasupra ce ridiculizează pretenţiile sale caraghioase”), ocupă un rol important în studiul lui Baconsky.

Deschiderea eschatologică şi reperele transcedentale trasate de Clement Alexandrinul, Origen, Evgarie Ponticul şi alţii călăuzesc cititorul spre o duhovnicie în care libertatea este „sistematizată prin har”. Personajul central al al acestei duhovnicii este ascetul – omul care, mortificându-şi simţurile, „nutreşte obsesia de a se cunoaşte cât mai bine” şi năzuieşte la „un mod de viaţă exemplar”.
Chiar dacă Tradiţia Bisericii învaţă că „Dumnezeu râde de cei batjocoritori, iar celor smeriţi le dă har”, există destule exemple de „nebuni întru Hristos” care contrazic imaginea austeră a monahului („creştinul ideal”). Hristos – „dreptul batjocorit” – sfidează tradiţia şi capetele încoronate: ca un trubadur ambulant, n-are niciun loc unde să-şi aşeze capul; ca un clovn, satirizează autoritatea existentă; traversează oraşul pe un catâr, înconjurat de un alai regal (neavând nicio putere pe pământ); ca un menestrel, ia parte la cine şi reuniuni.
Autorul arată că Tradiţia patristică preferă biserica teatrului: „…plăcerea pe care o capeţi pentru spectacolele de comedie naşte desfătare şi orice alt fel de necumpătare”; în imnurile şi cuvintele Evangheliei se află „spectacolele pe care Biserica le dăruieşte celor ce vin în ea”; „teatrul nu este neapărat rău în sine, dar riscă să devină din pricina primejdiilor sale spirituale: a-l frecventa înseamnă a te plimba pe marginea prăpastiei”.
Părinţii rigorişti ai Bisericii fac din actor un „diavolo sacerdotal”, „anti-eroul” unui spectacol care „dramatizează nimicirea sufletelor în iad”. Cei mai moderaţi vorbesc despre opoziţia dintre agape (exaltată în biserică) şi eros-ul strict trupesc (glorificat la teatru).
Dincolo de toate, veselia reprezintă o valoare pur creştină. Bucuria este „comunicare, părtăşie”. Biblia o leagă nu doar de „convertire” (prin consimţire şi reintegrarea în Fiinţă), dar şi de orice „împlinire” (prin felurite încercări şi persecuţii). Sfinţii creştini sunt veseli, un sfânt trist nefiind decât un „amărât de sfânt”.

sursa: http://hyperliteratura.ro/rasul-patriarhilor-eseu-despre-ras-in-patristica-greaca/#.UNRZ_aycSao

Vanitas vanitatum

Din când în când, violenţa şi carnagiul din câmpurile de bătălie ale planetei se mută în şcoli. Atunci, unul sau mai mulţi tineri furioşi (numiţi şi rebeli fără cauză), ucid cu sânge rece pe cine apucă, ca-n Elephant, filmul lui Gus van Saint (inspirat dintr-un caz real, desigur). La fel cum – în fiecare zi – fiinţa zisă om striveşte, sub talpa-i, zeci de furnici sau de necuvântătoare, fără să dea vreo socoteală, fără să aibe vreun regret sau chiar fără să ştie. Big fish eat small fish.

Fiecare nou masacru din şcolile americane (în ultimii ani) generează postări pe facebook de genul unui schimb de replici între un elev şi Dumnezeu. Elevul: „Dragă Dumnezeule, de ce îngădui atâta violenţă în şcolile noastre? Semnat: un elev îngrijorat.” Dumnezeu: „Dragă elevule îngrijorat, nu e loc pentru Mine în şcolile voastre. Semnat: Dumnezeu.” 

Sigur, campania bine orchestrată împotriva „însemnelor religioase”, în ton cu „noua ordine mondială” şi cu secularizarea agresivă (şi) a instituţiilor de învăţământ, îndreptăţeşte răspândirea unei astfel de butade. Cum rămâne însă cu sutele şi miile de biserici distruse, de-a lungul secolelor, de războaie, de arme, de prigoane? În ele, orice s-ar spune, era loc pentru Dumnezeu – în chip sacramental, desigur, acolo unde sacramentele (tainele) nu şi-au schimbat numele în „simboluri”...

Ecleziastul grăit-a o dată pentru totdeauna: Vanitas vanitatum et omnia vanitas. Călăuzul din apologul tarkovskian (Stalker) îi răspunde, peste veacuri: „Toate au un sens. Un sens şi o cauză.”

Memorie involuntară

TIMIŞOARA – decembrie 1989

N-am uitat nici acum, după 23 de ani...

...cum se scandau – liber, credeam – lozinci anti-ceauşiste în Piaţa Maria

...cum ardeau magazinele de blănuri din centrul Timişoarei (lângă cinematograful Timiş) ...cum se auzeau focuri de armă

...cum străzile deveniseră tot mai inaccesibile datorită cordoanelor de militari înarmaţi.

...cum – asta am aflat mai târziu – se murea „cu zile” (inclusiv pe treptele Catedralei)

Noul fascism

În  „vechiul fascism” (de pe la mijlocul veacului XX) ţi se permitea „să faci distincţii, chiar şi prin degenerarea retorică”. Acum trăim în „noul fascism”, care „este cu totul altceva – nu mai face nicio deosebire: el nu este umanisto-retoric, ci americano-pragmatic”. Care este scopul său? „...reorganizarea şi omologarea brutal-totalitară a lumii” Este vremea „noii puteri consumiste şi permisive” care „şi-a dus la limita extremă singura sacralitate posibilă: sacralitatea consumului ca rit şi, desigur, a mărfii ca fetiş”. 

Pier Paolo Pasolini – Scrieri corsare (Ed. Polirom, 2006)

De la cer la pământ - Întâlniri de gradul trei

La începutul anilor 80 am văzut Întâlniri de gradul trei într-un cinematograf de vară. Avea un ecran uriaş, panoramic, şi instalaţie de sunet stereofonic. Superproducţia lui Steven Spielberg, o feerie „ştiinţifico-fantastică”, a ţinut atunci afişul câteva luni de zile. N-avea cum să nu-ţi placă, povestitorul avea în tolbă şi povestea, şi – mai ales – artificiile (efectele speciale), care-o făceau cu atât mai atrăgătoare. 

Actorii au carismă (Richard Dreyfuss (American Graffiti; Adio, dar rămân cu tine; Competiţia; François Truffaut (regizorul Nopţii americane, dar şi al fermecătorului Jules & Jim şi al utopiei ştiinţifico-fantastice 451 Fahrenheit), arsenalul audio-vizual (imaginea: Vilmos Zsigmond; muzica: John Williams) este uluitor. Extratereştii par reali, iar mania personajelor care, în urma  contactului cu obiecte zburătoare neidentificate („întâlnirea de gradul trei”), îşi lasă  baltă familie, slujbă şi lume pentru a-i urma O.Z.N.-ului, este – sub conducerea regizorală a vrăjitorului Spielberg – perfect justificată. În plus, toate acele „farfurii zburătoare” multicolore şi producătoare de sunete electronice atât de stranii, reuşeau să ne înveselească existenţa mult prea cenuşie, prea uniformă de la începutul unui (alt) deceniu anost, pentru România. 

Succesul filmului, atrag atenţia unii critici, se datorează combinaţiei fericite de Walt Disney, S.F. din anii 50, junk food şi o variantă convingătoare a visului american. Este considerat „filmul cel mai important al vremii noastre”, o „experienţă religioasă al cărei mesaj e universal şi dătător de speranţă” (Ray Bradbury, notoriu ator de S.F.), „cea mai impresionantă aventură cinematografică în domeniul ştiinţifico-fantastic, după filmul lui Kubrick, Odiseea spaţială 2001” (G. Stewart). 

În ceea ce mă priveşte, mă gândesc mereu, când îmi amintesc de acest mega-spectacol de sunet şi lumină, la Tarkovski şi la al său Solaris. Desigur, „misticismul” popular şi „explicit” din Întâlniri de gradul trei n-are nimic în comun cu duhovnicia tarkovskiană (aceeaşi în toate filmele sale) patristică şi „apofatică”. Distanţa dintre ele e de la cer la pământ. De fapt, regizorul rus ţine să înzestreze staţia spaţială (salonul-bibliotecă din „oceanul gânditor”) din Solaris cu toată frumuseţea creată de om pe Pământ – trimiteri literare (Don Quijote, Tolstoi, Dostoievski, Luther), picturale (Rubliov, Breughel, Rembrandt), sculpturale (Venus din Millo, busturile filosofilor antici), muzicale (Bach) ş.a. 

Solaris

Temele principale din Solaris sunt umanizarea omului înstrăinat de sine şi se semeni (prin redescoperirea căinţei, rugăciunii, iubirii) şi extinderea Pământului la dimensiunile cosmosului (nu  cucerirea acestuia). Spielberg însă e preocupat să „demonstreze” – cu ajutorul ficţiunii şi elementului fantastic – că „nu suntem singuri în univers”. Că „ei” (extratereştrii) există, că au o civilizaţie ce pare (este?) mult superioară sofisticatelor tehnologii americane, că sunt fiinţe sensibile (poate chiar mai sensibile decât oamenii). Că un astfel de „contact” este posibil. La finalul Întâlnirilor, un echipaj de cercetători pleacă în „misiune” pe navele spaţiale care tocmai au aterizat – în secret – pe Pământ (într-un loc numit Turnul Diavolului) şi sunt „binecuvântaţi” de un pastor într-o încăpere ce aduce mult cu o capelă (neo)protestantă. În Solaris, psihologul Kris pleacă şi el în cosmos ca să constate progresul făcut solaristică pe staţia orbitală. Dar pare să ia cu el nu o „binecuvântare” de tip „religios”, ci conştiinţa unei omeniri ce are nevoie de comuniune (cum este exprimată şi în icoana Sfintei Treimi, cu care se încheie precedentul film al lui Tarkovski, Andrei Rubliov). Un personaj din Solaris spune, la un moment dat: „Nu avem nevoie de alte lumi, ci doar de o oglindă. Tânjim după un contact pe care nu-l vom realiza niciodată. Suntem în jalnica postură a unui om care se îndreaptă către o ţintă de care îi e frică şi pe care nu o doreşte. Omul are nevoie de om!” Personajul principal din Întâlniri... se îmbarcă, la final, pe o navă extraterestră, sperând să afle acolo răspunsul la miile de întrebări care nu-i dau pace. 

În Solaris, psihologul Kris ajunge înapoi pe Pământ, în casa tatălui său. Îi cade în genunchi, asemenea fiului risipitor din parabola evanghelică şi din tabloul lui Rembrandt. Îndoielile şi întrebările i-au fost limpezite: a înţeles că răspunsul la întrebarea cea mai chinuitoare a omului se află în interiorul său, nu în spaţiile extraterestre. Între timp, aparatul de filmat al lui Vadim Iusov se înalţă tot mai sus. De acolo, din înaltul cerului, casa pare înconjurată de „oceanul gânditor”. Cum ar veni: călătoria fusese, de fapt, spre interiorul conştiinţei omeneşti. Personajele lui Spielberg par să poarte cu ele doar spaimele şi angoasele omului contemporan, „fără rădăcini”. Şi ajung unde şi-au dorit: în „paradisul” extraterestru al unor farfurii zburătoare. Happy end. Visul american s-a mai împlinit o dată.

P.S. Astăzi, grădina de vară unde aveam să fiu fascinat şi sedus de basmul lui Spielberg este o ruină. Din zidul alb al ecranului curbiliniu au căzut porţiuni mari de tencuială. De ani de zile nu se mai proiectează acolo niciun film. Dar n-am să uit niciodată cum, în timpul proiecţiei nocturne, sunetele electronice din filmul lui Spielberg au fost continuate, dintr-o coincidenţă bizară ce i-a umplut de uimire pe spectatori, de zvonurile (douăsprezece la număr) produse, fix la miezul nopţii, de clopotele catedralei mitropolitane din apropierea cinematografului de vară unde am văzut Întâlniri de gradul trei. Pentru câteva clipe, Spielberg a fost înlocuit de Tarkovski. 

 Grădina de vară cinema „Capitol”, 2012

Celălalt Noica

Capitolul 6 din Ioan despre Sfânta Împărtăşanie şi discuţia cu un ortodox despre sărutarea mâinii (preotului) care dă „Prea Constitul Trup şi Sânge al Domnului şi Mântuitorului nostru” îl (re)apropie pe cel care avea să devină Monahul Rafail Noica de Ortodoxie. Fuseze botezat ca prunc, însă abia în străinătate (în occidentul pluralist), după numeroase peregrinări printre heterodocşi, avea să descopere Ortodoxia.

„Şi în păcat, omul, până la urmă, îşi caută menirea lui cea adevărată. Dar păcatul nu este adevăr şi de aceea ceea ce Domnul nu ne-a dat ca poruncă, noi numim păcat, nu în sens moral sau etic, ci în sens ontologic, al firii.” „...în primul rând trebuie respectat omul chiar şi în smintelile lui, în revoltele lui, căci cine ştie de unde vin acestea şi unde este rana? De multe ori, rana suntem noi, cei care am reprezentat greşit ceea ce credeam. Deci, smerenie!” „Văzând în tine suferinţa, slăbiciunea, păcatul tău, poţi să înţelegi pe păcătos, pe aproapele tău nefericit, fiindcă ştii tu însuţi ce înseamnă suferinţa, ce înseamnă păcatul sau slăbiciunea. De aceea şi biserica ne învaţă să nu ne închidem şi să nu ne ascundem, ci să ne deschidem şi să ne spovedim. Acesta este unul din aspectele ascezei, adică acela prin care vedem ce este în noi ca să înţelegem apoi pe aproapele nostru.” „Când vezi pe aproapele tău, cât de departe ar fi el geografic sau sufleteşte, să fii convins că este un alt eu.” Sf. Siluan: „Fericit cel ce iubeşte pe fratele său, că fratele nostru este viaţa noastră”. 

Atmosfera „foarte sărăcăcioasă, foarte rece, plicticoasă, în sensul că nu te hrănea cu nimic” din bisericile protestante prin care a umblat a rămas o amintire. „Trebuie să spun că sectanţii şi catolicii, în Apus, nu sunt ceea ce cunoaşteţi aici, pentru că aceia nu sunt oameni care se dezlipesc de Biserica Ortodoxă. Acolo ei nu cunosc altceva. Au numai ceea ce au primit şi ei, în forma pe care au moştenit-o. Şi, deci, nu este duhul acesta înrăutăţit, care poate fi într-o ţară ortodoxă, unde mulţi ori s-au dezlipit de Biserica Ortodoxă, din tot felul de motive, ori vin din afară, cum se face acum şi încearcă să pescuiască în apele ortodoxe peştii Bisericii.”

„Am găsit în toate religiile, în natura şi în filosofiile lor, tendinţe către Ortodoxie.” Faza neoprotestantă a fost, „dacă nu o rătăcire, măcar o sărăcire, o sărăcire foarte mare şi, dacă-mi iertaţi obrăznicia, aş pune îna cest sens şi catolicismul, care a fost dezbinarea cea mai mare din Biserică, ce a marcat tot Occidentul”. „Nu există criză care să nu vină cu o îmbogăţire. ... Să nu ne smintim de lucrurile care vin, că lucrurile sunt, nevăzut, în mâinile lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu Îşi face lucrul Lui în istorie şi puterea Lui este înfricoşător de gingaşă. ...

„Biserica Ortodoxă nu este o biserică între altele, ci este, pur şi simplu, firea în care Dumnezeu l-a creat pe om. Esenţa Ortodoxiei este firea omului.” Aici avea să descopere energile cuvântului, care „curăţă, sfinţeşte, odihneşte (vorbesc de Cuvântul lui Dumnezeu, nu de cuvintele pe care noi le întrebuinţăm în sens contrar) şi, prin aceste energii, intrăm în energia creatoare a lui Dumnezeu”. Esenţial trăită, Ortodoxia este descoperirea firii omului, este devenirea întru fiinţă. Dacă n-aş fi trăit Ortodoxia ca un convertit, poate că n-aş fi putut niciodată să o văd în frumuseţea ei strălucitoare, drept singurul adevăr al istoriei.. ... Ortodoxia este ca un fel de Cenuşăreasă. Îmi amintesc vag – nu mai ţin minte contextul – de o poveste cu trei surori, cărora, atunci când au terminat nu ştiu ce să facă la o bătrână, aceasta le-a dat drept mulţumire să se ducă în pod şi să aleagă din cele trei lăzi de acolo pe care o voiau. Prima şi a doua au luat lăzile cele mai mari şi mai frumoase; cea mică, smerită, a luat pe cea mai urâtă şi mititică, dar aceea era plină de comori. Şi celelalte s-au păcălit, că nu era mare lucru înăuntru.”

„În absolut, sunt numai două lucruri tranşante, care se exclud: adevărul şi rătăcirea. Dar în realitate, omul este o „amestecătură” nemaipomenită de ce poate fi mai sfânt şi de ce poate fi mai drăcovenesc (sic!). Nu trebuie să tranşăm noi. Tranşează judecata lui Hristos cea din urmă. Între creştini, trebuie să vedem pe fiecare ca pe un potenţial mântuit.”

Devenirea întru fiinţă - Constantn Noica

titlu: Devenirea întru fiinţă
autor: Constantin Noica
editura: Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981
număr de pagini: 390

Cartea lui Constantin Noica este un eseu (o „încercare”) pe marginea filosofiei tradiţionale.

Sinopsis: Filosoful de la Păltiniş analizează rolul cercului în conştiinţa filosofică şi în filosofia spiritului şi a fiinţei. De asemenea, explorează semnificaţia fiinţei („capăt şi sfârşit de drum”) şi a dimensiunii sale etice (morale),  însemnătatea omului, a culturii şi a actului filosofic (a căror existenţă „ar trebui să se petreacă în cerc”).

Căutarea, ca devenire, nu e posibilă decât dacă, într-un fel, „deţii dinainte ceea ce cauţi” (ceea ce presupune, paradoxal, că „Nu m-ai fi căutat dacă nu m-ai fi găsit deja”). Prin cultură, din care nu trebuie să lipsească o „conştiinţă filosofică” (sau reflexivă), omul este investit să desluşească discernământul şi „să rânduie ceea ce a văzut”. La fel şi omul, care „nu e simplu om, simplu sine”, este înzestrat cu o conştiinţă „întru ceva” (dincolo de sine).

Eticul s-ar afla undeva între „ce-ţi place” (ca la antici) şi „ce trebuie” (ca la Kant). Căinţa (întoarcerea gândului asupra gândului, asupra faptei săvârşite) naşte „conştiinţa etică”.Experienţa fiului risipitor din parabola evanghelică arată că libertatea sa nu ţine de „ceea ce ne place”, ci de o „rânduială”. Fratele fiului (una din temele principale din Jurnalul filosofic), cel care „trăise aşa cum trebuie”, este numai o „conştiinţă etică” fără conţinut, care funcţionează în gol.

Orientarea axiologică este „principiul motor al existenţei”. Raţiunea este „omul însuşi, în posibilitatea lui de a realiza şi de a incorpora valori”. Omul credinţei – arată Noica – făcea acelaşi lucru. Şi pentru el „răul” (absenţa binelui) este „prins cu necesitate în lanţurile binelui, întocmai unui sclav”. Iar binele este „descoperirea firii omului, devenirea întru fiinţă” (care – în cuvintele şi trăirea „celuilalt Noica”, adică a Părintelui Ieromonah Rafail, fiul filosofului) este însăşi Ortodoxia, „esenţial trăită”.

sursa: http://hyperliteratura.ro/devenirea-intru-fiinta/#.UMhOPKycSao

Ploaia care va veni - Before the Rain

Un fotograf macedonean de succes, anjgajat al marilor agenţii internaţionale de presă, este mistuit de dorul de casă şi renunţă la confortul occidental din Londra (în care s-a refugiat la începutul anilor 80) pentru a se întoarce în satul natal. Acolo vrea să moară, acolo vrea să mai trăiască – atât cât îi va mai fi dat – fără nicio condiţionare materială şi  ideologică.  

Pe la mijlocul anilor 90, o serie de filme din fosta Iugoslavie (Underground; Pretty Village, Pretty Flame ş.a.) au ca temă principală sângeroasele conflicte inter-etnice din Balcani. Tot pe atunci, Milcho Manchevski (scenarist şi regizor, dar şi fotograf, autor de literatură de ficţiune şi jurnalist) face senzaţie în festivaluri (în Italia, Argentina, SUA, Suedia, Brazilia, Polonia) cu Înainte de ploaie, un debut sofisticat în care desluşim, acum, marca stilistică din Babel: trei poveşti („Cuvinte”, „Feţe”, „Imagini”) care se întrepătrund. La primul nivel, acest puzzle cu o pronunţată încărcătură poetică (conferită de soundtrackul grupului „Anastasia”, de o  scenografie şi de sonorităţi vrednice de subiect) este o mărturie a tragicei neputinţe omeneşti în faţa războiului. Critica „progresistă” nu a scăpat ocazia să arate că religia (fanatismul religios) este cauza tuturor atrocităţilor. 

La un nivel mai profund însă, ochiul atent poate observa şi o anumită duhovnicie care scapă, în general, privitorului grăbit. Există, e drept, scene de violenţă – atât în „primitiva” Macedonie, cât şi în „civilizata” Londră. Se ucid, fără nicio urmă de milă, fraţii între ei. Se ucid, la fel de nemilos, şi „triburile” adverse care par să fi aşteptat doar un semn pentru a da frâu liber violenţei. Şi totuşi, în mijlocul acestor măceluri mai dăinuie, ca o oază, existenţa unei obşti monahale dintr-o mănăstire ortodoxă. Acolo, un tânăr macedonean se nevoieşte să-şi respecte votul tăcerii, autoimpus. Şi – în taină, dezinteresat – asemenea personajului titular din Nazarin, oferă găzduire unei fete albaneze. Curând, fapta sa nobliă va fi deconspirată şi, împreună cu fata, este alungat din mănăstire.Pentru o clipă, iadul războiului este luminat de emoţia iubirii – gata de jertfă (la propriu), cât o veşnicie, străină de orice „necesitate” trupească. Ea este „ploaia care va veni” şi – vorba cântecului – „le va potopi pe toate”.  

Cenuşăreasa

"Nu există criză care să nu vină cu o îmbogăţire."

***

"Să nu ne smintim de lucrurile care vin, că lucrurile sunt, nevăzut, în mâinile lui Dumnezeu. 

Şi Dumnezeu Îşi face lucrul Lui în istorie şi puterea Lui este înfricoşător de gingaşă."

***

"Esenţial trăită, Ortodoxia este descoperirea firii omului, este devenirea întru fiinţă. Dacă n-aş fi trăit Ortodoxia ca un convertit, poate că n-aş fi putut niciodată să o văd în frumuseţea ei strălucitoare, 

drept singurul adevăr al istoriei."

***

"Ortodoxia este ca un fel de Cenuşăreasă. Îmi amintesc vag – nu mai ţin minte contextul – de o poveste cu trei surori, cărora, atunci când au terminat nu ştiu ce să facă la o bătrână, aceasta le-a dat drept mulţumire să se ducă în pod şi să aleagă din cele trei lăzi de acolo pe care o voiau. Prima şi a doua au luat lăzile cele mai mari şi mai frumoase; cea mică, smerită, a luat pe cea mai urâtă şi mititică, dar aceea era plină de comori. Şi celelalte s-au păcălit, că nu era mare lucru înăuntru"

(Rafail Noica - Celălalt Noica)

Învierea ca semn

„Nici învierea din morţi a lui Hristos nu este prezentată de Biserică drept o „minune” (extremă sau supremă) – un fapt „supranatural”, inexplicabil, de readucere la viaţă a unui cadavru. Mărturiile ucenicilor lui confirmă învierea ca semn, semn al fiităţii: declarate- revelare a identităţii ipostatice a Fiului-Cuvânt al Tatălui. (...) Învierea lui Hristos ca „minune” ar trimite la o nouă religie, învierea ca semn trimite la un nou mod de existenţă. Acest mod îşi propune să îl realizeze evenimentul eclezial comunal. Moartea este foarte împovărătoare, insuportabil de absurdă, o limitare existenţială a naturii umane. Şi Hristos îşi asumă în existenţa lui istorică această absurditate, moare ca să semnaleze că şi moartea poate fi trăită ca libertate a relaţiei cu Tatăl, adică drept viaţă nelimitată. Îşi asumă natura umană „până la moartea pe cruce”, unul dintre cele mai cumplite moduri de a muri. Pentru ca acest mod foarte cumplit de a muri să devină un semn al mântuirii.” (Contra religiei – Christos Yannaras, Editura Anastasia, 2012)

Kieslowski on Tarkovsky

 Krzysztof Kieslowski

“Andrey Tarkovsky was one of the greatest directors of recent years. He's dead, like most of them. That is, most of them are dead or have stopped making films. Or else, somewhere along the way they've irretrievably lost something, some individual sort of imagination, intelligence, or way of narrating a story. Tarkovsky was certainly one of those who hadn't lost this. Unfortunately, he died. Probably because he couldn’t live any more. That’s usually why people die. One can say it’s cancer or a heart attack or that the person falls under a car, but really peoplle usually die because they can’t go on living.”

(Krzysztof Kieslowski – Kieslowski on Kieslowski, Faber & Faber, London, 1993, pp. 33-34)

 Andrey Tarkovsky